/

Alfa & Omega capriciilor noastre seculare

S-ar putea întreba cineva: ce este vechi în aparentul eșec al globalizării după model occidental? Răspunsul privește însăși condiția umană, definită prin defecțiunea ontologică originară, așa cum este ea indicată în toate miturile fondatoare.

2024 vizualizări
Citiți în 12 de minute

Temele însușite de revistele culturale respiră oarecum aerul timpului. Chiar dacă privesc subiecte general-umane, ele vădesc un context epocal. Cea de față – dedicată „capriciilor începutului de secol 21” – nu face excepție. Îmi voi începe reflecțiile cu semantica ei implicită. Capricii? Desemnăm prin acest cuvânt seria gravurilor macabre semnate de  Goya, un gen muzical minor, înrudit cu bagatela, sau sfera labilă a neprevăzutului și dramaturgia schimbărilor subite de situație. Capricioși erau zeii panteonului greco-roman, ca și supușii lor, fascinați de amor fati. Nimeni nu putea, în virtuosul păgânism antic, să modifice destinul (moira, nemesis, ananke, fatum). Capriciul acela pre-creștin ne redefinește, așadar, pe noi, cei de astăzi. Pe de o parte, nu controlăm viitorul, plin de întorsături care ne-ar putea oricând dejuca planurile. Oricât vom fi matematizat științele sociale și economice, orice „lebădă neagră” ne poate ruina eșafodajul predictiv. Pe de altă parte, am uitat ce înseamnă consecvența: etosul post-modern e prin definiție fuzional și fragmentat, dinamic și nihilist, caustic și defetist. Sucelile noastre, ca și relativismul axiologic pe care mizăm, reflectă un cer opac, golit de transcendență, așa cum oglindește o istorie oarbă, scutită de tensiunea unui vector eshatologic. Iată ce ne conduce spre celălalt termen al exercițiului propus: secolul 21. Până la Centuriile din Magdeburg, europenii gândeau chiliast, în cadența rară a mileniilor. Abia în secolul XVI, când dă în pârg umanismul erasmian, cu a sa critică a nebuniei omenești, intrăm, prin Reforma protestantă, pe terenul filologiei biblice, al pietății privatizate și al istoricismului specific acestei modernități „pline – cum spunea Chesterton – de vechi virtuți creștine care au luat-o razna.” În locul miilor de ani, analiza trecutului preferă suta de ani, transparent păstrată în englezescul century sau germanul Jahrhundert.

Umanismul & Reforma au mutat măsura temporalității din perspectiva lungă a divinului în cea terestră, a duratei biologice. Sub presiunea revoluției copernicane, putem face legătura între suta de ani și începutul secularizării creștinismului: dacă ordonata cosmologie dantescă iese din calcul, ierarhiile celeste se estompează, Creatorul nu mai are un „loc” limpede în vârful marii mașinării concentrice, atunci bietul om, confruntat pascalian cu teroarea spațiilor infinite, își pleacă iarăși privirea spre brazda lui telurică, asemenea lui Cain. Anticipând fizica modernă, care ne-a dezvăluit unitatea spațio-temporală a universului, omul modernității emergente începe să resimtă temporalitatea ca pe o fațetă a singurei lumi încă sigure: cea empirică, așezată sub simțuri, subsumată conceptului de „natură” și pregătită pentru dezvrăjire. Saeculum desemnează, deloc întâmplător, atât veacul cronologic cât și orizontul mundan în care ne aflăm zidiți.

Oricum am privi vârsta actuală a Occidentului – pendulând între fetișizarea științei, religiile politice decăzute și mistica bio-tehnologică a unei post-umanități virtuale – ea ne apare ca un puzzle format din piese reciclate. Nimic nou sub soare! Globalizarea liberală a comerțului s-a înfundat prin reașezarea geopolitică provocată de invazia rusă din Ucraina, care compromite simultan ultima expresie a unei Creștinătăți imperiale. Utopia kantiană a păcii universale nu-și găsește ilustrarea optimă nici în proiectul Uniunii Europene, zguduit de schisme, radicalizări populiste și frustrante contraste sociale. Criza de identitate a Europei „revoluționare” a trecut în America și revine de acolo sub forma războiului cultural dintre progresiști și conservatori. Am dat putere economică și formule manageriale de succes unor state, precum China, care se pregătește să substituie obositei pax americana o galben-totalitară pax sinica. Am alimentat panteismul ecologic menit să stopeze „schimbarea climatică” fără să luăm în calcul costurile reale ale Green Deal și desistările competitorilor geopolitici, dornici să mențină producția ieftină, bazată pe hidrocarburi poluante. Am apărat vocația universală a civilizației noastre prin exportul artificial al democrației, dar ne-am lovit de jihadismul salafit al unei lumi arabe care ratează în continuare pasul spre statul neutru, adică non-islamic.

S-ar putea întreba cineva: ce este vechi în aparentul eșec al globalizării după model occidental? Răspunsul privește însăși condiția umană, definită prin defecțiunea ontologică originară, așa cum este ea indicată în toate miturile fondatoare. Veche este și gramatica deturnată cu care operăm. Am forțat luciferic emanciparea față de creștinism, însă rămânem semitici prin obsesia monoteismului și greco-romani prin dualismul inevitabil al limbajului nostru filosofic. Adevărul întrupat și eliberator de care fugim (atunci când proclamăm eonul post-adevărului) continuă să ne bântuie acțiunea pragmatică și mentalitatea. Ființa eleată și maieutica socratică, dialectica platonică și logica aristotelică, fluxul heraclitian și paradoxul dogmaticii patristice rămân genetic împletite cu ideile augustiniene despre timp și cele două Cetăți, dar și cu imaginarul eshatologic al apocalipticii iudaice. Auto-mutilarea noastră prin antropocentrism nu a stins dorul alterității divine și nu a venit de hac revelației aduse de Iisus Hristos, transmisă posterității în greaca comună a elenismului. Oricât de sofisticată se dovedește realitatea socioculturală pe care am generat-o sub semnul succesivelor revoluții politice, morale sau tehnologice, ea rămâne fertil și neliniștitor captivă în triunghiul dintre Atena, Roma și Ierusalim. Când spui „Occident” – privind noțiunea în extensia sa potențial nelimitată – revii negreșit în bazinul miraculos al Mediteranei, matricea proporției de aur. Este oare doar o dorință pioasă convingerea că nu ne poate inspira supraviețuirea decât patrimoniul care ne-a asigurat strălucirea irezistibilă, pe toate meridianele pe care le-am creștinat, romanizat și elenizat, situându-le pe harta geografiei noastre simbolice? Pesemne că da, însă mi-o asum cu maximum de candoare vizionară, de vreme ce pricep, împreună cu Chantal Delsol, că apologeții contemporani ai ordinii spirituale tradiționale vădesc melancolia crepusculară a unui Rutilius Namatianus. Da, pățim și noi, ca într-o alegorie a dreptății, ceea ce au simțit ultimii filosofi păgâni, fideli strămoșilor, atunci când s-au lovit de entuziasmul simplist, până la fanatism, al primelor generații convertite la creștinism. Dincolo de ironia celest sapiențială a unei asemenea simetrii – emblematice pentru cele 16 veacuri în care ne-am străduit să forțăm venirea Împărăției lui Dumnezeu pe pământ – descifrez aici mirabila împăcare finală dintre Apostolul Pavel și Marcus Aurelius.

Cei care înțeleg visceral că toate religiile sunt veridice și numai una, adevărată, speră mereu, împotriva datelor imediate ale conștiinței secularizate, că nu ne vom sinucide prin negarea de sine, adică prin refuzul voluntar al elecțiunii de care ne-am bucurat aproape două milenii. Idealul seniorial al Domnului Iisus Hristos – din care succesiv s-au născut, în miezul civilizației noastre, nobilul cavaler medieval al doamnelor enigmatice, omul onest al Marelui Secol francez și lordul anglo-saxon – continuă să caracterizeze nu atât reminiscențele „reacționare” ale Vechiului Regim, cât felul sacrificial și senin în care se reglează ideal raportul dintre sine și semeni. În această paradigmă hristocentrică, fiul risipitor se poate întoarce acasă, samarineanul nu-l abandonează pe marginea drumului pe străinul rănit, grația prisosește acolo unde s-a înmulțit păcatul și Cina laolaltă consacră taina împărtășirii. De vreme ce tindem neabătut spre culmea perversă a libertății răstălmăcite, uităm că alfabetul nostru existențial începe cu Alfa și se încheie cu Omega, cele două litere prin care s-a însemnat pe pământ nu un oarecare profet evreu, receptat ulterior în bibliotecile unor erudiți alexandrini, ci Fiul lui Dumnezeu și Fiul Omului, unica figură teandrică din cronica unei făpturi raționale, sortite desăvârșitei asemănări cu nepătrunsul ei Creator.

Lăsați un comentariu

Your email address will not be published.

Cele mai recente din „Anchete”

Nu subestimaţi ursul

O națiune se naște în glorie. Cel puțin asta ne sugerează istoricii naționaliști ai ultimelor două