Multă nostalgie și un dram de simplitate

429 vizualizări
Citiți în 14 de minute
1
Andrei Dosa, Ceaikovski la walkman, Editura Paralela 45, 2022

Anul 1999. Liceu. Perspective încrucișate. Spații brașovene. Primele experiențe amoroase. Pe scurt – Ceaikovski la walkman (Paralela 45, 2022 – colecția Prima dragoste, coordonată de Diana Iepure), un microroman erotic al poetului, prozatorului și traducătorului brașovean Andrei Dósa, compus din decupaje narative și pagini de jurnal de pe vremea când sexualitatea era încă tabu, iar muzica funcționa ca o compensare a lipsei unui limbaj care să teoretizeze/să exprime sexualitatea.

Experiențele personajelor gravitează în jurul ideii de erotism demitizat, pe care adolescenții fie le internalizează, creându-și mecanisme de apărare emoțională, fie le exhibă sub forma confesiunii și a felierii realităților cu care se confruntă, realități corporale și psihologice care le configurează identitățile fragile. Dósa creează cu abilitate narativă (și sensibilitate poetică) o dinamică a relațiilor firave pe parcursul cărora diferite tipuri de personalități aflate în formare sunt puse să interacționeze cu noul, cu ceea ce este necunoscut încă în ei înșiși și în ceilalți. Recunoaștem aici câteva tipare comportamentale, fundamentate pe reacție, avem adolescenta teribilistă, a cărei suferință interioară este convertită în zbucium și revoltă, adolescentul timid și pe cel preocupat de valențele sexualității și ale masculinității, fata sensibilă și cuminte al cărei proces de (auto)cunoaștere este profund, lent și dureros. Logica internă a romanului-puzzle presupune variație multă, de unde și progresul inegal al eroilor care, deși au un background similar, se dezvoltă în direcții diferite, mai mult sau mai puțin sănătoase. 

Dósa creează cu abilitate narativă (și sensibilitate poetică) o dinamică a relațiilor firave pe parcursul cărora diferite tipuri de personalități aflate în formare sunt puse să interacționeze cu noul, cu ceea ce este necunoscut încă în ei înșiși și în ceilalți.

Dósa surprinde vârsta inocenței pe un fundal al unor norme (morale) conservatoare, generate de o mentalitate pudibondă, în care despre majoritatea aspectelor interesante pentru adolescenți mai mult se tace, așa încât raporturile de comunicare sunt vagi sau prost configurate. Mentalitatea de grup și schemele comune de percepție condiționează dezvoltarea individului, lipsa libertății și „rușinea” generează stângăcii, rateuri, reprimări sau automatisme mentale în raporturile afective dintre personaje. Mai puține ca în anii ‘90, dar existente încă. Pe de altă parte, se află tranziția spre o lume occidentalizată, cu discoteci (la Brașov – No Problem, Hacienda) și canale TV de muzică (Atomic TV, MTV), dar fără telefoanele sau tehnologia ajunse anexe sau substitute ale vieții sociale. În lumea adolescenților se preiau trenduri comerciale din muzica de afară, asimilate la grămadă, mixate cu cele autohtone sau retro (Roxette, Savage Garden, Whitney Houston, Faithless, Prodigy, Paraziții, André etc.), se desfășoară activități de tipul Balul bobocilor cu DJ (prezentat pompos drept „un bal tematic cu mult dans, muzică și competiții de eleganță și frumusețe”) și concursuri de miss și mister (despre care părinții spun că sunt neimportante, „că în câțiva ani o să uite toate lumea cine a fost miss și mister (…) o să devină și ei o tanti și un nene, ca toți ceilalți”), apar sălile de forță improvizate în subsolul liceului și cultul băieților pentru un corp cât mai „lucrat”. Colegii de clasă, Andrei, Maria, Ani, Melinda, Jean, Ema, prizonieri ai adulților (părinți conformiști, religioși, profesori prăfuiți, veșnic indignați de comportamentul elevilor), captivi într-o tranziție postcomunistă lentă și parazitară, își consumă experiențele (sexuale, afective, intelectuale), devoalându-le în cele patru secvențe narative care compun romanul. Narator sau personaj în propria poveste sau în poveștile altora, fiecare adolescent are ceva de spus și fiecare o face alegând formula proprie. Relatarea confesivă, cu inserturi narative, apare în primele două părți (Maria ar fi putut să mă învețe și Amalia ascultă Ceaikovski la walkman), în care doi băieți gravitează în jurul prezențelor feminine indicate în titluri: Maria și Amalia. Experiențele însă diferă fundamental, la fel cum diferite sunt și personalitățile naratorilor. Primul este atras de Maria, o colegă de clasă care seamănă cu Gwen Stefani, singura care are telefon mobil (un Nokia pe care „îl ține ostentativ pe bancă”), despre care se zvonește că ar fi făcut sex pe bani și un avort, care își vopsește părul și se îmbracă indecent, care se bate și fumează în toaletă, care visează să se mărite la 16 ani cu „prințul” (un dur cu BMW) și pe care diriginta (o femeie acră, hipercritică) o numește „curviștină”. Pentru Andrei, ea este sursa și obiectul fanteziilor, iar jocul apropiere-distanțare îl amețește până la frică. Fascinat de Maria, a cărei poveste o aflăm abia la final, în partea a patra a romanului, dintr-o perspectivă narativă obiectivă, Andrei își conștientizează mai târziu limitele: „ (…) viața ei a fost dintotdeauna mai intensă decât a mea. Mi s-a dat de două ori șansa să mă scald în aceleași ape cu ea. Am refuzat de ambele dăți, orbit de pericolul pe care-l simțeam venind odată cu intensitatea”. Al doilea narator (care „trage de fiare ca dementul”, fiindcă „dacă facem mușchi, o să trezim interesul fetelor”) trăiește o experiență sexuală cu Amalia, soția antrenorului de șah Dominte, pe care o cunoaște într-o tabără. „Mica vânătoare de senzații tari”, femeia de peste 30 de ani, este teatrală și conștientă de efectul pe care îl are erotismul emanat de corpul ei asupra adolescentului care se lasă sedus. Pasionată de muzica clasică, Amalia („o superbă vipie roșcată”) joacă rolul unei „ființe imposibile” și nefericite, care-și exercită toată puterea de seducție asupra unui puști, ea însăși autodenunțându-se prin izbucnirea de la finalul aventurii: „Ești doar un copil!” – îi spune ea, indignată (moral) și iluminată subit de faptul că jocul erotic cu o femeie matură (masturbare, sex oral), proiectat ca fantezie supremă de orice băiat de liceu, poate avea un revers traumatic pentru acesta din urmă. Deși verosimil pe alocuri, discursul narativ asumat de adolescent în această parte a romanului este cam elaborat și degajă un cinism ostentativ, mimat.

Partea a treia, cea mai amplă și cea mai complexă (O fată cuminte în banca ei – Jurnalul Melindei), recompune experiențele Melindei, ființă reflexivă și sensibilă, care „citește și memorează definiții din dicționar”, o fată cu 10 la română, care suferă de hipotiroidism (de unde oboseala și tendința de îngrășare). Melinda este atrasă de colega ei, Ema, o adventistă bisexuală, cu care dezvoltă o relație fragilă, mereu în pericol să se destrame. Scenariul iubirii lor secrete reproduce traseul bilețele-atingeri timide-plimbări-săruturi-confesiuni. Melinda o însoțește pe Ema la biserică, îi respectă limitele, o îndrăgește și vrea s-o cunoască, se îndrăgostește și simte acel „ghem moale și bun în stomac, la modul ireal de frumos în care se întâmplă fericirea”, însă intuiește că legătura lor nu are nicio șansă: „Sinceră să fiu, nu știu ce să fac. Inima îmi dă ghes să o iubesc pe Ema, pe când mintea repetă ca disperata același mesaj ALERTĂ LESBIANĂ! Cel mai bine ar fi să-i spun Emei ce simt. Probabil că ar fi un eșec total. Vorbe incontrolabile, multă tensiune. Aș încerca s-o îmbrățișez… Să-i cuprind oasele fragile. Mai bine îi scriu o scrisoare. Doamne, cine a mai văzut o adventistă lesbiană?! Până acum am fost ocolite cât de cât de atenția colegilor, dar dacă s-ar afla ar fi prăpăd. Băieții ar veni la noi într-un suflet să-și împărtășească fanteziile cu lesbiene, ar face glume proaste sau așa și așa, semn al unei false solidarizări trebuie să-mi fac un tricou pe care să scrie Nobody knows I’m a lesbian. Fetele ne-ar arunca priviri încruntate și ne-ar bârfi în draci pe la spate. Cred că n-ar dura mult până să afle și profele. Și atunci s-a zis cu noi”. Temerile Melindei se adeveresc, căci Ema nu-și poate asuma pasiunea pentru colega ei, pe care o părăsește în preajma Crăciunului: „Îmi pare rău, nu mai pot continua. Nu-mi face bine. Ce facem noi e împotriva firii!”.

Romanul se încheie simetric cu imaginea Mariei, pe care o găsim în spatele unei ferestre zăbrelite, internată la psihiatrie, pe Mihai Eminescu, în urma unor atacuri de panică alternate cu crize de furie. Părăsită de iubitul cu BMW pe care se răzbună (sau visează să se răzbune), Maria este personajul în compania căruia Dósa alege să-și lase cititorii, proiectând astfel ideea că jocul aparențelor s-a sfârșit, iar cortina nu poate să cadă decât pe fondul unor tribulații intense care traduc adolescența însăși, cu pericolele ei majore.

Oana Paler (n. 1978, Brașov) – absolventă a Facultății de Litere, Universitatea București; master în Comunicare și Relații Publice, SNSPA, București; colaboratoare la revistele Astra, Vatra, Fictiunea Optm, Golan și platforma Laconic; profesoară de limba și literatura română la Colegiul Național „Dr. Ioan Meșotă”, Brașov; debut în volum cu romanul Stadii (Rocart, 2023).

1 Comment

  1. Am găsit un text superb al lui Andrei Dósa, din volumul de debut, publicat în 2011 și reprodus pe saitul clujulcultural:

    ONLINE

    google este tatăl meu
    de la el am învățat cum se face
    nodul la cravată

    am apelat la el
    de mai multe ori într-o singură zi
    decât la tata în toată viața mea

    eu și cu tata
    plutim în derivă prin spațiul virtual
    ne mai trimitem câteodată mailuri
    el îmi trimite anecdote misogine
    și ecuații al căror rezultat final este
    femei egal probleme
    eu îi trimit teste de atenție și aplicații
    care îți determină vârsta creierului

    to: tata
    subject: [No subject]

    am citit undeva pe net că
    anul acesta se vor genera
    4 exabiți de informație unică
    vom fi mai conectați ca niciodată

    Din volumul „Când va veni ceea ce este desăvârșit” de Andrei Dósa, Editura Tracus Arte.

Comentarii

Your email address will not be published.

Cele mai recente din „Critică”