Critica literară observă. Model pentru inteligența artificială care identifică liniile comune, apoi adaugă altele, legături posibile între cuvânt și idee, transformate din nou în cuvinte, un perpetuum mobile ce le readuce în punctul de pornire. Poezia lui Lucian Scurtu este identificată ca fiind barocă prin atenția la stil și prin conținutul impregnat de livresc. O viață trăită în cărți se (de)materializează în poezie prin istoria știută sau presupusă. Iubirea se petrece dincolo de prezent, o ea trece prin versuri, devenind mitologie, o mitologie personală, parte a unor mitologii inventate de alții. Ispita dintotdeauna a poetului este muza, iubită și invocată, ori direct, ori indirect, culegătoare a eternităților, fixată în cadrul poemului, centru și periferie, oglindă cu imagini multiple a unei realități sentimentale care se cere deslușită. Ispita lacheilor, Editura Brumar, 2022, devine certitudine astăzi, când stăpânii și servitorii lor își inversează rolurile cu mai multă ușurință. Trăind în umbră, ispita e soarele. Ieșirea la lumină înseamnă concretizare. Lacheul din commedia dell’arte e un stăpân al stăpânului. Aici să fie secretul? Dorința de a găsi poezia e dragoste, o iubire care are o voce a ei, pornind din tinerețe pentru a străbate viața. Un miez existențial cu repere culturale, ale cărui elemente ludice se află pe o tablă de șah înclinată, foarte bine lustruită de obișnuința jocului, o patină a timpului.
Pe coperta patru, Lucian Scurtu amintește numele unei „naiade”. Cele douăzeci și două de „Epistole către Phidelia” și, implicit, „Fragment din ultima epistolă apocrifă către Phidelia” au o scurtă dedicație, „Pentru Rodica”. Este poemul cel mai lung al cărții, în care se urmărește o poveste de dragoste evoluând dinspre exterior spre interior, cu etape conturate de cuplul obligat să le traverseze și înregistrate de îndrăgostitul identificat în imaginea luptătorului, un soldat revenit din mari războaie ale umanității. Dacă ar fi să le inventariem, ar fi prezente războiul troian, peloponeziac, războaiele punice, războiul de o sută de ani, războaiele nordice sau cele napoleoniene, semne pe o axă a timpului social, dar și „luptele cu demonii”, „luptele pentru coroană”, „lupta cu uitarea”, „încleștarea cu barbarii”, „războiul cu nebunia”, cu gelozia, generația, poezia, cu sinele, cu Phidelia, anonimatul, incertitudinea sau posteritatea, repere complet diferite, pe o axă a timpului personal. Venind dintr-o Antichitate prolifică, poetul oferă versuri-ofrandă unei iubiri care pretinde neuitarea și o cucerește prin carte, așa cum, în tradiția testamentară argheziană s-a înfăptuit deja. Într-o paranteză, trebuie spus că primul poem al volumului din 2022, „Cartea”, alcătuit din catrene asumat facile, continuă traiectoria imprimată de predecesor în sensul de identificare a domniței cu iubita și de transformare a cărții în icoană, a icoanei în muză și cititoare, dedublată temporar pentru a se reîntoarce în cadrul sfințeniei. Cartea este a celor care o citesc. Este la fel ca în orice credință, doar pentru cei care vin spre ea. Refuzul este sinonim cu apostazia.
Lucian Scurtu are abilitatea de a sări din simbol în simbol, de a sintetiza într-o figură de stil volume întregi, ca îndrăgostitul care merge înainte cu gelozie, cu îndoială, din ce în ce mai lipsit de putere, ghidat de urmele lăsate, sigur pe ceea ce nu este.
Rodicăi îi mai dedicase explicit sau implicit poeme Lucian Scurtu, ea îndepărtându-se mult de Rodica lui Alecsandri, apa ei fiind transformată în Crișul pe malul și podurile căruia persistă fumul țigărilor, al plonjării în adâncimi existențiale, al discuțiilor interminabile, al redescoperirii adevărului că poezia trebuie grațiată chiar și atunci când o vrei repudiată. Phidelia nu se poate identifica în întregime cu Rodica, dar poezia poate deveni și Rodica, nu numai Phidelia, pentru că este învestită urmașă. Ei i se atribuie niște roluri în „Fragment din ultima epistolă apocrifă către Phidelia”, trebuie să-l ierte pe cel care a „trăit nebun” și a „murit lucid”. Strângând ghemul unei vieți pe care o știe între aceste două repere, devine mandatara poetului, migrând în a fi cu toate componentele de sens pe care le sugerează, cel care face din nebunie cea mai lucidă formă de viață.
Schimbând războaiele, poetul rămâne ancorat în tradiția care îl trimite pe fiecare bărbat departe de casă. El va privi căminul și se va întoarce mereu spre el, va obosi, va îndura, se va opune, se va apropia pas cu pas de obiectiv. Ea îl va aștepta păstrând lumea lor, pe care el o apără și o construiește în versuri. Războaiele contemporane nu-l satisfac pe niciun poet. Orgoliul său vorbește cu modestie, cu blândețe despre prada de război, despre călătoriile pe mare în luntre pentru că nu mai are acces la corăbii din alte războaie ratate. Marii navigatori ai lumii nu mai sunt ca Ulise, chiar dacă sirenele mai au agrafe. Acum lupta cu marea este o istorie care „știe să dea palme, știe să răzbune, știe să uite,/ ea calcă în picioare amănuntele, eu nu știu.” Adică o „ispită a lacheului”, acest „nu știu”, a cărui nesiguranță poate fi înșelătoare. Dar în ce sens? Niciodată sensurile nu sunt suficiente atunci când un poet spune „eu nu știu”. E un tip de eschivă care lămurește înțelesul. Și cum ar putea ști după ce au trecut mileniile? Dar cum să nu știe, el, care poate călători în timp prin poem, un vechi tip de teleportare. Revenirea din războaiele medice respectă o serie de repere ale ceremonialului de întâmpinare. Trebuie urmărite niște semne. Ea nu-și desfășoară existența decât în așteptarea lui. Datoria ei este și să întrețină focul, fumul alb îi va confirma că nu a fost uitat. Atunci, și el sosește într-o corabie-lebădă, pentru că această pasăre a lui Venus arată de departe că dragostea nu s-a încheiat odată cu războiul.
Trimiterile livrești sunt atât de multe, dar spuse atât de natural, încât nu mai ai senzația de suprasaturare, ci doar certitudinea că ele au fost asimilate în limbajul poetic și sunt ideograme pentru a căror cunoaștere trebuie să fii inițiat. Lucian Scurtu are abilitatea de a sări din simbol în simbol, de a sintetiza într-o figură de stil volume întregi, ca îndrăgostitul care merge înainte cu gelozie, cu îndoială, din ce în ce mai lipsit de putere, ghidat de urmele lăsate, sigur pe ceea ce nu este. Iubita este alcătuită din ochi, inimă, surâs, sprâncene, gleznă, fiecare fără a putea fi valorificat, deoarece este inestimabil. Tot iubita trebuie să fie atentă, să mențină căldura, dar „sânii să nu fie prea lăsați”, fiindcă cel care îi evocă frumusețea nu poate renunța nici la luciditate. Lacheul nu excelează în delicatețe, săgețile lui sunt directe, chiar dacă este și mușcata din fereastră. Pe care nici ea nu trebuie să o uite asemenea fierului de călcat rămas altcândva în priză. Poetul nu are doar o memorie macro, are și una micro, a universului domestic. Nu mai este un simplu trubadur, este un ins chinuit de nereușite, „definitiv înfrânt” în „luptele cu demonii”, iar ei nu-i „plac învinșii”, deși, așteptând în zadar, ea mai are un singur cuvânt, „Lucyllius! Lucyllius!”. Trecerile între pesimism și optimism se fac simplu, prin duioșie: „într-un septembrie târziu/ să îmbătrânim unul pe umărul celuilalt”. Cu toate că i se adresează cu mai multe nume (Clitodora, Hypatia), el o identifică cel mai bine cu Phidelia, cea care le înglobează pe celelalte. Chestionat, el își justifică iubirea „după felul cum mângâi o libelulă în pragul morții”. Generația pare un antrenament pentru posteritate după trecerea prin propriul război la care ni se dezvăluie: „nu am participat”.
Lucian Scurtu demonstrează continuitate între cărțile sale de poezie, prin stil, prin teme și discurs liric, pendulând în general între versul lung fără rigori și cel scurt, clasic, organizat în catrene ce se reunesc în volumul de sonete Amurgul din afara trupului. Pe de altă parte, poetul aduce la suprafață predispoziția spre un ludic pieziș, punându-și cititorii la încercare. Astfel, reciclează idei în poeme din volume diferite. „Statuia” din 2012 este diferită de „Statuia” din 2022, dar păstrează gândul final. Dacă în același volum din 2012, Mâna siameză, „Frumoasa eteristă” este un poem, în Ispita lacheilor, este o sintagmă, altă întrupare a Phideliei. Fiecare volum de poezii este un măr rostogolit de la naștere, privit în toate fazele, o poezie cu sâmburi și miez, pregătindu-se la infinit de moarte, conștientă că a învins-o.
