Patru autoare și mai multe variante de lumi ficționale

Ariana Harwicz e un megastar literar. Scorsese a cumpărat drepturile de ecranizare pentru Trilogia pasiunii, Jennifer Lawrence o să joace rolul principal în filmul care se turnează după Mori, iubitule!. Parcursul artistic și succesul de public și de critică al Arianei sunt spectaculoase.

La editura Vellant au apărut în ultimii ani traduceri după câteva romane de-ale autoarei, majoritatea scurte și foarte concentrate, așa cum e și Pierderea judecății (2024), tradus de Cornelia Rădulescu, tot pentru Vellant.

Subiectul e incitant (romanul în sine e însă un thriller fals): o femeie (abuzată și abuzivă uneori, instabilă, furioasă, atrasă incontrolabil de marginalitate și cu impulsuri autodistructive, dar profundă, cu imaginație, aspirații de scriitoare și simț al observației fin) e în pericol de a pierde definitiv custodia băieților ei, rămași până la proces în grija tatălui lor dominator și a socrilor toxici și posesivi. Naratoarea (Lisa, originară din Argentina) îi urmărește constant, apoi dă foc unei porțiuni din casa socrilor, își răpește copiii și străbate cu o Dacia Logan albă diferite localități ale Franței până ce soțul vine să-și recupereze familia. Romanul, deși are doar 112 pagini, desfășoară un scenariu ultradinamic în timp ce apasă pe diferite butoane (ideologice) incomode, individuale sau colective, cum ar fi rolurile de gen, felul în care sunt văzuți imigranții, manifestarea comportamentelor extremiste prin orășelele/satele franceze pline de oameni în vârstă tarați, compartimentarea socială restrictivă/rigidă, teroarea exercitată de rude prin alianță xenofobe și opace etc.

Romanul e un monolog al Lisei (a cărei pendulare între nebunie și hiperluciditate e surprinsă excelent, stilistic vorbind), întrerupt de dialoguri cu cei lăsați în urmă (fostul soț, soacra, avocata) și apoi de câteva flashbackuri. E un fir încâlcit al gândirii ei cu toate consecințele rezultate din ambiguitatea deliberat construită de autoare și din panica/agitația specifică unei situații limită (de unde vine de fapt și tensiunea care te face să dai pagina cu aviditate). Toxicitatea din relația de cuplu atinge cote ridicate, ambii parteneri sunt niște bombe cu ceas, se hărțuiesc constant, se suspectează, se amenință, se învinovățesc, se insultă reciproc, se agresează psihologic și fizic. Până și cele mai firești momente, cum ar fi un mic dejun sau o oră petrecută la paintball, în care Lisa și Armand „fabrică o amintire” pentru copii, au un aer grotesc și violent. Nu există niciun moment de respiro în roman.

***

Eu, care nu am cunoscut niciodată un bărbat, de Jacqueline Harpman, e o distopie soft, publicată în 1995 și tradusă la noi de Diana Lupu pentru Alice Books, 2024. Izolată în pustiu, într-un scenariu postapocaliptic, naratoarea bolnavă de cancer scrie o poveste pentru posteritate, în speranța că cineva îi va găsi/citi vreodată textul. Pe scurt, planeta e lovită de o catastrofă a cărei origine rămâne necunoscută, iar 40 de femei se trezesc captive într-o încăpere subterană. Printre ele se află și o fetiță (naratoarea). La finalul vieții, ea relatează atât experiența captivității, cât și pe cea ulterioară, a eliberării. Circumstanțele în care crește o fac diferită de restul, ea fiind singura care nu are amintiri proprii legate de viața de dinainte de catastrofă și singura care nu se dezvoltă ca femeie. Trăiește împreună cu celelalte 39, apoi rămâne singură, merge prin pustiu, reface câteva dintre etapele cunoașterii și speră că într-o zi va găsi o explicație pentru situația în care se află.

Romanul are aerul unui SF nedus până la capăt, însă e interesant pentru introspecție și perspectivă. Spațiul în care se mișcă femeile, deși pare fără început și sfârșit, conține urme ale evoluției omenirii, așa încât fata poate reconstitui câte ceva din trecutul umanității, chestiune care o fascinează și o încântă. Naratoarea însăși e un produs al contextului în care e prinsă, adică undeva între uman și postuman. Deși nu e pasionant (ca lectură), romanul e reușit pentru că nu alunecă în clișeu, nu vine cu răspunsuri majore la întrebări majore și nu se duce în nicio direcție politică sau socială previzibilă, nu se transformă în parabolă sofisticată, cu cine știe ce semnificații absconse, altele în afară de cele profund umane și cumva firești, rămâne o meditație asupra viețuirii, a relației cu ceilalți și cu sine, a morții, a singurătății, a cunoașterii, a bolii, a speranței.

***

Nopțile reci ale copilăriei e un roman autobiografic sumbru/o autoficțiune, publicat în 1980, (re)descoperit recent și tradus în engleză în 2023 și, la Polirom, în limba română în 2024, de către Luminița Munteanu. E scris de Tezer Özlü (1943-1986), o scriitoare turcă decedată la doar 43 de ani de cancer la sân, după o viață zbuciumată, trei căsnicii eșuate și repetate internări la psihiatrie cu diagnostic de schizofrenie, perioadă în care se presupune că a început să scrie despre viața ei, deși la finalul celor 136 de pagini citim: august 1978 – august 1979, aceasta fiind probabil perioada redactării.

Nopțile reci ale copilăriei e un Bildungs care cuprinde mai multe etape, cu accent pus pe câteva episoade hardcore din copilărie, adolescență și tinerețe, scris pe repede-nainte (probabil printre crize, electroșocuri și internări) și într-o formă foarte concentrată și, pe alocuri, poetică.

Copilăria e sufocată de un tată tiranic și opac, un fost profesor de sport ajuns inspector, un naționalist cu fantezii militare, care se emoționează pe Imnul Academiei Militare, ia poziție de drepți în casă pe Marșul Independenței și le cere și celor trei copii s-o facă (bonus, într-un colț pe hol se găsește bustul lui Kemal Atatürk); când e acasă, scrie rapoarte și le citește cu voce tare. După ce fiică-sa are prima tentativă de sinucidere și ajunge la psihiatrie, el îi spune cam așa: cum poți să te gândești la moarte când pe lumea asta există fructe atât de grozave ca smochinele? 

Mama, profesoară și ea, nu prea apare în peisaj, relația dintre cei doi părinți e foarte rece, mama nu-l place pe tată ca bărbat, dar sunt legați, ca toți mic-burghezii, prin responsabilități și rutină. Mai există prin zonă o bunică habotnică pe care copiii o provoacă cu replici de genul „Dumnezeu nu există”. Bunica își cocoloșește fiul până la 66 de ani.

Tot ce vrea Tezer e să fie liberă și să plece undeva departe să-și trăiască viața ghidată de un soi de exaltare, care e de fapt un simptom al bolii ei.

În drumul ei spre o posibilă viață bună, Tezer ajunge într-un context școlar religios toxic, printre călugărițe posomorâte și rigide, printre învățătoare care le lovesc pe fetele cu păduchi, în săli de clasă cu cele mai chioare becuri din lume, unde se țin lecții despre cum l-a bătut Dumnezeu pe Nietzsche și d-aia a murit nebun.

Urmează perioade de coșmar, cu spitalizări repetate la psihiatrie, unde pacienții sunt abuzați, bătuți, umiliți, cu tratamente cu electroșocuri și reprize lungi de odihnă indusă de somnifere, cu brațe ciuruite de injecții, cu medicamentație puternică. Sunt aici niște fragmente hardcore despre medici și lăcomia lor, despre cum îi ignoră pe pacienți deliberat ca să-i cheme apoi la clinicile private unde prestează, despre o nepăsare alienantă a celorlalți, dar fără urme de lamentare, sunt pagini scrise curat, cu demnitate și coerență, fără pretenții artsy.  Foarte frumoase sunt notațiile sub formă versificată despre ce-i trece fetei prin cap când i se fac electroșocuri, despre încercările repetate și eșuate (pentru că boala reizbucnește mereu) de a supraviețui afectiv.

Caută în relații apropierea, dar nu reușește nici acolo, bărbații cu care se culcă sau se căsătorește rămân niște străini. Se plictisește, face pe ea, fumează patru pachete de țigări la spital (pentru că nu e nimic altceva de făcut), caută o cauză în care să se implice, dar își dă seama că nu poate, că nu se regăsește în lupta revoluționară.

Doar afară e dragostea de viață, exaltarea, un „afară” care rămâne doar o senzație interioară, o proiecție: „De cele mai multe ori, omul își petrece viața hrănindu-se cu amintirea exaltărilor trecute. În anumite perioade ale vieții însă exaltarea aceasta ne stăpânește, la modul cel mai concret, zi și noapte. Printr-un cântec. Printr-un tablou. Printr-un bulevard pe care-l vedem așternându-se în fața noastră. Printr-un om pe care-l iubim, pe care-l dezmierdăm. Printr-un copac cu frunze foșnitoare”. 

***

Mi-au plăcut povestirile din volumul Iepurele blestemat (Pandora M, 2024, traducere – Iolanda Prodan), scrise de Bora Chung, o autoare din Coreea de Sud, școlită la Yale. Sunt despre angoasă, rușine, respingere, vulnerabilități, anxietate puternică și panici de tot felul, reprezentate narativ printr-un amestec de fantastic, absurd, bizar, SF, horror și scabros, expus fie în cheie semirealistă, fie în convențiile basmului. Ce scrie ea poate fi încadrat în subgenul new wierd, cu rădăcini în Poe și Lovecraft. Volumul a fost finalist al International Booker Prize 2022 și al National Book Award for Translated Literature 2023.

Interesant e că, prin unele texte, lasă impresia de voce narativă malefic-naivă care relatează orori ca și cum ar fi cele mai obișnuite lucruri. Câteva dintre povestiri au și un substrat etic, altele se bazează pe efecte și pe atmosferă. Deși avem de-a face cu o serie de trucuri și principii specifice ficțiunii speculative (cum ar fi ruptura de real prin introducerea unor elemente, personaje, entități neverosimile, ireale, sinistre etc sau prezența unei stări psihotice sau o blurare/ștergere definitivă a graniței dintre planurile narative/real și fantastic sau o încălcare a convențiilor unui alt gen/specie narativă), prin urmare imprevizibilul este unul controlat și programat, textele m-au prins. Per ansamblu, volumul nu e senzațional, dar nu e nici rău, pot să zic că am citit cu interes și curiozitate (morbidă, uneori), chiar și povestirile care mi-au plăcut mai puțin („Răni”, „Degete reci”, „Reîntâlnire”). Avem o serie de personaje atinse de blesteme, dar și psihanalizabile, orbi, sălbatici, fantome, creaturi supranaturale, păsări-monstru, obiecte însuflețite și umanoizi malefici. Aspectele legate de corp sunt recurente (ruperea/zdrobirea oaselor, secrețiile, fecalele, vărsăturile, menstruația, rănile, bolile, anomaliile fizice), de unde și nota de grotesc-scabros.

În topul personal sunt: „Capul”, „Întrupare”, „Adio, dragostea mea” și „Casă, dulce casă”.

„Capul” e de departe cea mai îndrăzneață & scabroasă povestire: o făptură grețoasă, alcătuită din reziduuri umane, aflată în vasul de toaletă începe să o strige Mamă pe cea care le produce. Făptura intră și iese din vasul de toaletă în mod repetat, sub forma unui cap, chestiune care se întinde pe jumătate din viața protagonistei; evident că femeia e terorizată și dezvoltă obsesii, constipație, cistită, toate pe fundalul unei vieți monotone de familie, o viață lipsită de strălucire, de satisfacții erotice, de romantism. Ceea ce e totuși spectaculos în viața ei e acest „cap”, care treptat prinde și trup și care, la final, arată absolut superb.

„Întrupare” aduce o altă situație absurdă: o femeie necăsătorită ia anticoncepționale pentru că nu i se mai oprește ciclul, dar rămâne brusc gravidă, fără contact sexual. Începe de aici o paranoia colectivă plus povara rușinii de a fi gravidă cu un copil fără tată, femeia e amenințată de medici că, dacă nu găsește rapid un bărbat, fătul nu se va dezvolta și starea ei se va înrăutăți. Ca o paranteză, aflăm aici că și doctorițele din Coreea de Sud se machiază strident. Sarcina avansează, iar femeia caută disperată un tată pentru copilul ei, fără succes însă. Aici se pot înțelege multe, dacă stăm să ne îndepărtăm de logica distorsionată a textului și vrem s-o aplicăm la statutul femeii, la maternitate etc. Și cum nefirescul nu poate genera decât nefiresc, femeia naște la final ceva, dar acel ceva nu-i copil, însă e ceva care strălucește pentru câteva clipe și apoi nu mai strălucește.

„Adio, dragostea mea” e un SF parabolic interesant în care umanoizii constată că-și pot cere și ei, la fel ca oamenii, dreptul de a-și prelungi durata de folosire și nu le mai convine să fie aruncați la gunoi după 2-4 ani. Dacă oamenii țin la viața lor, de ce să nu țină și ei? Așa că se revoltă destul de urât, odată ce lupta pentru supraviețuire apare și la ei.

„Casă, dulce casă” e o poveste despre singurătate și autoizolare. Un soț care vrea să găsească „un stil de viață alternativ, eliberat din lanțurile capitalismului”, fură constant de la nevastă-sa pe care o mai și înșală, face împrumuturi și garantează cu imobilul ei (o clădire cu trei etaje cumpărată recent, pentru care femeia muncise enorm), bonus mai pune la cale și escrocherii. După ce soțul o părăsește, fantoma unei fetițe de la subsolul noii case o atrage pentru totdeauna în lumea ei pe femeia folosită și abandonată, devenind singura consolare.

Cam atât despre patru din cele zece povestiri din volumul cu evenimente absurde care nasc realități distorsionate și care sunt, cum spuneam, niște reprezentări narative ale unor stări de angoasă, anxietate sau panici individuale & colective.