/

Storyteller Cehov

95 vizualizări
Citiți în 16 de minute
A.P. Cehov, Dragostea, traducere de Adriana Liciu, Humanitas Fiction, 2023

Cea mai recentă ediție substanțială cu nuvelele și povestirile lui Cehov (1860-1904) a apărut la Polirom, în 2009, sub titlul Logodnica, într-o ediție de aproape 800 de pagini, avînd un colectiv de traducători, mai noi și mai vechi, ediție îngrijită de Sorina Bălănescu, admirabila noastră specialistă în Cehov.

E un fel de miracol că există acea ediție, deși ar fi timpul pentru o traducere nouă, și realizată de un singur om, a povestirilor părintelui modern al genului. În lipsa ei, avem aceleași traduceri vechi de aproape un secol făcute de Otilia Cazimir și ceilalți, traduceri mereu reluate, uneori completate cu altele noi, în tot felul de volumașe și broșuri, în selecții fără criterii limpede formulate, atunci cînd nu sînt pur tematice: Un roman cu un contrabas (19 povestiri, traducerile colective vechi, Editura Leda, 2005), O mică glumă (8 povestiri, traducere de Antoaneta Olteanu, Editura ALLFA, 2012), Iarnă rusească (3 povestiri, traducere de Diana Iepure, Editura Ratio et Revelatio, 2013), Doamna cu cățelul & Duelul (traducerile colective vechi, Editura Litera 2015/2021), și, cea mai recentă, Dragostea, 12 povestiri, în traducerea Adrianei Liciu.

Nu spun că traducerile vechi sînt neapărat rele, dar, ca și în cazul lui Thomas Mann, pînă și traducerile mai noi, adică cele din ultimele două decenii (deci și acestea pe cale să se învechească), păcătuiesc prin folosirea exclusivă a perfectului simplu ori a unui lexic cam depășit, care dau un aer bătrînicios unor povestiri altfel (încă) foarte moderne formal și scrise într-un limbaj mai simplu decît te-ai aștepta.

În ediția românească, altfel foarte selectivă, a corespondenței scriitorului (în cei 29 de ani de activitate, scriitorul a expediat aproape 4400 de scrisori; din cele 30 de volume cît are ediția rusească de Opere complete, 12 volume sînt dedicate numai corespondenței), sînt reproduse cîteva scrisori ale lui Cehov trimise către tineri și tinere aspirante literar, unde apar formulate genul acesta de principii creative, cum găsim într-o scrisoare către un anume A.V. Jirkevici, la 2 aprilie 1895: „Titlul nu are simplitatea necesară… În descrierile de natură folosești procedee stereotipe… Procedeele descrierii nu sînt simple, ci manieriste și învechite… Provincialismele și cuvintele rare par greoaie într-o povestire scurtă”. Unei anume Lidia Alekseevna, Cehov îi scrie la 29 aprilie 1892: „Cînd descrii oameni nenorociți și amărîți și vrei să-ți înduioșezi cititorul, încearcă să fii cît mai rece – asta dă durerii altora un fel de fundal pe care durerea iese în relief. Pentru că la dumneata și personajele plîng, și dumneata oftezi. Fii cît mai rece.” Unei anume L.A. Avilova, scriitorul îi scrie la 15 februarie 1895: „Ai talent, dar, ca să mă exprim vulgar, ai devenit un scriitor greoi și mucegăit și aparții deja scriitorilor grași și molîi. Limba pe care o folosești este una căutată.” Altcuiva îi recomandă ca dialogurile personajelor să fie reproduse „de la jumătate, ca să creadă cititorul că ei stau de vorbă de mai multă vreme.” Toate sfaturile lui Cehov sînt valide și necesare și astăzi.

De altfel, Vladimir Nabokov, în Cursurile de literatură, reeditate anul trecut într-o traducere nouă, sintetizează foarte bine trăsăturile prozei lui Cehov, pornind de la povestirea „Doamna cu cățelul” (despre care spune că deși nu are introducere, punct culminant sau concluzie, „aceasta este una dintre cele mai mari nuvele scrise vreodată”): naturalețe, caracterizare prin trăsături mărunte, aluzii la lucruri neînsemnate dar memorabile, contrastul dintre poezie și proză, lipsa sfîrșitului și a concluziilor morale.

După acest mic ocol făcut în sprijinul ideii că proza scurtă a lui Cehov ar avea nevoie de o traducere mai modernă (fără cuvinte precum „odaie”, „a ședea”, „ a se ciorovăi” „șăgalnic”, „ocară”, „mămucă” ș.cl., și fără atîta perfect simplu, cînd prezentul sau perfectul compus ar da un aer mai contemporan narațiunii), să spun și cîteva cuvinte despre cuprinsul acestei noi antologii tematice alcătuite în jurul dragostei, cu o selecție aparținînd, cel mai probabil, traducătoarei.

În primul rînd, iese în evidență faptul că la Cehov nu există iubiri împlinite sau fericite. Totul e iluzie, plictiseală, dispreț, respingere și destrămare. Iubirea începe ca o inflamare, e plină de speranță, jurăminte și promisiuni, de gesturi nebunești, își asumă riscuri și se expune ridicolului doar pentru a se prăbuși de cît mai de sus. Iubirea e ideală doar în trei momente/contexte: cînd e imposibilă, înainte de împlinire și puțin timp după. Nici un adulter nu sfîrșește cu bine (cu o singură notabilă excepție, după cum vom vedea mai încolo). Spre exemplu, în „Zvăpăiata”, soția unui bărbat banal vede în pasiunea pe care i-o stîrnește unui pictor faimos o cale de împlinire ca femeie, și în planul dragostei, și în cel social, și artistic, ca posibil muză; dar pictorul se satură de ea, ea nu acceptă că s-a lăsat păcălită, iar înțelegerea soțului ei față de propria rătăcire îi aduce un motiv în plus de suferință: „Acest om mă oprimă cu mărinimia lui”. Nu e singura povestire în care infidela se întoarce umilită acasă din aventura pasiunii extra-conjugale.

„A aruncat o privire furișă spre Vera, care acum, după ce-i mărturisise că-l iubește, lipsită de inaccesibilitatea ce înfrumusețează atît de mult o femeie, i s-a părut mai scundă, mai banală, mai ternă”, iată o altă situație deseori prezentă în povestiri: odată mărturisită/împlinită, dragostea pălește. Potențialitatea atrage, are farmec, impune și dispune. În fața recunoașterii cu voce tare dragostea dispare precum tăcerea.

În aceste povești de dragoste cehoviene doar ratarea se ridică la nivelul patosului. Cum comentează la un moment dat naratorul unei povestiri: „Dar ce părtinitor și lipsit de justețe e sentimentul dragostei!”. Un alt aspect fiind neștiința și/sau neputința oamenilor de a iubi („o neputință a sufletului”), concurate deseori de nepăsare și chiar cinism: „«Vă iubesc!» gemu ea. Și ochii plini de iubire, implorator, se opriră pe fața lui. Se uita ca o mică jivină în care se trăsese. «Dar eu ce pot să fac?» întrebă el, neștiind ce să facă.” Un alt personaj mărturisește de-a dreptul: „Care e motivul dragostei mele pentru Sașa – zău dacă știu”, iar un altul spune: „Ariadna nu mă iubea, dar voia să iubească, se temea de singurătate.”

În „Marfă vie”, una dintre cele mai amuzante și totodată dramatice proze ale volumului, amantul răscumpără la propriu nefericirea soțului pentru a-i fi furat inima femeii și tot plătește soțului pentru a-și întreține relația adulterină, pentru ca în final să ajungă amantul tolerat al soției infidele întoarsă acasă la soțul care continuă să trăiască impasibil din ratele nefericitului amant.

Un al vîrf al volumului este nuvela „O poveste plictisitoare”, cea mai întinsă din volum, în care un eminent profesor își refuză și-și ascunde dragostea pentru fata căruia îi este tutore (care, probabil, ea însăși își refuză și-și ascunde dragostea pentru el): ursuzenia și bătrînețea bărbatului, precum și ratarea carierei de actriță a femeii fiind, de fapt, expresiile iubirii imposibile/neîmplinite. Este o povestire profundă și subtilă, dar o povestire de care Cehov nu era mulțumit (sau doar se alinta, jucînd cartea modestiei), căci așa îi scria editorului A.N. Pleșcev, după cum apare într-o scrisoare din 24 septembrie 1889, că nuvela a reușit să-l plictisească în primul rînd pe el, de unde și titlul. Pleșcev însă i-a răspuns: „Pînă în prezent nu ați scris ceva atît de puternic și de profund ca bucata aceasta.”

Dar există o povestire mai puternică și mai profundă, iar această povestire – scrisă în același an 1899, cu cinci ani înaintea morții scriitorului –, este, firește, „Doamna cu cățelul”, despre care, dacă vreau s-o pun cu adevărat în evidență, redau un pasaj din splendidul comentariu al Tatianei Tolstaia din eseul „Iubirea și marea”, apărut în volumul, comentat aici la vremea respectivă, Pereți albi (traducere de Raluca Davicenco, Editura Curtea Veche, 2021):

„Cehov niciodată n-a scris o povestire pe tema «s-au căsătorit și au trăit fericiți». Îi este imposibil. În centrul fericirii răsare tristețea; în cel mai rîvnit sentiment al bucuriei se află moartea sentimentului; iar oricărui început îi revine un sfîrșit… Cînd ne uităm la acest text, descoperim cu groază posibilitatea morții, umbra ei, petele cadaverice ascunse cu grijă; da, o găsim negreșit aici. Gîndul e cu neputință de acceptat; nu vrem ca dragostea dintre Gurov și Anna Sergheevna să moară. Ne rugăm la cineva să nu moară. Pîna la urmă, aceasta este singura povestire a lui Cehov în care oamenii în sfîrșit se îndrăgostesc profund. Dar Cehov o împarte în două și eludează răspunsul: moartea e posibilă, dar nu e necesară, poate că nu o să se întîmple nimic rău, poate că cei doi se vor încăpățîna și nu vor muri, poate numai ei sînt nemuritori… În orice caz, mai e destul timp, și drumul lor e lung. «Și li se părea că nu mai e mult pînă vor găsi o ieșire, și atunci vor începe o viață nouă, minunată. Și amîndoi își dădeau limpede seama că se află abia la începutul drumului, un drum atît de lung și de greu.» Povestirea se încheie cu această țesătură de cuvinte, fiecare ambiguu, totodată deznădăjduit și liniștitor.”

MARIUS CHIVU, n. 1978. Scriitor, traducător şi cronicar literar. În 2003 a câştigat prima ediţie a Festivalului de Poezie „Prometheus“ de la Sfântu Gheorghe, Tulcea. A debutat cu volumul de poezie Vântureasa de plastic (Editura Brumar, 2012 / La ventolière en plastique, traduit par Fanny Chartres, Éditions MEO, 2015; premiul pentru debut al USR şi cel al revistei Observator cultural; nominalizări la premiile Cartea Anului, acordat de revista România literară, şi Cartea de Poezie a Anului, acordat de Radio România Cultural). A publicat jurnalele de călătorie Trei săptămâni în Anzi (Humanitas, 2016), Trei săptămâni în Himalaya (Humanitas, 2012, 2016) și Trei săptămâni în Atlas, volumul de proză scurtă Sfârşit de sezon (Polirom, 2014) şi cartea de interviuri Ce-a vrut să spună autorul (Polirom, 2013). A mai publicat poezie în antologiile: Tu, înainte de toate (coord. Cosmin Perţa, Paralela 45, 2018), Bucureşti ’21, Epopee participativă (coord. Svetlana Cârstean, ARCUB, 2015), Lumina din cuvinte (coord. Irina Petraş, Editura Școala Ardeleană, 2015), Poets in Transylvania (coord. Radu Vancu & Dragoş Varga, Editura Armanis, 2014) şi Cele mai frumoase poeme din 2012 (coord. Claudiu Komartin & Radu Vancu, Tracus Arte, 2013). A editat antologiile de poezie: Singurătatea nobleţele ei de Petre Stoica (Cartier, 2017), Dans de Nina Cassian (CD-carte, Casa Radio, 2017), 111 cele mai frumoase poeme de dragoste din literatura română (împreună cu Radu Vancu, Nemira, 2016), 111 cele mai frumoase poeme de G. Bacovia (Nemira, 2015) şi Trandafirul negru de Ştefan Aug. Doinaş (CD-carte, Casa Radio, 2012). Este redactor-editor al revistelor Dilema veche şi Iocan (alături de Florin Iaru & Cristian Teodorescu), precum şi realizatorul emisiunii cu scriitori „All You Can Read“ de pe www.UrbanSunsets.com. Poezia sa a fost tradusă în franceză, suedeză, engleză, polonă, spaniolă şi catalană. Pasaje din Vântureasa de plastic sunt reproduse în Muzeul Mamei din Petrila, creat de ilustratorul Ion Barbu în 2013.

Comentarii

Your email address will not be published.

Cele mai recente din „Flashbook”