****
între celule și singurătate limbajul meu se
modifică odată cu difuziunea ionilor din spațiile mici
a ieșit iubirea ca o
rază UV peste toate peste
sufletul lumii moarte
uneori expansiunea familiaritatea dintre ființe
face mai mult decât luminițele din marile orașe lângă liniile de producție modificate
te-am așteptat la suprafață peștii
miroseau a ulei de motor încins luna se reflecta frumos
în cabluri
în noapte
****
în sfârșit liniște și toate imaginile
adunate în câteva luni se duc uitasem
cum e să plângi sub plapumă să
renunți la tot să te reinventezi ca un cyborg
care-și fixează piesele cu grijă într-o
ordine nouă transpir frumos la
umbra acelui cireș am învățat că sunt
numai eu nimic altceva și poate că
așa va fi mereu singuratatea din nopțile
când puteam fi aproape
****
vom face bulgări de zăpadă pentru noi și vom arunca cu ei în ziduri aici
m-am strâns la pieptul tău o crustacee bolnavă gata să plângă așteptând
refluxul marea de corali reclamele în care am văzut prima dată ploaia am înțeles mai mult
despre fragilitate și liniștea pe care ți-o dă singurătatea când nu
mai sunt lumini doar umbre aruncate pe tavan
Ioan Matei Rusu ilustrează un lirism confesiv, în care imaginile se aglutinează firesc, printr-o fățișă contaminare, dar totuși păstrând și o anumită discreție. Vocea poetică pare a-și clama vulnerabilitatea, cu toate că simpla enunțare a unor stări și a corelativelor materiale conduce, dimpotrivă, la o robustă impresie de stăpânire. Este, poate, un verificat prin discursivitate damage control, încercat cu succes și în alte ocazii. Imaginile sunt parcimonios așezate în pagină, prin cuvinte încărcate de sevă, atât proprie, cât și a contextelor. O sintaxă viabilă și un nume de reținut: Ioan Matei Rusu.