Un roman al lucidității mai degrabă autoflagelante decât eliberatoare. Un spațiu al interiorității, marcat de borne fragile. Confruntați în egală măsură cu un trecut traumatic, un pacient și psihoterapeutul său sunt prinși în sinuoase strategii de control reciproc și de manipulare psihologică, fiecare fiind perceput ca o ecuație enigmatică de către celălalt. S-ar părea că unul e călăul, celălalt victima, dar rolurile se pot schimba când nu te aștepți, ca în faimosul film mut al anilor ’20 Cabinetul doctorului Caligari. Li se adaugă un adolescent cu sindrom Asperger, inhibant cu inteligența lui ieșită din comun, precum și două femei aflate într-o relație ambiguă – toți acești protagoniști nefiind decât niște morți-de-vii, trăind pe muchia dintre ardoare, pasionalitate și angoasă.
Fragment
După atâtea exerciţii chinuitoare care i s-au recomandat pentru semipareza picioarelor, voinţa începe să-l lase. În loc să slăbească, furnicăturile şi durerile din oase i s-au înteţit. Durerile din oase şi din încheieturi i s-au înteţit, mâncărimile se lasă cu zgârieturi până la sânge. Perfidia acestor membre, cu adevărat „inferioare”, cu muşchii deocamdată neatinşi de atrofie, e fără limite, se plânge Rafa. Numai Rafa e îndreptăţit să atribuie picioarelor sale o asemenea trăsătură de caracter cum e perfidia, trebuie să fi fost încercat de dureri îngrozitoare ca să-ţi permiţi să te exprimi cum se exprimă Rafa, să-ţi acuzi de viclenie, de lipsă de loialitate, fie şi doar pe moment, o parte a propriului corp, în care îţi găsiseşi de-atâtea ori refugiul când îţi era mai greu, când tocmai ele te purtau onest încotro trebuia s-ajungi, fără să prinzi de veste, înainte ca tu să prinzi de veste. În cadă sau în bazin i se bălăngănesc ca şerpii, se plânge Rafa, pare c-ar vrea să plece, dar mobilitatea din mediul acvatic e doar o amăgire. După ieşirea din apă înţepenesc la loc. Le urăşte, le loveşte până la frison, nici într-un trup străin n-ar izbi aşa brutal.
Şi-a dezgolit picioarele ca şi cum ar fi fost singur, abia pe urmă a întors capul. În afara mea, nimeni în jur. Sandra, nici atât. O privire rugătoare, cu care părea c-ar vrea să-l ajut să se ridice. Fulgerător, cealaltă privire, sfidătoare. Constat lângă Rafa: nu doar somnul raţiunii. În egală măsură procesul degenerativ al oricărei boli naşte şi el monştri, dacă e să-l judecăm în ordine morală. Măcinat de boală, omul îl înfruntă pe cel sănătos, aproape îi doreşte răul celui sănătos, aproape îl desfide. Suferindul îl înfruntă pe cel sănătos chiar cu ultime puteri, chiar în timp ce-i cere ajutorul. Cred că asta face şi Rafael cu mine.
Nu ştiu de unde uimirea asta, a mea, a bolborosit dintr-odată cu glas neaşteptat de stins, n-am prieteni, pe cunoscuţi i-am ţinut la distanţă, chiar şi afară.
S-a răsucit în cărucior, a dat cu ochii de autoportretul său în carton, sprijinit de zidul opus, printre puţinele obiecte pe care le-a luat cu el în spital. S-a aplecat, s-a privit, câteva calcule aiuritoare făcute cu voce tare l-au zăpăcit şi l-au extenuat. Cât o fi trecut de la fizionomia lui anterioară şi cam la câţi ani i s-a modificat ea radical, ştiind că transformările astea au loc treptat, pe neobservate? Vlăguit, a închis ochii, pradă rumorii cronice a clădirii, pe care eu o percep continuu, dar pe care el doar în astfel de momente o mai înregistrează.
O grimasă, şi starea i s-a schimbat radical.
A simţit că vrea să moară.
Atunci, pe loc, nicio amânare, nicio ezitare. A fost o decizie cruntă, fierbinte, viscerală. Şi care – m-a avertizat –, până la revenirea Sandrei, trebuia îndeplinită. Singură ea i-ar putea-o schimba.
Nu voia să i-o schimbe.
S-a gândit imediat de la cine ar urma să-şi ia adio mai întâi.
A înţeles într-un final. De la nimeni altcineva decât de la el, de la propriul corp. Doar cu el şi-a împărţit traiul, cumva amiabil, numai el i-a fost credincios atâţia ani, numai el l-a purtat, l-a tolerat aşa cum era, cum este încă, cu retardul său indus, cu spiritul său nevricos, deprimat, stresat, supraîncărcat. Obositor.
Impulsiv din cale-afară. Chiar ucigaş.
Doar el, corpul lui, l-a îndurat cu toate obsesiile, mai turbulente sau mai calme, numai lui, propriului corp, i-au lăsat urme greu sesizabile pe piele, doar el, corpul lui, a intuit că toate aceste angoase şi amintiri pot lăsa şi urme dintre cele mai profunde, nevăzute la suprafaţă, dar parazitare pe organe.
Doar el, corpul.
Singura alcătuire vie de la care trebuia să-şi ceară iertare că pleacă.
Plec, a şoptit şi s-a înduioşat la gâdilitura propriei şoapte, şi conturul mandibular i-a tremurat, şi a lăcrimat într-atât încât abia acum – mi-a spus – a simţit pentru prima oară aburii şi umezeala ochilor scurgându-i-se şi pe pereţii mai multor organe interne, simultan, prin plămâni şi prin rinichi şi prin creierul mic, lipăind printre vertebre, până-n călcâie şi-n vârful falangelor, pentru că el, corpul lui, e primul pe care-l părăseşte, pe care-l părăseşte cu adevărat, primul care va şti asta, doar pe el nu-l poate minţi, singurul care n-are nevoie de niciun avertisment, singurul care va fi lângă el atunci, care va şti exact şi când se va întâmpla, el va avea primul semnal când moartea cerebrală s-a produs şi-l va obliga, abia atunci, şi pe el să renunţe, să accepte, să-l urmeze imediat în moarte.
