Nu cred că mi-a trecut întâmplător prin minte să încep descrierea cărții lui George Shannon, Mai isteț decât regele, cu această întrebare; o carte are atâtea tâlcuri câți cititori are și atâția cititori câte întrebări pune. Unele tâlcuri sunt profunde, altele hazlii, altele înțepătoare, pe când altele aduc alinare sau chiar te scot din primejdii.
Din puzzle-ul de povești, poți să alegi, de pildă, una care te învață despre firea umană grăbită să-și peticească cu propria imaginație cele mai întunecate cusururi. Un hangiu, căruia tocmai i se furase inelul prețios al fiicei sale, roagă judecătorul să-i facă dreptate. Iar acesta, desigur, nu ezită să-și pună la bătaie istețimea: cheamă toți oaspeții hanului și le dă câte un băț fermecat care crește cu doi centimetri sub perna hoțului. Dimineața, judecătorul descoperă hoțul – pe cel care avea cel mai scurt băț. Aflăm astfel despre oaspetele-hoț că era și fricos pe deasupra, căci s-a speriat atât de tare de puterea magică a bățului care avea să spună adevărul, încât l-a și scurtat. Desigur, se cuvine să lăsăm așteptarea să-și împlinească rostul pentru filozofii în devenire mai mici sau mai mari. Iar pentru cei care nu au aspirații de filozof, puțin antrenament detectivistic nu strică: vor învăța cu precizie cum să descopere adevărul.
Intrând în jocul ghicitorilor, afli numaidecât cum să sfidezi absurdul care îți bate la ușă insistent și care îți găsește mereu câte o neputință. Poți să scurtezi o linie fără să ștergi din ea? Poți să numeri până la zece în doi timpi? Poți să faci un leu furios și gata-gata să te mănânce să se răzgândească? Pentru cei care nu cred, chiar se poate. Cu un strop de imaginație și cu înțelepciunea celui care știe că realitatea nu e niciodată de neclintit. Nu doar cu mintea găsesc personajele tâlcuri, ci și cu sufletul. Cu ce se poate umple o încăpere fără să scape vreun cotlon neacoperit? Fiul cel mic al împăratului este îndeajuns de isteț încât să găsească un răspuns, știe să transforme materialul în imaterial și devine moștenitor. Asemeni lui, și broscuța care nu poate să iasă din găleata cu smântână găsește cea mai ingenioasă soluție să scape de pericol, creând ea însăși răspunsul care nu se întrevedea.
Cuvintele au o putere nemăsurată în aceste ținuturi ale poveștilor-ghicitori. O frază precum „dă-mi înapoi câte vrei” se poate transforma într-un îndemn la generozitate: cuvintele își răsucesc tâlcul și-l obligă pe unul dintre personaje să-și transforme într-un dar dorința de a păstra cât mai mulți bani pentru sine; mâna care se grăbise să ia este întoarsă plină către celălalt.
Mai isteț decât regele e cel care scapă basma curată din logica realității ce pare să-l înghită pe loc. Iar cel mai înțelept dintre toți este acela care lasă ghicitoarea nedezlegată.
Poveștile lui Shannon sunt atât de frumoase, încât seamănă cu niște șeherezade – fiecare dintre ele te face să te bucuri în așteptarea unui răspuns. Sunt vii precum mintea ageră a unui copil. Înveți să întrebi, să cauți, să răspunzi. O bucurie de carte!
