Câteva pseudo-tipologii

Ofertantă, carnală, cu totul „altfel” – această capcană întinsă de criticul Marius Miheț. Pentru că nimeni, niciun personaj nu e/ n-ar trebui să fie antipatic, atât timp cât e verosimil. Cât comportamentul lui e justificat.

Să intru totuși în joc. Să arunc o privire, la întâmplare, pe cotoarele bibliotecii. Nu voi mai deschide cărțile, poate doar cât să-mi reîmprospătez unele nume. Voi încerca să jonglez acum cu ceea ce-mi oferă pura impresie, doar „scanând” rafturile de la 30 cm. Voi evita operele „capitale” din toate timpurile. Mă voi rezuma la câteva scrieri străine, în cea mai mare parte contemporane. Totuși, mulțimea autorilor şi mai ales diversitatea personajelor mă copleşeşte. Cât din „tot” să aleg? Şi, mai ales, ce? Las memoria să-mi dicteze această selecţie în raportarea emoţională. Spirituală, poate. Cu siguranță, polemică. Cu menţiunea că, în multe cazuri, în timp, propriile opţiuni, valorizări estetice s-au modificat. Pe alocuri, radical. Mai ales de când eu însămi scriu roman. Pe unii protagonişti, care, la prima lectură, îmi păreau nesuferiţi, ulterior i-am regăsit de-a dreptul agreabili. Şi invers.

Cutez să formulez, prin exemplele de azi, doar câteva pseudo-tipologii de „respingători”:

Anostul

Încep cu un roman dintre multele semnate Ian McEwan. Îmi face mare plăcere referinţa la acest autor, pe care-l găsesc ofertant pentru toate gusturile. Cu diversitatea de subiecte şi psihologii de care britanicul este capabil, nu se putea să nu „dibuiesc”, tocmai la el, şi primele personaje antipatice.

Nu mai departe decât protagoniştii din Amsterdam: foştii amanţi ai tinerei răposate Molly Lane (compozitorul Clive Linley şi jurnalistul Vernon Halliday, prieteni, prezenţi la înmormântare, dar şi politicianul Julian Garmony), alături de insipidul şi gelosul ei soţ, editorul George. Lovită brusc de o boală cruntă a demenţei, făptura până nu demult energică, libertină, cu o viaţă intens aventuroasă, fascinantă încă la cei peste 40 de ani, devine acum pretextul rememorărilor acestor „domni” deopotrivă neplăcuţi. Nu doar prin comportamentul şi comentariile lor deloc adecvate posturii în care se aflau dinaintea capelei fostei iubite, dar prin chiar conduita lor social-politică, sentimentală şi morală, prin chiar existenţele lor atât de egoiste şi plate, deloc profunde, mai degrabă groteşti şi comice, după cum ni le recomandă, ironic, necruţător, detaliindu-le, autorul.

Incestuosul

Continui să-mi arunc ochii la întâmplare. Îmi spun că înţeleg, chiar dacă nu tolerez altfel decât într-o anumită paralogică a ficţiunii, fapte oricât de reprobabile, dacă ele sunt cauzate de boala psihică. Nu însă şi incestul – de pildă cel săvârşit de Anaïs Nin (şi mărturisit la modul pătimaş, în Incest)cu tatăl său.

Apoi, cel din Crima Olgăi Arbelina, unde Andreï Makine ne dezvăluie treptat oroarea, adevărata crimă a rusoaicei, bibliotecară într-un orăşel de provincie din Franţa. Suspectată pe nedrept de un posibil omor petrecut acolo, în Villiers-la-Forêt, ea stârneşte bănuieli în ochii comunităţii printr-un comportament mereu retras, nesociabil, datorat, de fapt, altor probleme, personale. Conştientizând că boala gravă de sânge de care suferea fiul său, adolescent, îl va condamna la o moarte apropiată, ea se va complăcea, cu bună ştiinţă, în incest. N-o va face de la început. Nu va şti că fiul ei îi varsă în infuzia de plante a ceaiului de seară un praf narcotic, pentru ca, adormind-o, să o poată viola. Întâmplător, odată, rămasă trează, nemaiapucând să amestece lichidul şi să intre în acea stare de adâncă somnolenţă, nefericita mamă realizează ce se petrece, gravitatea faptei lui şi, mai ales, a ei. Până aici, totul pare coerent, justificat. Mai departe însă, autorul alege pentru conduita personajului său un raţionament inacceptabil. Actul reprobabil, asumat cu bună ştiinţă de Olga, care-şi face astfel calculele: dacă fiul său hemofil tot urmează să moară aşa de tânăr, e limpede că el nu va putea cunoaşte în alt mod femeia, împlinirea, iubirea carnală. În consecinţă, ea va tolera pe mai departe fapta, doar prefăcându-se narcotizată, consimţind în stare de perfectă trezie la perpetuarea actului nepermis. Un secret, o vinovăţie care o va izola şi mai mult de comunitate. Soluţionarea situaţiei disperate în care se găsea această mamă mi s-a părut oripilantă.

Provocarea la care ne supune ancheta nu poate să nu mă îndemne şi la o autosondare, la o regândire a motivaţiilor propriilor mele personaje, între care găsesc şi un asemenea prototip. Şi nu mă refer la Zedra, sora geamănă a protagonistului narator Zigu, din Captivul, pentru care acesta simte de mic o atracţie nepermisă (incestul lor rămânând doar la nivel psihologic). Perversă, în schimb, e sora lor vitregă, Osea, de care Zigu se lasă sedus fără implicare sentimentală, incestul producându-se cu adevărat, pe când doar ea ştia la acea dată că sunt fraţi.

Monstrul

Cu toată compasiunea pentru persoanele cu handicap, nu pot să nu-i opun ferm savurosului, poate-prea-drăgălaşului-cocoşat, „monstrul” de la Notre-Dame, Quasimodo-ul lui Hugo, pe adevăratul monstru, piticul toboşar Oskar Matzerath, al germanului premiat Nobel Günter Grass, din Toba de tinichea. Deşi înţeleg şi împărtăşesc metafora conţinută, simbolistica politică şi pe cea religioasă, dar şi grotescul, asociate numelui acestui personaj, admiţând că puterile supranaturale ale copilului din Danzig şi mai apoi ale adultului handicapat sunt perfect justificate de autor – reacţia de apărare prin care îşi înnebunea semenii cu toba lui, dar mai ales acea „putere” de a sparge prin ţipătul său toate obiectele din sticlă, în momentele de revoltă –, nici astăzi nu mă pot elibera de acel prim frison de respingere, pronunţându-l. Nu bag mâna-n foc, s-ar putea să fie doar reacţia mea, ca autor de literatură realistă (al unui realism psihologic), dinaintea oricărei scrieri pe care o consider demonstrativ parabolică, absurdistă. Nu mai puţin neplăcută îmi apare până şi bunica mitologică, cea care în mod firesc e scoasă în faţă ca unică protectoare acceptată de nepot, dar care tolerează, la modul cumva pervers, între altele, prezenţa, ascunzişul lui sub cele patru fuste ale ei, un spaţiu în care miroase a unt rânced…

Adulatul, charismaticul, urâţenia „pozitivului”

Sigur, te întrebi: ce să-ţi displacă la un… Philip Roth?! Poate protagonistul-prototip, acelaşi (în care-l regăsim pe autor), reluat în câteva romane, maivârstnicul profesor universitar bolnav, operat de prostată, cu suferinţa, complexul şi preferinţele sale, mai mult sau mai puţin deviante, pentru tinere. Sau poate chiar părinţii lui Merry, din Pastorala americană, adolescenta bâlbâită şi urâtă, care alege să-şi trăiască viaţa pe forţe proprii, fugind de acasă, dispărând pentru multă vreme din vizorul alor săi, disperaţi şi neputincioşi în a o împiedica de la viitoare fapte abominabile. Ajunsă între timp, în ani, teroristă, după îndelungi căutări, fiica va fi găsită de părintele ei într-o cumplită mizerie fizică, morală şi chiar mintală, din pricina anturajului şi a drogurilor. Fireşte, conduita ei n-ar trebui să stârnească nicio undă de compasiune. Doar că aici mi-aş permite să-l suspectez pe celebrul autor american că n-a „jucat” corect. Urâciunea impecabilă a bietei progenituri este nedrept şi nefiresc de accentuată în raport cu frumuseţea, prea cosmetizată, a celor care i-au dat viaţă. Te şi întrebi cum de-a ieşit o asemenea făptură jalnică din iubirea a două splendide exemplare umane. Căci tatăl lui Merry, nimeni altul decât fostul sportiv idolatrizat de toată lumea, supranumit Suedezul, un Apollo al evreilor, înalt şi blond, este „nepătat” pe parcursul întregii sale existenţe. În vreme ce soţia sa, mama fetei, pe nume Dawn, o fostă Miss New Jersey, este ea însăşi atât de complexată de propria frumuseţe, încât se va converti ulterior într-o crescătoare pasionată de… vaci. Prin opoziţia fizică, dar şi de caracter şi de conduită, părinţi-fiică, efectul asupra cititorului nu este cel scontat de Roth. Dimpotrivă. Aproape că adolescenta Merry, personajul problematic al romanului, stârneşte milă, mai mult decât repulsie, cu dramatismul existenţei sale convulsionate, în timp ce părinţii rămân încremeniţi în platitudinea unei vieţi fade, „exemplare”, animate doar de căutările la care îi condamnă copila lor.

Labilul psihic, victima, traumatizatul

Spuneam că, faţă de unele personaje, raportarea mea (emoţională, estetică) s-a nuanţat în timp. Îi încadrez aici pe cei ale căror fapte, oricât de reprobabile sau abjecte, adesea chiar crime odioase, sunt justificate de autor printr-o traumă, o labilitate sau chiar o boală psihică gravă.

Mai întâi, nu pot să nu fac o conexiune. Cadrul memorabil al întâlnirii dintre tatăl imaculat şi fiica degenerată, din Pastorala…, moment (prea)mult amânat de Roth, pe parcursul câtorva sute de pagini, îmi evocă spontan lăcaşul unui alt personaj feminin, aflat într-o decădere identică, desigur din cu totul alte motive. Acum nebună, coruptă, vârâtă în rahat chiar şi la propriu, duhnind a fecale, violată şi sectantă, progenitura Suedezului pare desprinsă din „tabloul” în care e fixată Mélanie Bastian, din Sechestrata din Poitiers, a lui André Gide. Mizeria în care vieţuieşte şi ea e greu de imaginat şi de suportat, nu doar pentru îngrijitoarele care au venit în contact direct cu ea, dar şi pentru cititor: o saltea îmbibată de propriile excremente şi vome, înconjurată (nu pot evita citatul) de „gunoaie, păduchi, viermi şi şobolani, în întunericul cel mai deplin”. Condamnabili sunt, fireşte, mama şi fratele tinerei, care o sechestraseră de peste douăzeci de ani, sub motivul dezonorării familiei, printr-un păcat amoros săvârşit de ea la tinereţe. Lovită de nebunie între timp, însă, deşi în cele din urmă sfârşeşte prin a fi „salvată” şi internată, Mélanie nu mai poate fi vindecată. Ba, întrucât ea alternează momentele unui soi de nouă fericire cu altele, în care pare a tânji după vechea celulă de acasă, justiţia îi achită pe acuzaţi în acest oribil caz de privare de libertate. Felul în care, cât încă era lucidă, Mélanie şi-a acceptat condiţia de nebună, decretată de către ai săi, ne face însă precauţi în a ne exprima faţă de ea totala compasiune.

Cât se poate de justificat îmi apare şi „puseul” de nebunie care se declanşează în mintea lui Jonathan Noel, protagonistul germanului Patrick Süskind, din povestirea Porumbelul. Gardian conştiincios la o bancă din Paris, în existenţa lui lineară şi fadă intervine brusc un veritabil episod de alienare, de doar câteva săptămâni, cauzată de apariţia dinaintea singuraticei şi minusculei sale camere, închiriată la etajul unei pensiuni, a unui… paşnic porumbel. Făptură care ia în mintea amărâtului slujbaş dimensiunile unui monstru, dezechilibrându-l cu totul, până la dispariţia zburătoarei. Criza paranoică a personajului e perfect motivată, şi ea, de autor, prin traumele copilăriei şi ale tinereţii, cu părinţii dispăruţi în lagăr, cu o soră fugită de acasă, cu o soţie care-l înşela etc.

În ultimul roman al lui Henry de Montherlant, Un assassin est mon maître, publicat în 1971, cu un an înaintea sinuciderii autorului (tradus la noi mai întâi cu titlul cenzurat Cazul Exupère, reluat apoi cu titlul adecvat Un asasin îmi e stăpân), se pot regăsi, distinct, cele două tipologii opuse, călău-victimă. Pe de o parte, tânărul funcţionar francez Édouard Exupère, care, alegând să profeseze într-o bibliotecă dintr-un oraş algerian, cu toată inteligenţa, erudiţia şi conştiinciozitatea lui, e damnat la o singurătate atroce pe toate planurile: în iubire, ca şi în prietenie, dar mai ales ca victimă sub rigorile unei administraţii abuzive. Pe de altă parte, celălalt prototip, mai mult decât antipaticul, de-a dreptul respingătorul, „călăul” perfect, ucigaşul care nu comite crima, doar o premeditează subtil, este încarnat în şeful lui Exupère, Saint-Justin. Odiosul personaj îi va face într-atât micului slujbaş viaţa un coşmar, îl va trata cu atâta dispreţ, încât, astfel traumatizat, Exupère va decădea nu doar spiritual şi psihic, dar şi fizic (este oripilantă scena în care sarcasmul şefului îl aduce în starea de a-şi somatiza umilinţa, scăpându-se în pantaloni dinaintea aceluia), sfârşind, părăsit de toţi, într-un ospiciu.

I-aş încadra tot aici şi pe odioşii ucigaşi din romanul Cu sânge rece, al lui Truman Capote, de care autorul se şi ne apropie cu înțelegere în final. La fel ne putem repoziţiona şi faţă de dezechilibratul personaj al lui Ian McEwan, din Sâmbătă, care ameninţă familia unui celebru chirurg. Doar inteligenţa şi tactica acestuia din urmă îi salvează pe ai săi de la a fi victimele unei crime, medicul izbutind pe loc o adevărată şedinţă de psihanaliză cu nebunul, făcându-l conştient de boala lui reală, psihică, dar mai ales de cea fizică, neurologică, operabilă însă, pentru ca, în final, chiar el să-l şi opereze pe creier, cu succes…

Din romanul meu Pudră, aş dezaproba soluţia radicală la care a ajuns să recurgă Graţia Garabedean, soţia lui Vlad Carasiniu, protagonistul care ne-o evocă şi pe ea, rememorându-şi pe parcursul unei singure nopţi viaţa, trezit din moartea clinică. Deşi sinuciderea tinerei s-ar justifica prea bine printr-o întreagă serie de frustrări – de la umilinţa la care o supune mereu propria mamă, care o va şi părăsi, până la trauma cumplită cu care se confruntă ulterior, spectacolul macabru la care asistă văzându-şi tatăl ucis (de care era atât de legată) –, eu însămi nu mă aşteptam ca ea să cedeze, să devină victima propriilor complexe. Totuşi, ceea ce pare că a doborât-o cu adevărat a fost frigiditatea trupească (explicabilă), pe care nici măcar soţul cel atât de tandru şi răbdător n-a izbutit să i-o vindece. Şi el, şi eu ne-am găsit neputincioşi dinaintea gestului ei sinucigaş, câtă vreme ne-a luat prin surprindere la această a doua tentativă, tăindu-şi venele sub acelaşi tablou sub care îşi văzuse tatăl mort.

Cât despre Gregor Carp, din recentul Bastian, un critic a afirmat: „Puțini sunt autorii, și nu vorbim aici doar despre români, care au avut curajul de a-și asuma construirea unui personaj atât de tulburat și atât de puţin simpatic. Dora Pavel reușește cu brio”. Aprecierea mă măguleşte. N-aş spune însă că un ins atât de inofensiv, purtându-şi singur nefericirea, simţindu-se vinovatul-nevinovat-perfect-convins-de-o-viaţă-de-vinovăţia-lui, nu poate stârni compasiunea tuturor.

Psihopatul agresiv, paranoicul

Dacă cruzimea este marca romanelor „aridului” britanic Ian McEwan, n-am cum ocoli thrillerul Mângâieri străine, cu una dintre cele mai cinice şi mai atroce poveşti pe care mi-a fost dat să le citesc. Prinşi în plasa lui Robert, localnic charismatic, cu o inteligenţă diabolică şi o tactică a seducţiei impecabilă, dar marcat de grave traume psihice în îndepărtata copilărie, doi tineri, Mary şi Colin, veniţi într-o staţiune de vacanţă cu gând să-şi întărească, relaxaţi, cuplul, vor sfârşi prin a fi sechestraţi de acesta în locuinţa lui. Dacă acea crimă săvârşită după scurt timp de perversul sexual Robert, cu o bestialitate incredibilă, se „explică” (horribile dictu) prin periculoasa alienare de care dovedeşte că suferă (în final, complexat de bărbăţia şi frumuseţea lui Colin, el îl ucide sub ochii iubitei imobilizate, narcotizate tot de el), nu aceeaşi „justificare” o are şi soţia lui, Caroline. Personaj şi mai condamnabil, de vreme ce, complăcându-se ea însăşi în prizonierat de ani buni, ca primă şi permanentă victimă tăcută a brutalităţii şi perversiunilor lui sexuale (acceptând drept fireşti „imaginaţia sexuală, visele ancestrale ale bărbaţilor de a provoca suferinţă”), cunoştea foarte bine devianţa periculoasă a bărbatului care îi produsese, şi ei, grave, vizibile probleme de sănătate.

Oricâtă înţelegere am încerca să avem pentru dezechilibratul psihic Jed Parry, din Durabila iubire, a aceluiaşi McEwan, pentru comportamentul său dement, cumva justificat prin sindromul de Clérambault de care suferea, tentativa noastră va eşua, cu siguranţă. Făcând o obsesie morbidă, erotică şi religioasă pentru Joe Rose – protagonistul-victimă al romanului –, exasperantul personaj nu-şi slăbeşte „iubitul” o clipă măcar, hărţuindu-l şi producându-i în cele din urmă mult rău nu doar lui – ratându-i până şi logodna cu Clarissa –, dar şi cititorului deopotrivă. Căci „prinderea în laţ” a lui Joe pare să ne imobilizeze şi pe noi, făcându-ne, cu fiecare pagină, tot mai neputincioşi şi interzişi în faţa nebuniei acestui bolnav diabolic.

Pubera precoce, devoratoare, cinică

Nu insist acum asupra personajului lui Vladimir Nabokov, pus în pagină în 1955, minora cu o senzualitate debordantă, fetiţa de 12 ani, Dolores Haze, alias Lolita. Delictul profesorului Humbert Humbert, declarat pedofil, sedus de feminitatea agresivă – până la un punct, inconştientă – a puberei e ultracunoscut. Aş specula doar că prototipul îl vom regăsi curând şi în alte romane.

Mai întâi, invoc eroina Margueritei Duras, din Amantul (1984), franţuzoaica de cincisprezece ani şi jumătate, urmând cursurile colegiului din Saigon. Din momentul în care adolescenta este iniţiată în viaţa sexuală, ea se va detaşa de partenerul său fără niciun regret. Este de reţinut scena în care, la pierderea virginităţii, nu fata „albă” e cea care plânge, ci bărbatul din Cholon, localnicul bogat, mai în vârstă decât ea cu doisprezece ani, maturul experimentat, adus în postura de a se simţi doar o victimă a plăcerii ei, cu adevărat „bărbatul de corvoadă”. Îndrăgostitul plânge conştient că, din acel moment, o va pierde pe cea căreia tocmai el i-a declanşat feminitatea.

În Balzac şi Micuţa Croitoreasă chineză, a lui Dai Sijie (2000), am aflat aceeaşi detaşare şi cruzime a unei minore, croitoreasa dintr-un sat de munte, faţă de unul dintre cei doi tineri şcoliţi, fii de medici, trimişi aici pentru „reeducare”, în perioada Revoluţiei Culturale. Izbutind să aducă cu ei un geamantan cu cărţi ale lui Balzac şi ale altor mari autori, băiatul care se va îndrăgosti de ea o va iniţia nu doar în tainele scrierii şi ale cititului, dar şi în dragostea trupească. Râsul Micuţei Croitoresedin momentul deflorării în pădure, atât de „puternic şi sălbatic” încât sperie toate păsările, anticipa emanciparea pe care – femeie de-acum şi cu altă viziune asupra menirii ei, în urma lecturilor – ea o va căuta, părăsindu-şi iubitul şi tatăl fără remuşcare, alegând să plece spre noua viaţă, la oraş.

Am fost deziluzionată, în finalul primului roman al lui Truman Capote, O vară de răscruce, să găsesc protagonista cu o cu totul altă capacitate perceptivă a vieţii decât i-o anticipasem la început. Fiică a unui bogat om de afaceri de pe Fifth Avenue, nonconformista de şaptesprezece ani, Grady McNeil, nu-şi mai însoţeşte familia în vacanţă la Paris, pentru a rămâne lângă iubitul ei secret, în New York. Alături de Clyde Manzer, un tânăr lucrător dintr-un parking, în care ea crede că şi-a găsit dublul extravagant, excentrica şi exaltata aventurieră visează la escapade iniţiatice pe Broadway. Numai că, în locul unei virilităţi ofensive şi al vieţii aventuroase a celebrelor bande newyorkeze din care şi Clyde face parte, Grady va descoperi în partenerul ei un ins cât se poate de echilibrat şi devotat. Nimic enigmatic, crud sau pervers în fiul nevoiaşei evreice cu cinci copii din Brooklyn. Momentul de trezire la realitate, insurmontabil pentru tânăra care poartă deja copilul lui Clyde în pântece, o împinge spre „rezolvarea” radicală: nu doar sinuciderea, ci chiar crima. Drogată, la volanul Buick-ului său decapotabil, din care nu lipsesc Clyde şi cei doi amici ai săi, ea va alege să se arunce cu automobilul în gol, de pe pod, în pârâu.

Lăsând deoparte adolescentele precoce, ne-am întreba aici şi până unde putem vorbi despre un „abnormal eroticism” feminin? Dar şi până în ce punct poate merge punerea dezinhibată în pagină a pasionalităţii femeii fără ca ea să stârnească frisoane de neplăcere ale unui lector mai mult sau mai puţin ipocrit-pudibond. Dacă scenele intens erotizate ale unor Elfriede Jelinek (Pianista), premiată Nobel, sau Zeruya Shalev (Viaţa amoroasă) nu sunt decât expresia unei normalităţi expuse fără inhibiţii şi preconcepţii stilistice, nu la fel percepem sexualitatea obsesiv-perversă a mai sus-amintitei Anaïs Nin, din Incest, de acord, mai deviantă şi mai aproape de patologic decât proiecţiile imaginare, „monstruoase”, mărturisite hiperbolic, nu fără umor, ale Catherinei Millet, în Viaţa sexuală a Catherinei M. Comentez subiectul, întrucât, la data apariţiei primului meu roman, Agata murind, sexualitatea tinerei mele protagoniste Augusta, femeie divorţată, a făcut o oarecare vâlvă, iar unii cititori au gustat romanul probabil mai „pe ascuns”, sub fandoseala prejudecăţilor. Deşi critica a decretat: nu e nimic delirant, nu e pic de vulgaritate în cele câteva experienţe dezlănţuit-erotice în care violonista se pomeneşte atrasă şi pe care eu le detaliez aici. Scenele exhumărilor din cimitirul ameninţat de surpare, la care Augusta cea fragilizată psihic de moartea surorii sale în copilărie e nevoită să asiste, cereau imperios, în contrabalans, şi o dezinhibare a instinctelor ei, reînviate în chip firesc.

Autorul „enervant”

În fine, rezerv o secţiune aparte protagoniştilor care ar fi putut cădea uşor sub calificativul de respingător, dacă nu i-ar fi salvat autorii. Autori care mi-au devenit, ei, în schimb, „antipatici”, pentru uşurinţa cu care au reuşit să facă din propriile personaje, ameninţate cu oprobriul, unele cu adevărat credibile, chiar preferate (fără acea condescendenţă pe care ne-o detectăm dinaintea unei patologii). Autori care mi-au întins o cursă, făcându-mă să cred că vor schimba ceva în final faţă de ceea ce avansau dintru început. A se vedea aici, de fapt, invidia pentru asemenea tactică.

Îl invoc mai întâi pe Garçía Márquez, cu Cronica unei morţi anunţate. Impetuos de-a dreptul, prin speranţa pe care ne-o întreţine, convinşi fiind că uciderea lui Santiago Nasar va fi până la urmă împiedicată. Ei, nu! N-a fost să fie! Deşi intenţiile şi ameninţările viitorilor criminali, fraţii cu nume apostolice, Pablo şi Pedro Vicario, clamate în gura mare, erau bine cunoscute de toată lumea, oroarea s-a produs. Nimeni şi nimic nu l-a putut salva pe bietul nevinovat. La sfârşit, rezolvarea lui Márquez ne uluieşte.

La fel cum lui Kazuo Ishiguro îi va izbuti performanţa de a-l menţine pe majordomul Stevens, din Rămăşiţele zilei, pe întreg parcursul romanului, la fel de inflexibil în propriile principii şi în propria conduită (mai ales prin abstinenţa în iubire). Autorul pare că vrea să ne „răsplătească” răbdarea, să-şi răscumpere totuşi trişeria pusă la cale, amăgindu-ne, crezând că-şi umanizează personajul oarecum în final, făcându-l conştient de propria nefericire.

Cumplită este şi sufocarea, cu persistenta senzaţie de nisip în piele, în trahee şi-ntre dinţi, pe care ne-o induce, la fiecare lectură, Femeia nisipurilor. Kobo Abe soluţionează însă în aşa fel povestea entomologului Niki Jumpei, sechestrat la propriu în sinistrul cătun, încât, cu toată exasperarea lui şi a noastră, dinaintea imbatabilului miracol al iubirii, evadarea nu va mai avea loc.

Odată ajunşi aici, fără doar şi poate, înapoi la McEwan, de data asta, cu al său Pe plaja Chesil. La fel ca la Márquez, te aştepţi ca după atâtea zeci de pagini faptele să ia o altă întorsătură. Capitol după capitol, speri ca inhibiţia sexuală a proaspeţilor căsătoriţi, istoricul Edward şi violonista Florence („tineri, educaţi, amândoi virgini”), să ia sfârşit. Eroare. Cu toată inteligenţa şi sensibilitatea amândurora, actul intim nu poate avea loc. Nici în noaptea nunţii, nici mai târziu. Exasperant roman. Îţi vine să intervii, să te amesteci în logica lui frustrantă, să ajuţi, să sugerezi soluţii, să dai sfaturi (mediocre), să-i împingi pe cei doi unul în braţele celuilalt. Cartea sfârşeşte cum începe: nimic de făcut, ajungem în punctul din care am plecat. Fără urmă de regret. „Nesuferit”, da, teribil autor.