Bunicile mele din zona Tecuciului aveau o vorbă cu care îi făceau pe nepoți să se strângă imediat la masă: „Dacă nu veniți acum, vă leg lingurile la gât!” Cuvintele acestea rostite pe un ton vag amenințător aveau mereu efectul scontat. Nu că ne-ar fi stat rău cu lingurile la gât, dar era clar că bunicile nu puneau masa de două ori. Am crescut, așadar, printre oameni care folosesc expresii idiomatice în mod curent, ceea ce îmi doresc să găsesc și prin cărțile pe care le citesc. Le presar uneori în conversații și nu o dată mi s-a întâmplat să fie nevoie să explic ce înseamnă expresia respectivă. Probabil este ca și cum ai simți pe limbă un bob de ceva, îl spargi între dinți, îți place gustul, dar nu știi ce este.
Am participat recent la un atelier de scriere creatoare organizat de atelierele Mornin’ Poets, în cadrul căruia am primit ca temă de la poetul Radu Andriescu să scriem ceva pornind de la tandoori masala. Un grup de vocale și consoane, care poate nu ne spune nimic la prima vedere. Scopul pedagogic a fost să ne dăm seama până unde putem merge cu un vocabular opac în alcătuirea unui text literar. Vrem să intimidăm cititorii cu termeni care trebuie căutați în dicționar? Sau este mai bine să folosim cuvinte cât mai simple și explicații ca să ne înțeleagă lumea? Vrem să stârnim curiozitate sau să menajăm?
Înainte de a căuta pe Google, bănuiam că tandoori masala poate fi un termen culinar. Încercasem mai demult tikka masala, puiul acela condimentat servit cu orez în stil asiatic, devenit celebru în occident. În lumea asiatică, masala este un termen generic pentru „amestec de condimente”. Am intrat și pe YouTube, unde am urmărit câteva filmulețe despre numeroasele ingrediente care compun mixul, folosit pentru a găti cărneturi cu legume într-un tandoor, adică un cuptor cilindric din lut, ceramică sau metal. Și uite așa a intrat un termen nou în poezia românească a prezentului.
Între lectură, hrană și emoții există o interacțiune complexă. De multe ori, lectura poate influența modul în care percepem și ne raportăm la ceea ce mâncăm și bem, la relațiile cu ceilalți în context culinar. De exemplu, o carte care descrie cu lux de amănunte mesele delicioase sau bucătăria tradițională dintr-o anumită cultură poate să ne stimuleze apetitul și să ne facă să ne simțim mai receptivi față de gusturi și experiențe culinare noi. O alta care tratează despre cum supraviețuiesc oamenii în condiții de lipsuri și foamete ne poate stârni teama, ne pune pe gânduri și ne face mai empatici sau mai egoiști. Așa cum alimentele ne influențează starea de spirit, la fel și lectura ne poate spori starea de bine sau, dimpotrivă, poate conduce la sentimente și senzații răscolitoare sau chiar neplăcute. Pe de altă parte, hrana ne poate afecta modul în care ne simțim când citim. Consumul excesiv de alimente nesănătoase poate crea senzații de greutate sau somnolență, afectându-ne capacitatea de concentrare.
Sănătatea noastră depinde atât de ceea ce punem în gură sau inhalăm, cât și de cum ne hrănim ochii și urechile. Imaginile armonioase, fie descrise în cuvinte, fie în imagini statice sau în mișcare, ne hrănesc simțul vizual, ne cultivă modul în care percepem ceea ce vedem în jur, nelăsându-ne indiferenți atunci când ne iese în cale ceva frumos sau ceva urât. Sunetele plăcute, fie muzică, fie sunete din natură, fie o piesă radiofonică, ne modelează experiența auditivă, ne fac mai sensibili și ne ajută să reacționăm îngrijorați atunci când cacofonia ia amploare.
Prin traducere, cărțile apărute în alte limbi ne deschid uși spre alte spații culturale. Una dă spre o bucătărie de apartament unde se aude coreeană, alta spre un restaurant unde se vorbește portugheză, una spre grădina cu zarzavaturi unde un peruan ascultă muzică la căști, alta spre o măcelărie de unde răsună comenzi în germană și alta spre lanul unde s-a cultivat porumb și tractoriștii sunt chinezi. Cum aflăm pe ce lume trăim dacă nu deschidem ochii cât cepele? Cum să facem să nu ni se lungească urechile de foame?
De această dată, platoul cu traduceri literare ne transportă în Japonia, Norvegia, Africa de Sud și, la întoarcere, ne aduce în comunitatea maghiară din Transilvania. Poftă bună de… lectură!
Răspund anchetei:
Camelia Preda, Raluca Daniela Duinea, Felicia Mardale și Ildikó Gábos-Foarță
Camelia Preda
traducătoare din limba spaniolă
𐫱 𐫱 𐫱
În numeroase culturi se crede că este de bun augur să consumi anumite alimente cu ocazia unor evenimente importante. Cultura japoneză nu face excepție de la această tendință, căci atât prepararea, cât și transportul și consumul alimentelor se bucură de o atenție deosebită. În recenta sa lucrare, Maneki Neko: cartea japoneză a norocului (Humanitas, 2023), Nobuo Suzuki realizează o interesantă incursiune în tradițiile și obiceiurile nipone, pentru a dezvălui publicului convingerile și atitudinile legate de noroc din Japonia. De menționat că Nobuo Suzuki este pseudonimul sub care semnează Francesc Miralles și Héctor García, autorii bestsellerului Ikigai: secrete japoneze pentru o viață lungă și fericită (Humanitas, 2017).
În Țara Soarelui-Răsare se obișnuiește ca în prima zi a anului să se consume preparate tradiționale denumite osechi (mâncăruri de Anul Nou), care se gătesc în ultimele zile ale anului precedent, fiind considerată de rău augur prepararea mâncării în primele zile ale anului. Există o singură excepție: se poate găti ozōni, o supă cu mochi, tipică acestei sărbători. Cu toate că în vechime în fiecare casă se găteau propriile mâncăruri osechi, în prezent, întrucât procesul preparării este laborios, multe familii preferă să le cumpere din magazine specializate. Atunci când sunt achiziționate, preparatele osechi cuprind feluri variate de mâncare servite în cutii jūbako, compartimentate, cu capac lăcuit și ușor de transportat în siguranță.
Simbolismul ingredientelor a fost asociat cu norocul în special datorită pronunției lor, similară unor urări de bine în japoneză. Astfel, algele kombu fac întotdeauna parte din meniu, căci fonetismul acestui termen este foarte asemănător cu cel al lui yorokobu, „a fi fericit”. Nu lipsește nici fasolea neagră sau kuromame, căci mame înseamnă „sănătate“. Kazunoko, icrele de hering, se consumă pentru ca anul nou să aducă în familie copii: kazu înseamnă „număr”, iar ko înseamnă „copil”.
Pe lângă fonetică, alimentele pot avea conotații pozitive datorită formelor ingredientelor; osechi include frigărui de creveți, simbol al longevității în muncă, căci japonezii își doresc să poată lucra toată viața, până când li se înconvoaie spatele asemenea creveților. Rădăcina de lotus, un tubercul care atunci când este tăiat felii are orificii dantelate, este foarte populară în rândul japonezilor, care speră ca în acest fel să devină vizionari mulțumită acelor deschizături care lasă să se vadă prin ele.
Un desert modern, celebra ciocolată Kit Kat, devenită foarte populară încă din anii ’70, s-a transformat într-o amuletă norocoasă, fiind oferit unei persoane care dorește să promoveze un examen. Principalul motiv o reprezintă denumirea, care în japoneză se pronunță kitto katto, foarte similar cu expresia japoneză kitto katsu, semnificând „sigur vom câștiga”. Kit Kat a exploatat coincidența fericită a pronunției similare cu cea a expresiei legate de reușită și a introdus în reclame imagini cu diverse amulete ale norocului, asigurându-se că unul din trei studenți primea un Kit Kat înaintea unui examen important. Popularitatea acestui produs în Japonia a făcut ca această țară să producă cea mai mare varietate de arome de Kit Kat, dintre care putem menționa sortimentele cu gust de ceai matcha, căpșuni, cheesecake, grâu, biscuiți, cacao, piersică, pepene galben, fistic, mango, portocală, zmeură, banană și caramel, fructul pasiunii, măr, cartof dulce și chiar vin spumant.
Raluca Daniela Duinea
traducătoare din limba norvegiană
𐫱 𐫱 𐫱
Nils-Øivind Haagensen, scriitorul norvegian al cărui roman E a ta? a apărut în 2023 la editura Casa Cărții de Știință în traducerea mea, împletește ingenios trama narativă cu elemente culinare din bucătăria țării sale. Acțiunea se petrece pe o insulă, într-un fiord, în afara orașului Oslo, la o casă de vacanță unde Malin, mama unei fetițe pe nume Eira, își serbează ziua de naștere. Este important de subliniat mesajul pe care aceasta i-l trimite lui Are, protagonistul romanului, atunci când îl invită la ziua ei: „E plăcut, sunt oameni frumoși, mâncare bună.” În plus, Eira, fetița de șase anișori, îi propune mamei să coacă rundstykker, un fel de chifle, „din moment ce avem o zi de naștere azi”. „Da, aprobă mama și o să fac pâine.” Norvegienii sunt iubitori de pâine, în special pâine de casă, iar chiflele sunt o alternativă mai practică la pâine.
Un alt cadru ne-o prezintă pe Eira care mănâncă pølser i lompe, un fel de hotdog tradițional norvegian învelit într-o lipie făcută din cartofi, făină și sare, servit mai ales pe 17 mai, ziua națională a Norvegiei.
Observăm adesea că Are nu se simte în largul lui în mijlocul acestei „adunături de oameni”, care „vor doar să mănânce pe săturare, sorb, mușcă, mestecă, înghit, maschează un râgâit”. În schimb, bărbatul este absorbit de micuța Eira și de întrebările pe care aceasta i le adresează, în special atunci când mănâncă în prezența lui. Trebuie punctat faptul că accentul se pune pe preferințele culinare ale fetiței. De exemplu, o dată ea îl întreabă pe Are dacă îi place spanacul, apoi o surprindem servind terci cu ovăz, havregryn sau aledyn, cum îi spunea Are când era mic, chiar și pizza sau macaroane. Aflăm că bărbatul este mare iubitor de cafea, un lucru normal în Norvegia, o țară dintre cele mai mari consumatoare de cafea. Băutura preferată a Eirei este Farris-ul roșu, o marcă de apă minerală cu zmeură și rodie, iar lui Are îi place Farris-ul albastru. În plus, la micul dejun, Malin „aduce bacon și ouă, roșie și castravete”.
Episoadele pline de umor și entuziasm sunt acelea când bărbatul se află în compania fetiței care la un moment dat „mănâncă pepene verde cu toată fața”. Bărbatul ia și el o felie de pepene, urmând ca la cină să consume friptură.
De menționat este și că pentru norvegieni cea mai importantă masă a zilei este cina. Masa de prânz, care pentru alții este cea mai consistentă, pentru norvegieni este formată fie dintr-o gofră, fie dintr-un sendviș deschis, smørbrød, adică o felie de pâine (brød) cu puțin unt (smør), cu șuncă, felii de somon afumat, o frunză de salată etc. Totuși, aflăm că Are mănâncă fructe de mare la masa de prânz. De obicei, până la ora cinei, nu se pomenește mai nimic despre vreun fel de mâncare pentru adulți, ci eventual doar despre câteva pahare cu suc, vin, vodcă, bere, cafea, ceai cu gheață, pepenele verde și câteva trabucuri ocazionale, pentru relaxare. Simplitatea scandinavă se reflectă astfel în preferințele culinare ale fetiței.
Timpul pe care Are îl petrece cu Eira, cel mai adesea atunci când ea ronțăie ceva, sunt clipe de destindere, dar și momente în care ies la iveală impasul existențial, imaginea copilului nenăscut și urmele adânci ale trecutului. Totuși, replicile haioase ale Eirei și atitudinea ei pozitivă și inocentă par să detensioneze problemele care îl macină pe Are, motiv pentru care cei doi devin cei mai buni prieteni, mai ales în context culinar.
Felicia Mardale
traducătoare din limba engleză
𐫱 𐫱 𐫱
Romanul Dezonoare de J. M. Coetzee (Humanitas, 2017) ne poartă în Africa de Sud și ne expune o serie de relații dramatice în câteva spații asociate cu hrana: restaurantul, bucătăria, sufrageria, piața și ferma. Acestea devin cadre de punere în scenă a unor emoții puternice. Povestea se țese în jurul aventurii pe care profesorul de literatură David Laurie o are cu una dintre studentele lui, Melanie Isaacs. Ceea ce pare o pedeapsă nu întârzie să apară: Lucy, fiica lui, este atacată de trei africani la ferma unde a decis să trăiască și să muncească. Totuși, din punct de vedere moral, narațiunea ne conduce dincolo de conflictul etnorasial.
Contrar așteptărilor,restaurantul nu este în primul rând locul unde se mănâncă și se bea, ci unul unde personajele se tatonează, unde familiile, prietenii sau colegii de serviciu ies la masă mai ales ca să stea de vorbă. Cele mai consistente scene de acest fel sunt acelea în care David se vede cu fosta lui soție și discută situația lui înainte și după ce este concediat. Dacă din prima lor discuție reiese că profesorul este gata-gata să piardă controlul, fiindcă lumea începe să afle despre relația lui cu studenta, din a doua rezultă degradarea în care se afundă, respins și de comunitatea academică, și de cea africană. Tot la restaurant se consultă cu fosta soție și în legătură cu Lucy, dacă aceasta este sau nu în siguranță la fermă. Deci nu contează deloc ce au pe masă, ci ideile pe care le vehiculează.
Bucătăria, în schimb, este un spațiu destinat unor sentimente mult mai intense. Când David o invită pe Melanie la el acasă, din bucătărie aduce el biscuiți și brânză, dar și o sticlă de Meerlust. Fraza următoare, care ne-o prezintă pe studentă cu ochii la titlurile din bibliotecă, nu e întâmplătoare: scriitorul știe ce face când juxtapune gustările, vinul și cărțile în același paragraf. Toate acestea se întâmplă în mediul urban, căci la fermă lucrurile stau cu totul altfel. În bucătărie ia David bătaie și este târât pe gresie și acolo i se dă foc până își pierde cunoștința. Acolo o atacă africanii pe Lucy lăsând în urmă frigiderul deschis și alimentele aruncate în dezordine pe jos. În fine, tot acolo își spală David la chiuvetă cenușa rușinii rămasă pe cap.
Există însă și spații pentru conciliere: sufrageria. Din proprie inițiativă, David merge în vizită la familia mic-burgheză a Melaniei, ca să-și prezinte scuzele. Fără să știe că aceștia nu consumă alcool, le aduce o sticlă de vin din care ajunge să bea singur. După ce gazda pune felurile de mâncare pe masă, toți încep să se roage, ceea ce îl face pe David să se simtă și mai străin, imaginându-și că trupul său stă întins pe masă ca la disecție. Taifasul despre traiul la fermă nu depășește bunul simț, astfel încât viața în mediul rural pare simplă când, de fapt, este plină de surprize.
Piața este un excelent spațiu de integrare între etnii, rase și clase, unde Lucy se află în elementul ei, iar clienții o știu după numele mic. Este locul unde fermierii de tip nou își expun producția și socializează. Când Lucy nu se simte bine ca să meargă la piață, o înlocuiește tatăl ei, David, care ajunge să stea de aceeași parte a tarabei cu Petrus, liderul african informal de la ferma unde Lucy practică apicultura și horticultura.
Prin forjare narativă și exerciții de imaginație, aceste spații nu sunt impermeabile, ci se întrepătrund. De exemplu, după câteva ore petrecute în spatele tarabei, Lucy și David se duc la restaurant și vorbesc despre viitor. Situate la distanță din punct de vedere geografic, ferma și cafeneaua sunt alăturate din punct de vedere narativ, unul dintre scopuri fiind acela de a reconstrui legătura pierdută dintre natura rurală și civilizația urbană.
Ildikó Gábos-Foarță
traducătoare din limba maghiară
𐫱 𐫱 𐫱
Djata, protagonistul romanului Regele alb de György Dragomán (Polirom, 2008), este un băiat de unsprezece ani din comunitatea maghiară din Transilvania. Într-o dimineață, își amintește că este ziua de naștere a mamei. Fiindcă tatăl nu este acasă, ca să-i aducă flori ca de obicei, băiatul se trezește în zori și dă fuga să taie un braț de lalele din spațiul public, ca să-i facă un buchet frumos. Pune florile într-un borcan mare de murături găsit în cămară, dar mama lui, când le vede pe masa din bucătărie, face o grimasă îndurerată cu gândul la soțul absent. Îl îmbrățișează strâns pe băiat și îi dau lacrimile.
Cum stau ei așa îmbrățișați, sună cineva la ușă. Sunt băieții cu ochi albaștri care au venit să vadă ce mai face tovarășa. Scena continuă în bucătărie, unde, nervoasă, mama trântește cana din care bea apă. Unul dintre oaspeții nedoriți o tracasează în legătură cu soțul transferat pe șantierul unde se construiește Canalul Dunăre-Marea Neagră și, ca să-și arate mușchii, îi smulge sertarul cu tacâmuri din bufet, împrăștiindu-le prin cameră.
Amestecul de tandrețe și furie din spațiul intim al bucătăriei ne arată amploarea intruziunii reprezentanților statului totalitar în viața personală a unei tinere familii dintr-un orășel de provincie.
De două ori pe an, Djata este invitat la bunicii paterni. Se duce singur, de ziua lui de naștere și de ziua onomastică. Îi vizitează așa de rar pentru că aceștia nu o suferă pe nora lor. Din cauza caracterului ei rebel și a revoltei față de legile statului, bunicul, fost secretar de partid, a avut probleme pe linie profesională și uite, fiul său, tatăl lui Djata, a fost trimis forțat la canal. Cu ocazia celei mai recente vizite a nepotului, bunicul îl primește cu cornulețe cam tari și mucegăite și îi întinde primul păhărel cu vin, învățându-l când să spună servus și cum se face bruderșaftul. Bucătăria este locul unde bunicul îi propune să-și vorbească la pertu. Gata cu „dumneavoastră”. Și îi pune pe masă o pușcă veche Luger și îi arată cum să o manevreze, iar apoi, în curte, cum să ținească și să tragă.
Fiindcă mama lui Djata a fost concediată din învățământ, ea lucrează clandestin de acasă, corectând lucrările de la clasă ale fostelor colege de cancelarie, care încearcă să o ajute în acest fel. De ziua lui Djata, îi face un tunel de castane cu frișcă, desertul preferat al băiatului. Cel mic abia așteaptă să-și termine temele, ca să guste din el.
Între timp, la ușă sună un vânzător ambulant, un băiat isteț de nici șapte ani pe nume Marius, încărcat cu linguri și cuțite, făcălețe și umerașe din lemn. Djata vrea să-l alunge, dar mama lui îl invită în casă, află că are șapte frați și îl pune la masă. Sărbătoritul nu vede cu ochi buni că Marius înfulecă felie după felie din tunelul lui de castane. Totuși, micul oaspete este singurul care îi urează „La mulți ani” și îi face și un cadou, un cuțit din lemn, pentru care Djata, de nevricos ce este, nici măcar nu-i mulțumește. „Să fiu fericit că nu știu ce-i aia foame”, aceasta este lecția de generozitate pe care o învață în cele din urmă Djata de la mama lui.
Citiți PRIMA și A DOUA parte a anchetei ARTLIT.
Fotografie reprezentativă de la Alena Shekhovtcova, Pexels.com.
