Trei răspunsuri despre romanul „Anton Pann. Până când nu te iubeam” de la autorul lui, Cosmin Ciotloș

„Nu știu dacă există inspirație sau nu, dar există, n-am nicio îndoială, o muzică dinăuntru care ne dă măsura și pe care m-am străduit s-o pun în pagină.”

432 vizualizări
Citiți în 6 de minute

1. Cum s-a conturat ideea romanului „Anton Pann. Până când nu te iubeam”?

 „De vină” a fost colecția de la Polirom, „Biografii romanțate”. Și „strămoașa” ei, inventată cu niște ani în urmă de cei de la Muzeul Național al Literaturii din Iași. Mi-a plăcut ideea. Scriitori tineri, puși nu o dată la zid pentru că, vezi Doamne, ar fi incapabili să depășească temele eului, se aflau acum în situația de a vorbi despre altcineva. Creangă, în cazul lui Andrei Crăciun, Sadoveanu, în cel al lui Tudor Ganea, Alecsandri, în cel al Adelei Greceanu… Pe Pogor l-a povestit Mihai Buzea. Erau, practic, niște plachete libere. Când proiectul a trecut la nivelul următor, au venit la rând Caragiale-le lui Bogdan-Alexandru Stănescu, Luchian-ul Veronicăi D. Niculescu și celelalte, nu le mai înșir. L-am privit dintr-odată ca pe un joc de societate, ca pe-o leapșă. Dac-ar fi să-l încerc eu însumi, despre cine aș scrie? m-am întrebat. Și mai ales cum anume, căci, odată acumulându-se o masă critică de volume, am început să reflectez la rigorile genului. Ce e, până la urmă, o biografie romanțată? Cât îngăduie genul acesta? E legitim să îi bântuim noi, viii, pe morți? Îmi plăcea limba lui Pann, îl citisem integral, îl predasem la Facultate, scrisesem și câteva articole de lizieră (unul în care arătam că e primul băutor de șpriț de la noi…), mă încânta gândul că trecuse prin locuri prin care, vrând-nevrând, mă oprisem și eu. Era o idee. Serios nu mi-am pus problema să-l încep, însă, decât în zilele de după Crăciunul trecut. M-am așezat la masă pe 1 ianuarie, am lucrat zi de zi trei luni. De ce Pann? Pot înșira zece motive deștepte și erudite, dar adevărul adevărat e unul singur: a compus cel mai frumos cântec despre chinurile dragostei din câte s-au ivit la noi. S-ar putea ca versurile să nu-i aparțină, dar muzica e-a lui cu siguranță. Și, fără muzică, ar fi rămas poate și el tot atât de cunoscut pe cât e celălalt hit al aceluiași poet (nu-i spun numele aici), „Rabdă, inimă, cât poți”: știu de el câțiva amatori de istorii literare prescrise.

2. Cum a decurs scrierea lui?

Există, spre finalul cărții, câteva rânduri în greaca veche pe care, transcriindu-le, nu m-am simțit dator să le traduc. Scrisoarea în care se regăsesc ele e fictivă, dar citatul, din Plutarh, e cât se poate de real. „Voința lui îi silea nu numai pe dușmani să i se supună, dar aducea la ascultare locurile și chiar timpul”: asta se spune acolo. E ce-am încercat și eu. Să trăiesc veritabil într-o lume (nu a lui Pann, nu, a lui Ștefan Valentineanu, cu patru decenii mai târzie), iar exercițiul meu să nu dureze mai mult de trei luni. Mi-am depășit termenul cu cinci zile. Cred însă că n-am falsificat prima premisă, că, altfel spus, nu mi-am mințit cititorii. Aș fi putut-o face în multe feluri. Inclusiv folosindu-mă de trucurile pe care le-am deprins în cei douăzeci de ani de când scriu cronică. Dar ce sens ar mai fi avut atunci atâta efort? Și nu de documentare (e meseria mea, știu să controlez mari cantități de informație), și nu de „militărie” (oricum mă trezesc mai mereu în creierii dimineții), ci, hai să o spun, de adevăr al frazelor. Nu știu dacă există inspirație sau nu, dar există, n-am nicio îndoială, o muzică dinăuntru care ne dă măsura și pe care m-am străduit s-o pun în pagină.

3. Cum vă doriți să fie citit romanul „Anton Pann. Până când nu te iubeam”?

Cu diapazonul.

Glumesc.

S-o citească fiecare cum îi cade bine.

Comentarii

Your email address will not be published.

Cele mai recente din „Cum?”