În anul 2017, după o carte-poem și trei romane, Ana Maria Sandu (n. 1974) publica primul ei volum de povestiri, Pereți subțiri, o colecție omogenă tematic de șaptesprezece povești amplasate într-un mic bloc bucureștean, în care viețile și istoriile personajelor colocatare comunicau, în diverse feluri, prin pereții subțiri ale celor patru etaje. Tot despre intimitate și formele ei variate este vorba și în cele șase povestiri ale acestui volum a cărui supratemă sînt relațiile de cuplu.
Cele două volume poartă o conversație discretă inclusiv prin imaginile de pe coperte, ambele ilustrații/tablouri: la Pereți subțiri (Quint Buchholz), un cuplu spionează vecinătatea din cartier de pe acoperișul blocului, în timp ce coperta Salvatorilor (Roman Tolici) ne arată doi muncitori stradali purtînd veste reflectorizante care privesc în jos, de pe plafonul norilor, spre omenirea de dedesubt. În ambele imagini există niște obiecte cu valențe simbolice evidente: în prima un ochean, o portavoce-goarnă și două antene TV, în cealaltă două conuri de semnalizare.
„Șase povestiri despre cupluri, iluzii și dorința de a fi iubiți… Personajele, indiferent de vîrstă, își doresc o relație adevărată. Cineva va fi mereu dispus să riște și să joace rolul salvatorului”, așa este descrisă pe coperta din spate a volumului tema prozelor al căror subiect se arată, așadar, pe cît de banală, pe atît de incitantă.
Primele trei povestiri sînt plasate, măcar parțial, în străinătate. În proza de deschidere, intitulată „K.”, o româncă și un francez, amîndoi la patruzeci de ani, se cunosc pe fugă în București în primele zile ale pandemiei, pentru ca ulterior să dezvolte o relație la distanță a cărei finalitate se arată la fel de incertă precum lockdown-ul: „Nu s-au mutat într-o țară sau într-un oraș anume, ci în două ecrane de telefon. Habar n-aveau dacă se plăceau cu adevărat. Dar se atașaseră unul de altul, de apeluri video regulate, de discuțiile lungi, pînă tîrziu în noapte. Vorbeau într-o limbă care nu era a ei, ci doar a lui. Asta făceau în fiecare seară…”. Zoom-relația celor doi își atinge climaxul erotic cînd femeia se dezbracă în fața ecranului, dar relația astfel mimată și senzualitatea decorporalizată, mai exact exersată în lipsa celorlalte simțuri, se află în curs de epuizare în afara realității. Asta pînă cînd bărbatul revine în București, datorită jobului, și cei doi, băiatul din Paris și „la fille de l’Est”, au astfel ocazia să se întîlnească pentru prima dată după ce și-au consumat o bună parte din relație. „Ce faci cînd te întîlnești cu un necunoscut atît de familiar?”, reia naratorul, în stil indirect liber, temerea femeii.
A doua povestire „de graniță” se intitulează „80 de franci” (și a apărut inițial în antologia KIWI. Trecuturi, Editura Polirom, 2023): o femeie, nevoită să se întoarcă cu autocarul din Lausanne în București întrucît călătorește însoțită de pisica ei, se confruntă pe traseu cu moartea subită a animalului de companie. Despărțirea recentă de partener face ca moartea pisicii, „odrasla” cuplului, să o confrunte pe femeia însingurată cu sentimentul superstițios al vinei: dacă nu cumva ea este cea care a „ucis” deopotrivă iubirea și pet-ul cuplului? Această povestire și următoarea sînt, de fapt, culmile volumului.
În „Solitude” o femeie din Focșani, divorțată și cu doi copii rămași acasă în țară, ajunge menajera unui octogenar italian, a cărui soție se află la azil. Întîmplarea face ca românca să cunoască, în preajma cimitirului din apropiere, un bărbat italian surdo-mut care devine, astfel, confidentul perfect pentru femeia înstrăinată și nevorbită în limba maternă. „Pînă la urmă o să vorbești, Jane, ascultă-mă pe mine! N-o să te las așa, ai să vezi”, îi promite femeia în limba română italianului botezat ad-hoc, a cărui singurătate nu are nevoie de traducere. De data aceasta, spre deosebire de bucureșteanca din „K.”, femeia vorbește într-o limbă a ei, deci care nu e a bărbatului, dar pe care limbă bărbatul nici nu are nevoie s-o cunoască.
Celelalte trei povestiri sînt plasate în țară și sînt, într-un anume fel, mai convenționale. În „Vacanța de iarnă”, o tînără studentă suferind din dragoste se întoarce acasă, în provincie, transformîndu-și vacanța într-o escapadă, memorabilă și vindecătoare, cu un bărbat mai în vîrstă (în mod curios, această povestire are un aer comun cu prima parte a romanului Clandestin de Marin-Mălaicu Hondrari, publicat cu o lună mai devreme la Editura Trei). În „Dispariția”, o femeie în vîrstă are o interacțiune misterioasă cu un tînăr vecin de scară, care o ajută în urma unui accident minor; pentru ca în proza titulară o petrecere de zi de naștere, ținută într-un apartament, să fie deturnată de apariția unui bărbat, misterios în sensul dubios, aciuat în scara blocului și „salvat” de gazdele care-l invită în casă.
Cele două conuri de semnalizare de pe copertă funcționează din plin, întîmplător sau nu, căci fiecare proză expune, mai mult sau mai puțin previzibil, o anume formă de blocaj în traficul de cuplu.
