One man fiction show

„Poet sîrb, dramaturg, romancier și povestitor, Milorad Pavić este cunoscut prin aceea că nu a intrat în măreața antologie germană a liricii sîrbe contemporane. Mai cunoscut și prin aceea că, în China, i s-a plagiat romanul Dicționarul khazar – vezi Enciclopedia Britannica – și prin faptul că nu i-au fost jucate textele pe scenele sîrbești, lucru ce va rămîne în memorie despre teatrul sîrbesc din vremea noastră, după cum a consemnat un critic de teatru. E cunoscut și prin aceea că un specialist în literatura spaniolă a găsit toate referințele spaniole în care Pavić nu e menționat. Un romancier rus, Viktor Erofeev, l-a transpus pe acest scriitor într-un personaj din proza sa. Un alt scriitor a publicat o povestire sub numele lui Pavić. Gurile rele susțin că Pavić e cel mai tradus scriitor sîrb din toate timpurile.”

Aceasta este prezentarea pe care scriitorul Milorad Pavić (1929-2009) o face scriitorului de ficțiune Milorad Pavić (nefiind exclus ca prezentarea să fie adevărată întrutotul) în această antologie de proză scurtă „scrisă” de 38 de scriitori imaginari din tot atîtea țări. În „precuvîntare”, Pavić vorbește despre această întreprindere ca despre un roman-antologie sau despre „o antologie a povestirii universale contemporane”, pe care alcătuit-o alegînd din fiecare țară în care cărțile sale au fost traduse un reprezentant imaginar, căruia i-a alcătuit o bibliografie și, evident, o proză antologabilă.

Scriitorul sîrb ține să precizeze că povestirile scriitorilor imaginari nu pastișează stilurile scriitorilor reali din culturile respective, dar are o ambiție peste măsură: „Închipuind cele treizeci și opt de povestiri, m-am străduit ca acestor literaturi, cărora povestirile le aparțin ipotetic, să le aduc un spor de nuanțe, pe care în realitate literaturile respective nu le au, dar pe care aș dori să le dobîndească. Povestirile din volum sînt oarecum adaosul meu la literaturile cărora le corespund, dacă pot numi așa ceva un adaos.” În toată această ambițioasă „bibliografie generală”, singurele nume reale sînt, așadar, ale editurilor din toată lumea care l-au publicat pe Pavić, a cărui operă este tradusă, în acest moment, în peste optzeci de limbi, Pavić împărțind cu „nobeliatul” Ivo Andrić titlul de cel mai renumit scriitor sîrb contempotan.

Istoric literar de prestigiu, profesor universitar de filozofie și academician (a publicat de unul singur Istoria literaturii sîrbe în cinci volume), traducător din mai multe limbi, avînd o operă vastă în mai toate genurile literare, Milorad Pavić a fost genul de scriitor erudit, un prozator enciclopedist din familia lui Umberto Eco. Prozator livresc înrudit cu Borges, Calvino, Mircea Horia Simionescu și cu postmoderniștii americani, care l-au adorat, Pavić a fost un mare ficționar experimentalist exersat pe munca unui la fel de mare istoric medievist. S-a bucurat de o mare popularitate internațională în timpul vieții, dobîndită cu capodopera Dicționarul khazar (1984), roman tradus și la noi în anii `90 la Editura Nemira. (De altfel, numele editurilor Nemira și Paralela 45 apar în prezentarea așa-zisului prozator român al falsei antologii de față: Ion Opulescu, numele avînd, evident, o rezonanță în acord cu această „jucărea” ieșită din opulența ficțiunii.)

Acestea fiind zise, cum poți recenza o colecție de 38 de povestiri atît de diferite subintitulate „roman-antologie”? Distincția dintre roman și povestire, în viziunea lui Pavić, trebuie căutată unde nu te aștepți, deci într-o notă biobibliografică aparținînd unuia dintre scriitori imaginari și, într-adevăr, ea apare în prezentarea falsului scriitor „și universitar” norvegian: „Fraza povestirii este numeric într-o mai mică interdependență față de alte fraze ca în cazul romanului, unde numărul frazelor interdependente este cantitativ mai mare în cadrul general al textului. Romanul a apărut din epos, așadar a fost mai întîi în versuri (Ghilgameș, Homer, poemele epice populare din diverse limbi etc.). Povestirea a apărut înaintea romanului, își are originea în proza populară (basmul, povestea, anecdota, proverbul, ghicitoarea, snoava.”)

Pe lîngă notele biobibliografice ale scriitorilor imaginari (ei înșiși prezentați destul de incert: plagiatori, fără identități sigure, dispăruți, ghostwriters etc., o întreagă armată de posibili impostori ai ficțiunii), note ca niște pastile de ficțiune pline de umor și, cum altfel, imaginație, Pavić reușește să acopere în cele 38 de povestiri propriu-zise o gamă foarte largă de tipuri de proză scurtă și stiluri literare. Astfel, veți găsi în această antologie/enciclopedie: proze istorice, mitologice, fantastice, crimes & mystery, onirice, mistice, absurde, beatnice, porno, apocrife, palimpseste, pastișe, introspecții, proze autoreferențiale, în versuri, povestiri în povestiri, distopii, parabole, pilde. De pildă, în proza „macedoneană”, un american descoperă că vechea icoană ortodoxă de patrimoniu pe care vrea să o cumpere pe piața neagră nu este „autentică” în sensul că nu aparține unei singure culturi: „Icoanele voastre parcă sînt pictate de toate popoarele care trăiesc în Balcani”, exclamă el, la care vînzătorul îi răspunde: „Chiar așa. De asta e și icoană. Altfel ar fi tablou”.