1. Cum s-a conturat ideea volumului „O moarte cum tu nu ai putea avea”?
Ca să fiu sincer, până să mă întrebe Cosmin Perța dacă am să-i dau ceva pentru colecția Pantazi, nu îmi trecuse prin minte să public curând vreo carte de proză. I-am spus că am câteva povestiri cu care mi-ar plăcea să construiesc un soi de antologie, unele nepublicate, altele publicate, dar rescrise. Spre marea mea bucurie, Cosmin a fost de acord, așa că am putut să adun în acest volum textele la care țin cel mai mult.
2. Cum a decurs scrierea lui?
După cum spuneam, e o colecție de proze scrise în perioade diferite. Prima variantă a povestirii „Anotimpurile lui Haig Minasian” datează din 1997. Am scris-o pe când nu mă gândeam că voi ajunge scriitor. Cumva, textul ăsta a rezistat. Acea primă variantă a fost publicată acum niște ani în Poesis Internațional. Acțiunea se petrecea într-o singură zi, iar personajul principal se numea Dodek. Am schimbat numele personajului și titlul, i-am adăugat poveștii o zi, iar textul astfel dezvoltat a apărut într-o antologie publicată de Editura Neuma. O altă proză veche, „Idiotul”, a fost scrisă undeva la începutul anilor 2000 și nu am publicat-o, fiind foarte scurtă, decât pe pagina mea de Facebook. Un alt text de mici dimensiuni este „Femeia care zâmbea”, de asemenea publicat mai întâi pe Facebook. Ba mai mult, pe acesta l-am scris direct pe Facebook. „Idiotul” și „Femeia care zâmbea” sunt niște schițe scrise dintr-o suflare, exerciții de stil și de concizie, niște poeme în proză sau, dacă vreți să întoarcem sintagma, niște proze poematice. Îmi place să cred că sunt un scriitor litotic, că spun mult în puțin. Nu sunt un maratonist, sunt un sprinter. Nu am răbdarea de a construi pe sute de pagini. Trec direct la partea din concert în care are loc soloul de tobe. Nu degeaba sunt și toboșar. Am mai amintit de Ring Lardner, un excelent scriitor de povestiri, astăzi uitat, deși Fitzgerald îl admira, care, întrebat de ce nu scrie un roman, a răspuns cam așa: „M-aș plictisi mai repede decât cel care l-ar citi.” Nu neg, sper să scriu cândva un roman care să poată ține o ușă deschisă, dar deocamdată îmi rămâne plăcerea de a le citi pe ale altora. Desigur, nu toate povestirile mele sunt foarte scurte, am scris și texte mai ample, precum „Pompilică”, poate cel mai împlinit text al meu, sau „Și se făcu întuneric”, acesta din urmă fiind o nuvelă.
3. Cum vă doriți să fie citit volumul „O moarte cum tu nu ai putea avea”?
Mi-ar plăcea să fie simțită dragostea mea pentru literatură, bucuria de a spune povești, să-mi fie apreciat stilul. Despre volum au spus deja cuvinte frumoase mulți oameni pe care-i apreciez. Le mulțumesc! Sper ca lumea să păstreze undeva într-un colț de bibliotecă volumașul meu, iar din când în când să-și amintească cu nostalgie de el. Nu am alte ambiții. Nimic nu mi s-ar părea mai frumos.
Din perspectiva celor care rămân în viață, evident temporar, se pot face multiple comparații în legătură cu moartea unuia sau a altuia. Contează, desigur, dacă este o moarte accidentală sau o moarte survenind în urma unei suferințe îndelungate. Dacă persoana în cauză era trează ori dormea. Dacă era zi sau noapte. Și așa mai departe. Însă din perspectiva celor care mor efectiv, lucrurile menționate devin secundare, dacă nu chiar irelevante: odată alunecat în moarte, tot ceea ce era valabil în viață ia o cu totul altă turnură, indiferent de ceea ce cred unii și alții, indiferent chiar de ceea ce crede persoana respectivă. Tot ceea ce umanul și umanitatea au acumulat, de-a lungul fiecărei vieți și de-a lungul întregii istorii nu se mai aplică în cazul morții, misterul absolut, insondabil, care îi smintește pe mulți, înainte de a fi acceptat ca atare, de voie, de nevoie. Încât nu poate fi vorba decât despre candoare și/sau prețiozitate, iluzionându-te că moartea unuia e fundamental diferită de moartea altuia. Singura consolare legată de moarte este faptul că există un mister încă mai mare decât conținutul ei, al morții, și anume misterul vieții, fiindcă întrebarea metafizică rămâne valabilă, indiferent de orice alte circumstanțe: de ce există mai degrabă ceva decât nimic? Din această dilemă, și numai din aceasta nu putem ieși.