„Elveția este în esență o țară anti-artiști”

Îmi doream de foarte mult timp să intru în laboratorul unui muzician de post-rock și post-metal ca să încerc să înțeleg mecanismele care guvernează acest ecosistem muzical. Unele ape s-au limpezit după discuția caldă, umană și spontană cu Jonathan Hohl de la hubris., însă alte râuri abia acum pornesc de la izvor către vărsare. Cuvântul-cheie urmează să-l aflați în cele ce urmează. 

Mulțumesc recunoscător Clubului Quantic și Denisei Stan pentru sprijinul de a facilita acest dialog dintr-o seară de martie destul de răcoroasă.

Andrei Zbîrnea: Cum ai descrie post-rockul și post-metalul ca subgenuri muzicale? Cum crezi că au evoluat în ultimii 20 de ani și care ar fi rolul hubris. în această ecuație dinamică?

Jonathan Hohl: Sunt două chestiuni diferite și aș începe cu post-rockul. Acest subgen e ceva care induce introspecție, care te face să gândești, să cauți reflecția și să-ți iei timpul necesar să uiți de necazurile tale. Post-rockul e un subgen muzical, desigur. Și face parte din rock și pentru că de obicei se prezintă sub forma clasică a unei trupe, cu tobe, chitară și bas. Totuși, pentru mine, post-rockul e și o modalitate de a gândi muzica. În acest univers poți evada din realitate și să uiți de problemele zilnice, de grijile tale.

Radiohead, deschizător de drumuri în zona post-rock

Dacă vorbim de post-metal, singura conexiune cu post-rockul este această decuplare de la faptul imediat. Peste această membrană de evadare se așază zona metal, care ar trebui să te energizeze. Ceea ce nu e neapărat cazul la post-rock, unde cântecul poate fi foarte lung, fără să devină neapărat heavy. Melodia poate rămâne calmă și tăcută pe întreg intervalul de timp. Avem în colecția noastră de la hubris. asemenea piese, însă condimentăm întregul cu un strop de post-metal.

Legat de evoluție, am descoperit post-rockul prin 2010, când avea deja un istoric de 15 ani cu alte forme de muzică. Se presupune că fenomenul datează de prin 1995. Desigur că Radiohead a fost un adevărat deschizător de drumuri, după care acest gen de muzică a devenit în mare parte instrumental. Și când am început să sap mai adânc prin post-rock, deja era pe moarte. Cel puțin în Elveția, de unde venim noi, nicio trupă nu aborda post-rockul. Și prin 2010 a apărut o primă trupă de post-rock în Zürich, iar noi am pornit pe acest drum prin 2016. S-a simțit ca o renaștere într-un fel.

După inflația de trupe post-rock din anii 2000, publicul a simțit că e prea mult și a urmat această cădere de care ziceam. Iar revigorarea subgenului s-a simțit foarte bine.

Când am început să cântăm, prin 2008, eram o formație de metale, n-aveam nicio treabă cu post-rockul. Am luat o pauză în 2013 și am revenit cu gândul să ne ocupăm de zona de post-rock și să scăpăm în mare parte de influențele metal de dinainte.

Simt că hubris. combină elemente ale post-rockului cu bucăți de muzică electronică și cu ceva rămășițe metal. Cam asta ar fi poziționarea noastră pe scena underground actuală. E foarte greu să mai fii original în 2025 cu atât de multe nume emergente pe scena de post-rock și post-metal.

AZ: Te gândești vreodată să adaugi voce și versuri muzicii pe care o compui? Sau ți se pare dificil de implementat în economia modului vostru de a vedea muzica?

JH: Nu-mi pot imagina melodiile de până acum cu voce, pentru că le-am compus din perspectiva de a fi instrumentale. Dacă ar fi să adăugăm versuri pieselor, procesul ar fi cu siguranță altul, iar durata lor ar fi mai mică. Structura ar fi și ea diferită. Există artiști care se descurcă incredibil de bine cu post-rockul vocal. Un exemplu în acest sens ar fi Emma Ruth Rundle(folk, post-rock, sludge-metal din California, n.r.). Și-mi place foarte mult această abordare, însă nu m-am gândit foarte mult la ea de-a lungul anilor.

Vocea din off, mema post-rockului

AZ: Au mai folosit și cei de la Mogwai (post-rock din Glasgow, Scoția, n.r.) vocea în anumite cântece, de-a lungul vremii…

JH: Există două piese pe care le-am narat pentru hubris. Îți voi spune despre una dintre ele, dar e o chestiune de care încercăm să ne debarasăm. Pentru că impresia din exterior este aceea că orice cântec post-rock vine cu un voice-over. Și nu mai vrem să facem asta, deși în trecut ni s-a părut o idee foarte bună. Se simte ca o memă această voce din off. Și lumea arată cu degetul: are voice-over, e post-rock.

Dar să revenim la una dintre piesele pe care am narat-o, e vorba despre Icarus. Ea spune desigur povestea lui Icar. Iar nașul meu, care este romancier, a scris o adaptare a legendei eroului din mitologia greacă. Și pe mine m-a impresionat tare modul în care a transmis emoția în paginile cărții. Și l-am pus pe Icar din varianta cărții nașului meu într-un cântec, în primul rând ca semn de omagiu pentru el.

Însă, problema rămâne: vocea din off pe o piesă post-rock e un stereotip deja sau, cum ziceam, o memă.

AZ: Cum ai ghida pe cineva aflat la început de drum prin minunata lume a post-rockului/metalului? M-ar ajuta câteva nume de albume și de trupe pentru un kit de începător de la ipoteticele cursuri Post-Rock 101 și Post-Metal 101.

JH: Cea mai organică abordare ar fi aceea de a recomanda ce am descoperit eu la început. Dar nu voi merge pe acest drum, căci eu aveam deja o experiență în zona de metal și asta ar contamina procesul ipoteticului ascultător. Cred că aș începe cu artiștii islandezi Sigur Rós și Ólafur Arnalds, care se apleacă asupra post-rockului dintr-o perspectivă foarte cinematică. Nu au o stilistică foarte heavy, din contră. Nu există o trupă rock în spate, dar apare o tendință spre post-rock. Și cred că dacă vei aprecia această formă de artă, vei fi pregătit să faci propriile săpături în universul post-rock.

Sunt convins că aproape toată lumea cunoaște greii subgenului, precum Explosions in the Sky, God is an Astronaut, This Will Destroy You, Mono, Mogwai. Toți i-ar da ca exemple pentru un kit de începător, însă nu știu dacă e cea mai bună idee pentru a explora post-rockul și post-metalul. Simt că o cale cinematică ar fi mai potrivită în acest context.

Cam 40% din veniturile mele vin din hubris.

AZ: Dar legat de istoria rockului și metalului din Elveția? Nu cred că este foarte cunoscută printre pasionații de muzică din România. Aveți nume uriașe care au făcut stadioane pline în anii ’60, ’70, ’80 chiar ’90?

JH: Am un nume pentru tine, formația e uriașă în Elveția și în Japonia sau America, dar nu știu cât a penetrat piața în Europa. Se numesc The Young Gods(industrial rock, avant-rock, post-industrial din Fribourg, Elveția, n.r.). Asta se întâmpla prin 1970-1980, însă e o excepție.

Elveția este în esența ei o țară anti-artiști. E un loc ciudat, pentru că poți trăi confortabil și să-ți iei orice job. Asta îți permite să mergi mai departe cu forma ta de artă în timpul rămas. Să fii muzician în Elveția este aproape imposibil. Eu am reușit asta și sunt un muzician angajat pentru sesiuni de studio. Cam 40% din veniturile mele vin din hubris. Însă în momentul actual supraviețuiesc, nu pot spune că o duc foarte bine.

Elveția e o țară foarte complicată. Guvernul recunoaște că fac parte din pătura săracă și îmi sunt subvenționate anumite cheltuieli. Nu plătesc asigurări, pentru că reprezentanții statului știu că nu am de unde. Cu alte cuvinte, elvețienii se străduiesc, deși se lovesc de un sistem foarte vechi. Nu e o țară propice pentru artiști și muzicieni. De aceea e foarte greu ca trupele noi să persiste și să încerce să-și facă un nume.

AZ: Ce se întâmplă pe scena actuală de rock și metal din Elveția? Ceva nume care să fi confirmat în ultimii 10-20 de ani, în ciuda dificultăților economice?

JH: O să-ți dau câteva nume, însă ele nu au depășit standardele elvețiene de succes, din motivele enunțate mai sus. Un nume care mă inspira acum ceva vreme, un grup din Geneva numit Promethee.Veneau din zona de metal progresiv. Din păcate acum nu mai sunt activi. Un alt colos este și Breakdown of Sanity,care sigur va trezi ceva în iubitoriide metalcore.

Din orașul meu, Fribourg, îi recomand pe cei de la Dirty Sound Magnet, un grup de rock psihedelic. Devin din ce în ce mai relevanți, cel puțin la scară elvețiană. Cu toate acestea, sunt puține nume din țara mea care-și permit să facă turnee de promovare și să ajungă la și mai mult public la nivel național și european.

AZ: Spune-mi, te rog, cum arată procesul tău de compoziție? Cum faci să nu reiei lucrurile pe care le-ai așezat deja pe precedentele discuri? Deoarece o ureche nu foarte obișnuită cu post-rockul ar putea interpreta ca fiind același lucru pe două materiale discografice diferite sau consecutive.

JH: Nu e cazul să contrazicem asemenea opinii. Pățesc la fel în cazul muzicii pop și mă pot trezi spunând că toate piesele sună la fel. Dar după ce devii interesat de o anumită nișă și începi să-i cunoști nivelul de complexitate, lucrurile încep să se schimbe. Revenind la ideea întrebării, când compun încerc să-mi adresez cât mai puține întrebări cu putință. Mă las purtat de val. Știu că poate suna simplist și siropos. Nu e în niciun caz un sfat, însă îmi place să scriu muzica pe care o simt că sună bine. Nu mă întreb dacă o să placă în mod special cuiva. Pentru că, la finalul zilei, oricum piața e suprasaturată de melodii și albume noi. Ca artist, ajută să te simți bine în actul compoziției, deoarece doar el rămâne dacă elimini faima, banii, fanii și celelalte elemente exterioare.

AZ: Ești singurul din trupă care se ocupă de scrierea și aranjarea cântecelor?

JH: În linii mari, da. Finalizarea materialului discografic este de la sine înțeles o chestiune de echipă. Însă sunt omul de bază la producție, aranjamente, mixaj și masterizare. Lucrez și la programarea percuției, dar mereu discut cu un toboșar care să-mi spună dacă ce gândesc eu e posibil, dacă sună bine sau nu. Aș zice că 80% din hubris. sunt eu, iar ceilalți 20% îi împart cu colegii ca să finisăm proiectul în lucru.

Modul în care percepi o piesă depinde foarte mult și de momentul în care o asculți. Acum poate fi heavy, mai târziu poate suna ceva mai moale. Interesant este faptul că acum lucrăm la un nou disc, pe care sperăm să îl lansăm în 2026, care pare că va fi mult mai liniștitor și mai calm decât tot ce a produs hubris. până în prezent.

Mă întorc adesea la mitologia greacă atunci când am nevoie de inspirație

AZ: Cum a fost turneul din Mexic (2024, n.r.)? S-a simțit diferit de concertele din țările europene?

JH: Spectatorii mexicani au reacționat similar cu cei din alte țări latine, precum Spania, Portugalia sau Italia. Totuși, au fost ceva mai implicați pentru simplul fapt că veneam de foarte departe. Până în Spania facem probabil 10 ore cu mașina, în Mexic am străbătut Atlanticul. Erau foarte prezenți, se manifestau dând din cap pe piesele ritmate. Foarte diferiți de publicul nostru de acasă, care preferă introspecția, e mai relaxat și nu-și exteriorizează trăirile către trupa de pe scenă.

Am avut în medie 200 de spectatori la concertele noastre din Mexic. Era prima noastră vizită și nu aveam așteptări prea mari. În plus, e dificil să faci promovare în social media pe fusuri orare diferite. Nu știi cel mai bun moment pentru postări, story-uri, nu știi când vor vedea cei de acolo materialele publicate de tine. A fost un aspect la care am fost deficitari. Ne-am dori să ne întoarcem în Mexic în momentul în care vom fi crescut artistic și la nivel de popularitate. Nici financiar nu a fost o idee prea bună, ne-am asumat niște riscuri foarte mari.

AZ: Ai menționat de mai multe ori că mitologia greacă e o sursă de inspirație importantă pentru hubris. Cum își poate da seama ascultătorul de semnele pe care le lași în piesă pentru asta?

JH: În mod sigur titlurile pieselor și ale albumelor. Dar, în afară de asta, e dificil să pui degetul pe referințele mitologice din cântecele noastre instrumentale. Aș putea să menționez la ce mă gândeam în momentul în care compuneam piesa X sau Y, însă asta nu ar avea foarte mult sens pentru cineva din exterior. Mă întorc adesea la mitologia greacă atunci când am nevoie de inspirație. Toate poveștile din acest univers sunt cu adevărat nebune. Sunt atât de multe și e ca un izvor nesecat de inspirație. Cu povești, cu tragedii, cu situații de tot rahatul de acum de mai bine de 2000 de ani. Dar revenind la ascultători, referințele pot sau nu să ajungă la ei. E în regulă oricum. Nu aș da nimănui o grilă prin care să parcurgă catalogul hubris.

AZ: Îți mai amintești de primul vostru concert din Elveția? Dar de primul vostru spectacol de peste graniță?

JH: Am ținut primul concert hubris. în același spațiu în care am cântat ultima dată cu trupa de metale. Se numea Evolution sala, și e în orașul meu, Fribourg. Cu hubris. am deschis spectacolul trupei Jakob, post-rock din Noua Zeelandă. Ce este șocant e faptul că am avut parte de cam același public. Oamenii erau curioși să vadă cum am evoluat. Mulți dintre spectatori au fost cu adevărat terifiați. Nu știau la ce să se aștepte de la noi. Feedbackul a fost în general pozitiv, și ne-am dat seama că ăsta e drumul pe care trebuie să mergem.

Legat de primul concert în afara Elveției, s-a întâmplat la Lyon, în Franța. Un show excelent, într-un spațiu foarte mic, arhiplin și cu o caldură aproape insuportabilă.

Ceea ce e amuzant e că noi am inceput cu trupa de post-rock în 2015, dar nu am mers live de la bun început. Am lansat două discuri, le-am făcut petrecere de lansare în orașul natal, Fribourg. Asta a fost tot. N-am avut turnee, nu am cântat în diverse locuri. Eram încă studenți pe vremea aceea, ar fi fost dificilă o asemenea perspectivă. Doar prin 2019 ne-am pus problema turneelor și concertelor. Și atunci a apărut fereastra cu Lyon. Primind un boost de energie bună și încurajări, ne-am decis să continuăm pe acest drum: timp în studio și turnee de promovare a muncii rezultate.

Dacă voi renunța să fiu muzician profesionist, o să șterg toate conturile social-media

AZ: Care e relația ta și a trupei cu rețelele de streaming și cu social-media? Ca un lucru pe care l-am observat vorbind cu alte trupe, unele abia dacă pot plăti trei cafele pe an din veniturile de la Spotify sau Apple Music.

JH: Opinia mea e că ne descurcăm destul de bine cu veniturile din streamingul online, asta și pentru că nu am avut niciun fel de așteptări. Totuși, nu ne putem concentra exclusiv pe cifre, deoarece nu avem neapărat un reper cu care să facem comparația. Chiar și 100 de euro într-un an înseamnă un punct de plecare bun pentru cineva în postura noastră. Poate că așteptările mele sunt foarte jos, însă nici nu cred că streamingul poate fi principala mea sursă de venit. Mă ocup și de alte lucruri pe lângă asta.

Sunt foarte reticent în ceea ce privește social-media. Chiar urăsc social-media. Am urât-o întotdeauna, dar e nevoie de ea pentru trupă. E obligatoriu pentru toți artiștii. Nu poți supraviețui fără Facebook, Instagram și TikTok. Când mergem în turneu, toți trei ne ocupăm de social-media. Încercăm să publicăm cât mai mult conținut relevant, dar asta nu face lucrurile să fie mai plăcute pentru mine în relația cu social-media.

Chiar azi vorbeam cu colegii, le spuneam că dacă voi renunța să fiu muzician profesionist, o să șterg toate conturile social-media: Facebook, Youtube, Instagram, TikTok. E o chestiune pe care nu am vrut-o de la bun început, dar am fost obligat să o fac din rațiuni evidente.

Încercăm și o abordare diferită, construind newsletterul hubris. direct pe site-ul nostru. Pentru mine e o chestie foarte importantă. Un mesaj pe e-mail e mult mai personal decât o postare pe Instagram. Avem aproape 3.000 de oameni care sunt abonați la newsletterul nostru.

Totuși, încă nu ne ajută foarte mult în ceea ce privește datele lor demografice. Dacă mergem de exemplu în Statele Unite, și avem concerte și în New York, și în Seattle, nu vom ști cu precizie dacă cei 500 de abonați din SUA provin dintr-o regiune sau alta. Pentru a avea o imagine mai bună, am avea nevoie de 100.000 de abonați la newsletter. E mult până acolo, dar suntem dispuși să lucrăm pentru asta.

AZ: Numește, te rog, o carte pe care ți-ar fi plăcut să o scrii, un film pe care ai fi vrut să-l regizezi și un album pe care să-l fi lansat tu.

JH: Mi-ar fi plăcut să fi scris Drumulde Cormac McCarthy. S-a și ecranizat, cu Viggo Mortensen în rolul principal. Am citit această carte când aveam 10 ani și mi s-a părut o lectură teribil de brutală și șocantă, plină de emoție. Mă gândeam atunci, fiind imersat în lumea post-apocaliptică a lui McCarthy, că asta ar putea fi viața noastră peste 50 de ani. Eram foarte pesimist, acum sunt mai puțin, însă Drumul a reprezentat o importantă forță călăuzitoare pentru mine, fiindcă era o oglindire a interiorului meu.

Să trecem la film. O să spun Source Code,un film cu Jake Gyllenhaal protagonist. Aparent nu a văzut nimeni această peliculă SF, în care un militar este parte a unui experiment în care acesta retrăiește aceleași 8 minute de fiecare dată când încearcă să clarifice un mister. De obicei e vorba de un atac terorist sau ceva de genul ăsta.

Legat de album, voi alege ceva diferit de post-rock, asta chiar dacă are un vibe post-rock ceea ce voi spune. Mă voi opri asupra Tuesday Wonderlandal lui Esbjörn Svensson Trio, un pianist de excepție. E post-rock tot din perspectiva intropsecției și a faptului că te face să uiți de grijile zilnice.

Oraș, nimic, oraș, nimic

AZ: Ce cunoști despre România? Cultură, civilizație, muzică?

JH: Îi știu, desigur, pe cei de la Am Fost La Munte Și Mi-a Plăcut(post-rock, post-metal din București, n.r.), cărora le-am deschis spetacolul din această seară (19 martie 2025, n.r.) și îi mai știu și pe cei de la Tragic(metalcore, prog și nu-metal din București, n.r.). Am împărțit scena cu ei aici, la Quantic, anul trecut.

Legat de România, mie și soției mele ne place să vedem castele. Motiv pentru care am străbătut această țară în 2015 și am văzut Peleș, Bran și Castelul Corvinilor. Am observat diferențe extraordinare între București și restul României. Desigur că nu aveam niciun fel de așteptări și nu știam mare lucru despre țara asta înainte de vizita noastră. Ne-a frapat succesiunea următoare: oraș, nimic, oraș, nimic. M-au impresionat foarte tare zonele sălbatice din România, erau teribil de frumoase. Am făcut și ceva drumeții, avem amintiri frumoase de atunci.

AZ: Crezi că există mici asemănări între România și Elveția?

JH: Ar fi ceva în satele din zonele montane. Regiunea de lângă Peleș mi-a amintit cumva de țara mea. Avem și noi o groază de castele în Elveția și factorul istoric pare pregnant și la noi, și la voi. În plus, nu am simțit că m-aș afla în Europa de Est. Din ceea ce știam eu, Europa de Est părea peste tot cam la fel. Și vizita în România mi-a contrazis această prejudecată. Nu am știut la ce să mă aștept. Înainte cunoscusem doar Transilvania și pe Dracula din romanul lui Bram Stoker. Și, venind aici, mă așteptam să găsesc un univers asemănător cu ce citisem, însă România avea propria poveste, pe care urma să o descopăr.

AZ: E vreun clișeu asociat cu Elveția care te scoate din sărite?

JH: Nu neapărat, pentru că de fapt majoritatea sunt adevărate. Îmi place brânza, îmi place ciocolata, îmi plac ceasurile. Sunt propriul meu stereotip. Totuși, dacă e ceva care mă enervează, acela este aurul evreilor din perioada nazistă. Nu vreau să evit subiectul, a fost un lucru greșit, pe care înaintașii mei l-au făcut oricum. Dacă privim totuși tabloul complet, Elveția e o țară mică în mijlocul continentului european. Nu prea aveam de ales, dacă doream să ne protejăm. Și asta e ceea ce a funcționat atunci. Nu am fost invadați de nicio țară. Așa s-a scris istoria și pe mine nu mă afectează în momentul de față.

Însă nu pot să fiu calm în fața acelora care îmi reproșează acest lucru. M-am născut în 1991, la mai bine de 40-50 de ani de la evenimentele respective. E normal să arătăm cu degetul și să nu uităm de Germania nazistă și de lagărele de concentrare. Însă oamenii născuți ca mine după 1990 nu au niciun amestec în povestea respectivă. Aud această placă destul de des, că elvețienii sunt bogați datorită aurului evreilor. Știu sigur că eu unul nu sunt deloc bogat și că există oameni cu mulți bani nu doar în Elveția, ci peste tot în lume.

AZ: Depășind puțin această zonă sensibilă, vreau să intrăm în alta, dar dintr-un registru diferit. Cum vezi muzica viitorului apropiat? Cum putem face Inteligența Artificială să lucreze pentru noi și nu împotriva noastră? hubris. folosește AI în producție sau compoziție?

JH: Muzical nu folosim AI, ci doar pentru posterele care promovează turneele noastre. Când lucrăm la albume, ne place să aducem alături de noi un grafician, care să construiască de la zero un concept tematic real. Pentru turnee, bugetele noastre sunt destul de mici, așa că nu ne rămâne decât să utilizăm AI, Photoshop, să ajustăm și să facem lucrurile să funcționeze. Într-o lume ideală am proceda diferit, dar la momentul actual ne descurcăm așa.

AI-ul simplifică lucrurile excesiv?

AZ: Te temi că va veni un moment în care nu vom mai putea face diferența între arta produsă de oameni și cea de inteligența artificială?

JH: Nu mă tem, dar e probabil să ajungem și acolo. Dar discuția e alta. Nu că AI-ul va înlocui arta umană, ci că va simplifica lucrurile excesiv. Pentru că, acum ceva timp, dacă voiai să știi ceva, fie știai, fie erai nevoit să le cauți. Tatăl meu de exemplu știe o grămadă de lucruri aleatorii din foarte multe domenii. Acum, dacă vrei să afli ceva, îți scoți telefonul și intri pe Google sau pe ChatGPT. Și găsești răspunsul imediat.

Consecința? Nu mai știi nimic, deoarece tot ce te interesează apare pe telefonul mobil. Nu ai nevoie nici de matematică, nici de altceva, totul e acolo, online. Practic, de prin anii 2000, s-a produs schimbarea de paradigmă la care asistăm și în prezent. Pot spune că treaba asta mă sperie. Și nu pentru că arta ar urma să dispară. Arta găsește mereu resurse să fie inovatoare. Altele sunt elementele care produc frica.

19 martie 2025, Club Quantic, București