/

Despre discreta alinare a viselor

Străini aici, aşteptăm revenirea în viaţa de geneză a reveriei nocturne: înainte de moartea care ne va elibera, visele sunt anticamera mişcătoare ce ne dăruieşte lumina pe care o credeam pierdută.

345 vizualizări
Citiți în 4 de minute

Iar în clipa în care totul pare pierdut, în clipa în care singurătăţile noastre se încarcă de materia plumburie a jalei, visele se ivesc din  genunea stelară, spre a ne dărui discreta lor consolare. Şi de abia atunci, ca prin farmec, ceea ce este pierdut renaşte în noi, de parcă zidurile care ne despart de  duhuri sunt înlăturate de vântul de toamnă al mării.

Căci acestea sunt visele în care sufletele înnegurate îşi regăsesc casa, casa de fum şi de reverie a nostalgiei. Căci acestea sunt visele în care zâmbetul uitat în zilele aspre revine, spre a ne alina şi acestea sunt visele spre care ne îndreptăm, ştiind că, dincolo de ele, se află nu moartea, nu vidul iernii eterne, ci împăcarea stângace a revederii ce nu va mai avea sfârşit.

Şi ce discretă, tainică, dureroasă consolare sunt aceste vise în care ne pierdem ca în mari săli populate de spectre blânde. Doar aici, sub acest cer luminat de un sor ce se confundă cu firmamentul însuşi, ne putem abandona secundelor de mişcare nocturnă, ca şi cum în acestea s-ar închide viaţa noastră pierdută.

Şi ce presimţire aduc cu  ele visele care ni se aşează pe umăr, ca o mână tremurătoare ivită din cristalul oglinzii. Alte miresme şi alte culori ajung până la noi şi fericirea nu  mai este îngrădită de vreme, trecătoare. Stingerea  devine trecere înseninată, moartea se confundă cu draperiile de catifea ale scenei pe care urcăm, spre a întrevedea ce se află dincolo de cortina zilelor noastre.

Să fie oare aceste vise stroboscopice şi himerice cele venite din patria de unde şi de păsări marine adăpostind, melancolică, duhurile celor care nu mai sunt? În cuprinsul lor limba noastră pământească tace, pentru ca glasul dragostei să se poată desluşi. În întinderea lor gesturile nu sunt duse niciodată la capăt, ca şi cum, de fiecare dată, un rest al iubirii ce ne arde ar rămâne în urma lor.

Despre această discretă, înlăcrimată, modestă consolare ne aducem aminte în orele în care lumina pustie a zilei coboară peste noi. Străini aici, aşteptăm revenirea în viaţa de geneză a reveriei nocturne: înainte de moartea care ne va elibera, visele sunt anticamera mişcătoare ce ne dăruieşte lumina pe care o credeam pierdută. Dioramele lor magnetice strălucesc în scurta noapte, diamantin, ca un semn al lumii care stă să ne primească, în clipa din urmă.

Consolare a dragostei de dincolo de moarte, visele stângace şi tandre sunt cele în care ne pierdem, la fel cum se pierd copiii în ceasurile lor senine de jocuri. Înseninarea ne cuprinde şi durerea despărţirii se domoleşte, muzical. Paşii celor care au fost curg alături de paşii celor ce sunt, înscrişi pe plaja de toamnă. Vântul de larg ne aduce ecoul vocilor lor şi  glasurile noastre se topesc în polifonia de tonuri a cerului. Visul se desface ca o cupolă melancolică deasupra noastră, iar dorul se preface în  val.

Lăsați un comentariu

Your email address will not be published.

Cele mai recente din „Anchete”

Nu subestimaţi ursul

O națiune se naște în glorie. Cel puțin asta ne sugerează istoricii naționaliști ai ultimelor două