Scriitoarea canadiană Margaret Atwood (n. 1939), a cărei proză multipremiată a fost adaptată pentru operă și radio, în filme, seriale de televiziune și romane grafice, este cunoscută, cel puțin la noi, pentru romanele sale și mai puțin pentru proza scurtă (11 volume de povestiri) sau aproape deloc pentru poezia sa (peste o duzină de cărți, fără a socoti antologiile). După volumul din 1977, Dansatoarele (2002), Editura Corint a tradus anul trecut o a doua carte de povestiri din opera sa, Salteaua de piatră, penultimul volum de proză scurtă din cariera scriitoarei octogenare, fiind publicat în 2014.
Despre cele nouă povestiri ale cărții, Margaret Atwood vorbea undeva ca fiind inspirate de etosul fabulelor fantastice și al basmelor cu creaturi magice, aspect explicat, parțial și înșelător, mai întîi prin cîteva personaje (unei femei malforme genetic i se înscenează moartea și, o vreme, aceasta trăiește ascunsă, doar pentru a fi descoperită ulterior și, asociată vampirilor, ucisă ritualic) sau reîncarnărilor în animale (o femeie se reîntoarce, sau este percepută ca atare, sub forma unui cîine pentru a-și pedepsi fostul iubit care o părăsise), apoi și prin construcția epică ce converge spre diverse forme de răzbunări în cheie morală (cvasifeministă).
Dar constantele acestor crime stories, care, deși par, nu au, de fapt, elemente fantastice, sînt infidelitatea și bătrînețea. Vechile traume din iubire asociate vîrstei înaintate, marcate de diverse halucinații și forme de demență, creează premisele unor percepții supranaturale. Majoritatea scenariilor par niște tales from the edge of the crypt în care obsesia vindicativă și violența asociată lasă impresia unor confruntări în cadre non-realiste. De fapt, violența este efectul unor stări mentale liminale și nu e nimic supra-realist în aceste geronto-fabule feministe în care femei aflate spre sfîrșitul vieții se răzbună pe bărbații care le-au înșelat sau chiar abuzat în tinerețe.
Constantele acestor crime stories (…) sînt infidelitatea și bătrînețea. Vechile traume din iubire asociate vîrstei înaintate, marcate de diverse halucinații și forme de demență, creează premisele unor percepții supranaturale.
În tripticul format de primele proze ale cărții, „Alphinland”, „Revenit din morți” și „Doamna brună”, întîlnim un patrulater amoros. Constance, venerabila creatoare a unui ținut fantasy (numitul Alphinland), acum văduvă, dar în contact cu vocea proaspătului răposat soț, se teme ca nu cumva acesta să dispară în ținutul fantastic, creat de ea însăși, unde cîndva îl „exilase” pe infidelul ei fost iubit, Gavin. Acesta este, la rîndu-i, un poet bătrîn îngrijit pe patul morții de Reynolds, soția lui mult mai tînără, de opera lui Gavin fiind interesată o studentă, care are intuiția legăturii ascunse dintre literaturile foștilor iubiți (cui îi închinase Gavin versurile de dragoste din tinerețe și cine i-a inspirat lui Constance cutare personaj fabulos din ținutul fantastic?). În fine, Marjorie, femeia cu care Gavin o trădase cîndva pe Constance, este acum o bătrînică avidă de necroloage, înmormîntarea lui Gavin fiind prilejul întîlnirii neașteptate, după ani și ani, între cele două femei care descoperă că, în fapt, amîndouă fuseseră amăgite de Gavin, martora „revelației” fiind studenta.
Literatura este și subiectul povestirii „Mîna moartă te iubește”, în care un tînăr scriitor aspirant își „îngroapă” iubita infidelă într-un roman gotic de al cărui succes beneficiază, printr-un mare noroc datorat unui contract redactat în joacă, chiar femeia, la mijloc fiind un complot juridic bazat pe o neînțelegere amoroasă. În „Mirele liofilizat”, un anticar de mobilier descoperă, într-un depozit achiziționat în urma unei licitații în orb, cadavrul unui mire, pentru care se vede constrîns să negocieze cu fosta mireasă, posibila (și potențială) criminală. În „Salteaua de piatră”, o bătrînă, văduvă pentru a patra oară și plecată în vacanță pe un vas de croazieră, îl recunoaște, fără ca ea să fie recunoscută, pe violatorul care cîndva îi furase deopotrivă virginitatea și tinerețea, astfel că decide să-l seducă și să se răzbune, pregătind minuțios crima perfectă.
În fine, în „Ghemotoace arse”, o proză cu aer de fabulă distopică gerontofobă, e vorba tot de răzbunare: o mișcare extremistă a tinerilor pune la cale incendierea azilelor de bătrîni, aceștia fiind considerați principalii vinovați de degradarea climatică și compromiterea posibilității unei vieți echilibrate pentru generațiile tinere. Un cuplu de bătrîni încearcă să se salveze din azilul asediat, dar, cum spuneam și la început, nu e limpede dacă lucrurile se întîmplă întocmai sau totul este doar efectul halucinațiilor bătrînei care, suferind de sindromul Charles Bonnet, vede niște Piticoți (cum inspirat numește persoanele imaginare traducătorul Mihai-Dan Pavelescu, care face o treabă minunată de-a lungul întregii cărți, întreținînd neaoș efectele umoristice prin limbaj ale prozelor, altfel, înțesate de referințe și parafraze literare – din Shakespeare, Keats, Tennyson ș.a.).
Asocierea dintre sexualitate, senectute și crimă, totul pe fondul instinctelor primare și demenței, oferă acestor povestiri deopotrivă perversitate, suspans și umor, cruzime, grotesc și poetic justice, adică un farmec de gen erudit. Proiectul ecranizării a două povestiri din acest volum, în regia lui Lynne Ramsay (We need to talk about Kevin), este în desfășurare.
