Totul despre Almodóvar

„Nu o dată mi s-a propus să-mi scriu autobiografia și întotdeauna am refuzat: mi s-a propus deopotrivă s-o scrie altcineva, dar continui să simt un soi de alergie cînd văd o carte care să vorbească în întregime despre mine ca persoană. Nu am ținut niciodată un jurnal și, cînd am încercat, nu am trecut de a doua pagină; totuși cartea aceasta presupune prima mea contradicție. Seamănă cel mai mult cu o biografie fragmentată, incompletă și oarecum atipică. Cu toate acestea, cred că cititorul va obține în ele din urmă maxima informație despre mine ca cineast, ca fabulist (ca scriitor), și despre modul în care viața mea face ca un lucru să se amestece cu celelalte.”

Așa începe textul introductiv al regizorului spaniol Pedro Almodóvar (n. 1949) la singura sa carte, un volum compozit, conținînd deopotrivă confesiuni, texte ocazionale și povestiri de ficțiune. Sînt 12 texte cu totul, scrise începînd cu anii ‘60, scoase din arhivă și selectate de asistenta regizorului, publicate ca atare, nerevizuite (cu o singură excepție).

Contradicția de care vorbește Almodóvar în introducere vine din faptul că, deși mărturisește că n-a ținut jurnal, patru texte din carte sînt mărturisiri direct legate de evenimente biografice: o evocare la moartea mamei (figură solară și înțeleaptă, care citea și transcria scrisori pentru consătenii iliterați, adăugînd detalii inventate: „De la mama mea am învățat cum realitatea trebuie să fie completată de ficțiune ca să facă viața mai ușoară”), o comemorare a cîntăreței mexicane Chavela Vargas, pe care a adorat-o, a promovat-o, față de care juca rolul unui soț simbolic („eram două sindroame de abstinență împreună”) și consemnarea diaristică a unei Joi Mari (intitulată „Amintirea unei zile goale”, în care vorbește despre Warhol, Leila Slimani și puțin despre el însuși: „Singurătatea mea este rezultatul faptului că nu m-am preocupat de nimeni în afară de mine însumi; sînt un solitar expert”).

Ultimul text biografic este o mică confesiune de credință creatoare, cel mai recent text din volum, în care regizorul vorbește despre relația sa cu literatura, filmul, scrisul: „Dacă aș fi avut suficient talent, filmele mele ar fi fost mai bune ca romane”, „Nu există nimic mai categoric opus unui romancier decît un regizor/scenarist [de aceea] nu este ciudat că există atît de puține romane bune care sfîrșesc prin a deveni filme de calitate”, „Nu mă deranjează să scriu despre mine însumi; aș zice că este aproape singurul lucru pe care îl fac.”

Cele patru texte de mai sus, dintre care cel despre mama lui dă și titlul volumului, sînt cele autobiografice, dar regizorul mărturisește că această colecție de povestiri, fie că sînt biografice, fie că sînt ficțiuni („eu numesc povestire orice, nu fac distincție între genuri”) arată legătura strînsă între viața și filmele sale, considerînd povestirile complementare filmelor. De altfel, unele scene din „Ultimul vis” au migrat în filmul Durere și Glorie / Dolor y gloria, în „Prea multe schimbări de gen”, în „Crăciun amar” și în „Confesiunile unui sex-simbol” se află cîteva din ideile din Totul despre mama mea / Todo sobre mi madre, dar și din alte filme ale lui mai vechi, iar povestirea „Vizita” reprezintă, in nuce, scenariul fimului Proasta creștere / La mala educación, în care un bărbat trans se prezintă după ani, în chip de propria soră fictivă, preotului care-l abuzase în timpul școlii, cu scopul răzbunării.

Despre povestirea „Viața și moartea lui Miguel”, scrisă în anii ‘70, în care un bărbat își trăiește viața în sens invers, întinerind, ușurîndu-se de amintiri și căpătînd inocența, ingenuitatea și ignoranța („iluziile îi sporesc cu timpul”), Almodóvar spune că, văzînd filmul lui David Fincher The Curious Case of Benjamin Button (2008), a avut impresia că cineva i-a furat ideea. (De fapt, scenariul filmului lui Fincher are la bază povestirea omonimă a lui F. Scott Fitzgerald scrisă în anii ’20.)

„Sînt pasionat de amestec”, mărturisește Almodóvar într-unul din textele biografice, iar în povestirea „Ceremonia oglinzii”, amestecă genurile horror, mistic și erotic într-o fantezie în care un conte transilvănean, care se dovedește a fi… vampir, se retrage la o mănăstire de pe muntele Athos, corupîndu-l pe călugăr în fața unui crucifix sîngerînd („vampirii și misticii erau făcuți să se înțeleagă”). Tot despre amestec este vorba și în povestirea istorică „Ioana, frumoasa nebună”, care începe precum basmul „Frumoasa din pădurea adormită”, cu o prințesă spaniolă trezită la viață de un prinț flamand, căreia îi devine soție, pentru ca după moartea acestuia, regina de acum să nu accepte dispariția și, refuzînd să-și îngroape soțul rege, să trăiască alături de el prefăcut în schelet (fapt istoric real).

Educația religioasă din tinerețe, manifestată într-o formă sau alta de-a lungul mai tuturor povestirilor, reapare într-o altă povestire erotic-eretică, „Mîntuirea”, unde locul vampirului misterios și carismatic este luat de un străin ale cărui cuvinte erau „mai nepătrunse decît frumusețea”, iar în locul călugărului apare… Baraba. Povestirea este spusă de temnicerul în grija căruia se află celula în care cei doi sînt închiși de autorități, care trage cu ochiul și urechea la conversația celor doi bărbați: „Fiecare era exemplul cel mai evident al diferenței dintre lumile lor. Baraba a rămas uluit de frumusețea, dulceața, delicatețea și extravaganța străinului; acesta s-a simțit deopotrivă fascinat de urîțenia, brutalitatea, vehemența și mîrșăvia lui Baraba. Curînd după aceea i-am auzit culcîndu-se. Celula se afla în beznă totală, dar am putut să întrevăd mogîldețele corpurilor lor în același pat, gîfîind și înfiorîndu-se.”

În bunul sens al istoriei apocrife/contra-factuale, Baraba se oferă să îi care crucea străinului spre locul răstignirii, dar străinul îl ocărăște: „Pleacă, profită de libertatea pe care o ai. Singurul sens al morții mele este ca tu să poți trăi. Continuă să furi, să ucizi, să violezi. Abuzează de forța ta. Nu face și mai greu sacrificiul absurd. Nu mi-e frică de moarte. Nu-mi pasă de misiunea mea, trebuie să mă gîndesc la mine, și la tine.” Dar sacrificiul din dragostea față de omenire este prea puțin pentru Baraba, care îi propune străinului să fugă amîndoi, ispitindu-l cu dragostea de cuplu, iar acesta începe să aibă îndoieli („nu-l mai simt pe tatăl meu”). Baraba profită, apucă crucea, doboară străjile cu ea și dispare pe creasta muntelui cu străinul în brațe. Parafrazîndu-l pe Almodóvar, misticii și mîrșavii sînt făcuți să se iubească.