Primul nume care-mi vine în minte este Uriah Heep, personajul dickensian din David Copperfield. Poate și pentru că am citit cartea la vârsta când te încrezi orbește în narator, nu-i pui la îndoială perspectiva și nu-ți bați capul cu subiectivitatea ei. În copilărie, cartea este singura care-ți oferă o bogată experiență (este cea a autorului, care e adult), astfel că personajele ei nu-și au încă un corespondent în realitate. Mai târziu, când te-ai întâlnit deja în viață cu ele sau cu avatarurile lor din alt timp, devii un cititor ceva mai independent și ești tentat să le judeci și după experiența ta.
Oricum, cred că pentru mine, care nu l-am mai reluat pe Dickens, cele mai multe personaje antipatice și nemernice pe metru pătrat, acolo, în cărțile lui au rămas. Uriah Heep îți făcea milă și silă, iar naratorul vorbea de degetele lui jilave, când dădea mâna, ca despre o gravă carență morală – și așa o și înțelegeam: una spuneau cuvintele, gesturile și atitudinile lui preaumile, unsuroase, și altele erau gândurile lui răutăcioase, de-asta îi transpirau mâinile.
Dar poate că am atâtea personaje antipatice în romanele lui Dickens pentru că acolo sunt cei mai mari tirani de copii, bărbați și femei deopotrivă. Dintre toate personajele detestabile, cele mai rele sunt, pentru mine, cele care tiranizează copiii și animalele (de la Jack London, de pildă, până la Tobias Mindernickel, sadicul, nenorocit și el, de la Thomas Mann). Pe lângă ele, Stănică Rațiu, de pildă, e pâinea lui Dumnezeu.
Însă o împrejurare m-a făcut să-mi schimb puțin atitudinea față de Uriah Heep. Exact în perioada în care citeam David Copperfield, verii mei făcuseră rost de un disc pe care îl ascultam cu mare entuziasm: formația Uriah Heep! De ce-și luaseră un nume ca ăsta nu mi-a păsat atunci. Când discul cu pricina a intrat în casa noastră, în primul rând am făcut un progres lingvistic: am învățat cum se pronunță cuvântul pe care-l citisem până atunci chiar așa cum se scria, U-r-i-a-h. Or, posesorii discului spuneau, nu fără o anume emfază, Iuraia sau chiar Iuraiă. Deja cuvântul dobândise „un nu-știu-ce”.
Mai târziu am întâlnit ideea legăturii dintre sens și pronunție la Mircea Nedelciu, în proza Povestirea eludată, care deschide volumul Amendament la instinctul proprietății: „O chema Maraia. Sau altfel, dar el așa pronunța; Maraia. Era probabil o pronunție englezească pentru numele care în românește se scrie și se pronunță Maria. Nu spunea deci Meri și nici Marí. Ar fi fost vulgar, gândiți-vă! În orice caz, ori de câte ori își amintește de ea, așa îi pronunță numele, Maraia. E probabil un cod, o cheie a acelor întâmplări”. Învățând să pronunț corect numele personajului dickensian, schimbasem codul. Apoi am descoperit, rând pe rând, hiturile formației, începând cu Gipsy Queen, July Mornig, Lady in Black. Și în fine, formația Uriah Heep a scos Sympathy. În aceste circumstanțe, cum să mai simt antipatie față de nefericitul personaj?
Foarte frumos și foarte interesant! Felicitări!