/

Poftiți la masă: traduceri literare și gastronomie (II)

„Expresiile idiomatice sunt ca felurile de mâncare: înțelesul lor global nu este suma sensurilor fiecărui termen în parte, așa cum nici gustul unei mâncări nu poate fi intuit degustându-se ingredientele separat.” (Alexandru M. Călin)

Start
881 vizualizări
Citiți în 30 de minute

În ultimele decenii, în afară de cărți și obiecte de papetărie, tot mai multe librării au început să ofere produse asociate cu gastronomia. Cumperi un roman, atunci cumperi și o cană frumoasă inscripționată cu începuturi de roman. Faci o comandă de cărți pe un site, atunci pui în coșul electronic și un set de cești și câteva cutii de ceai sau un pachet de cafea. Îți iei prin aplicație o carte în format audio, atunci cauți și o cană de voiaj sau un termos de pus în geantă sau în rucsac. Cumperi o carte pentru copii, iei și o ciocolată sau o cutie cu praline.

Unele librării cu dare de mână – Cărturești în București, La Central în Madrid, FNAC în Paris, Waterstones în Londra etc. – te îmbie să-ți tragi sufletul și, dacă ai timp, să iei loc la masă în cafeneaua din incintă, unde ronțăi un biscuit și savurezi o băutură caldă, un context numai bun ca să stai un pic la taclale – poate chiar despre o carte. Dacă proprietarii au inspirația să planteze de la bun început librăria lângă un restaurant sau o terasă, atunci comunitatea literară – scriitori, traducători, editori, redactori, librari, cititori, critici, istorici etc. – va fi una mai bine hrănită, mai sănătoasă.

Relația dintre lectură și hrană devine din ce în ce mai evidentă în spațiile de comercializare a cărților. Așa cum prin citire și ascultare corpul își formează gustul pentru abstracțiuni și schimb de idei, unele librării ne aduc aminte că tot corpul este cel care are nevoie de hidratare și alimentație. O cană inscripționată cu numele unei librării sau al unei edituri îți va aminti, de fiecare dată când o privești, atât de lectură, cât și de hidratare. Pe de altă parte, hipermarketurile au adus și ele sub același acoperiș raioanele cu alimente și raioanele cu cărți, le despart numai câteva zeci de pași, iar căruciorul este suficient de mare.

Dacă ținem cont de raportul strâns dintre literatură și gastronomie, se poate spune că traducerile sunt feluri de mâncare din bucătăria internațională, oferite la nivel local, alături de producțiile autohtone. Traducătorii – „bucătari iscusiți” – contribuie la formarea gustului în rândul cititorilor. Dacă pot face sau nu traducerile o literatură rămâne de văzut. Dezbaterea continuă. Răspunsul – pe care doar istoria îl poate da – depinde în mare măsură de „cum se prepară”, „cum se consumă” și „cum se reciclează” traducerile, dacă „bucătăriile” sunt suficient de bine dotate cu instrumentar și „cărți de bucate”, dacă au personal calificat și specializat, dacă există loc pentru experiment, creativitate și competiție; nu în ultimul rând, dacă cititorii devin conștienți unde îi poate duce lectura, cum și în ce îi poate transforma și cine ar putea deveni, ei și cei din jurul lor.

Pentru că vacanța de iarnă înseamnă timp atât pentru citit, cât și pentru gătit și savurat bucatele de Crăciun și de Anul Nou, continuăm sondajul în rândul celor care se îndeletnicesc cu traduceri literare, pentru a afla ce alimente și băuturi, ce obiceiuri și experiențe ies în evidență prin cărțile care le-au trecut prin mâini în ultimii ani și ce impresii le-au lăsat. Prezenta anchetă, inițiată de Asociația Română a Traducătorilor Literari (ARTLIT), ne poartă în spațiile culinare din Franța, Germania, Spania, Ungaria și Turcia. Poftă bună… de lectură!


Răspund anchetei:

Luminița Munteanu, Valentina Georgescu, Alexandru M. Călin și Carmen Andrei

Luminița Munteanu

traducătoare din limba turcă

𐫱 𐫱 𐫱

Minunata „poveste a vieții și a visărilor lui Mevlut Karataș, bragagiu și iaurgiu” este, dincolo de umilele și înduioșătoarele peripeții ale protagonistului, o poveste despre oamenii și nostalgiile Istanbulului de odinioară, despre negustorii „umblăreți” care îl străbăteau cândva neistoviți, conferindu-i viață, culoare și suflet, despre gusturi, îndeletniciri, ritmuri și desfătări uitate și, în cele din urmă, despre „dulcea bragă de altădată”, care lumina nopțile reci ale iernilor de mai ieri.

Negustorii ambulanți de felul lui Mevlut, eroul romanului O ciudățenie a minții mele de Orhan Pamuk (Polirom, 2021),nu-și strigau doar marfa, ci și inconfundabila prezență, care se strecura indelebil în urzeala orașului. Odată cu sacalele, cu ghiumurile, cu năstrapele, cu restul dichisurilor care le defineau rosturile și care se preschimbau, cu timpul, în adevărate prelungiri ale trupurilor lor, ei purtau de pe o uliță pe alta, dintr-un cartier în altul basne, vise, năluciri, legând astfel urbea prin mii de fire nevăzute, aidoma unor veritabili „povestași” ai vechii lumi.

Gingașul și candidul Mevlut Karataș, bragagiul care cutreieră neabătut, seară de seară, ca un duh nocturn, fosta capitală imperială, care se simte împuținat ori de câte ori se abate de la datorie, având sentimentul că pierde contactul cu „alchimia” orașului, este încredințat că „vocea tânguioasă” a vânzătorului, care răzbate prin întunericul încremenit aidoma unui strigăt de speranță, este cea care vinde, de fapt, braga; vocea aceea are menirea de a le aminti oamenilor că „braga e băutura moșilor și strămoșilor lor”. Braga este sortită să pătrundă în toate casele, oricât de sărmane ar fi ele – ea încălzește inimile, îmblânzește privirile și dezleagă limbile.

Poate pentru că are, totuși, alcool?! „Braga nu are alcool!”, afirmă Mevlut netulburat, deși știe foarte bine că afirmația sa nu este întru totul adevărată și că mai vechea înverșunare a teologilor islamici împotriva ei își are propriile temeiuri. Obiect de veșnice suspiciuni, de învinuiri și prohibiții repetate, la fel ca alte substanțe socotite vinovate de alterarea condiției fiziologice firești a omului, precum vinul („intoxicantul” mitic), tutunul, cafeaua ori opiumul, braga este deopotrivă iubită (de către unii, cu mic, cu mare) și hulită (de către „alții”, apărători îndârjiți ai „dreptei căi” scripturale), evoluând invariabil la limita mereu fragilă care desparte licitul de ilicit, ba chiar, uneori, viața de moarte.

Nu este de mirare, prin urmare, că licoarea caută să se legitimeze acceptând, „democratic”, diversitatea: astfel apar braga dulce (cea „bună”, „legiuită”, „pravilnicească”) și braga acră, cu un conținut modest de alcool (așadar, principial „rea”, „nelegiuită”, „neîngăduită”), numită când „bragă tătărească”, când „bragă armenească”; gurile slobode afirmă uneori despre cea din urmă că ar fi fost „agrementată” cu opium. Din perspectiva lui Mevlut, atât braga dulce, cât și cea acră (în varianta soft a zilelor noastre) sunt însă la fel de întemeiate, preferințele în materie fiind dictate exclusiv de papilele gustative ale prețioșilor (și din ce în ce mai rarilor) săi mușterii.

În ciuda lumii în veșnică prefacere, a modificării texturii orașului, a „bulevardelor care arată pretutindeni la fel și pe care nu mai cumpără nimeni bragă”, incorigibilul romantic care este Mevlut nutrește convingerea că „braga are un viitor măreț” și că, de va avea zile, va continua să vândă prețioasa licoare „până la Judecata de Apoi”.


Valentina Georgescu

traducătoare din limbile engleză, germană și franceză

𐫱 𐫱 𐫱

Romanul memorialistic Despăgubirea de Peter Herzog (Litera, 2014), tradus din germană, este o poveste adevărată, a cărei primă parte se petrece în Transilvania de dinaintea Dictatului de la Viena din august 1940. Peter, un băiat sensibil de doisprezece ani dintr-o familie aparținând burgheziei austro-ungare din Târgu Mureș, își petrece copilăria jucându-se pe străzi cu prietenii de-o vârstă, precum și acasă, unde două dintre figurile cele mai pregnante sunt bunicul și bunica. Dacă bunicul, doctorul Heimann, are un cabinet de consultații „cu mobilier din lemn masiv de nuc și furnir nobil în stil Gründerzeit”, amintirea bunicii este legată de bucătăria spațioasă, unde Peter trăiește într-o „lume de miresme și mirosuri, care trimiteau la sentimente și la culori.”

Bucătăria aceasta se transforma într-o adevărată sală de operații în ziua pregătirii ștrudelului cu mere, specialitatea bunicii. Acestei plăcinte din foi subțiri umplute cu mere – desert de origine arabă, ajuns în Austria în secolele XVI-XVII în urma repetatelor asedii ale Vienei, loc unde își va primi și numele, care în limba germană înseamnă „vârtej” – autorul îi dedică un întreg capitol.

Impresionantă este, înainte de toate, ordinea din bucătăria bunicii, premergătoare preparării ștrudelului. Totul este la locul lui: tigăile și cratițele de cupru în cârligele de alamă, sticlele verzi cu conținuturi tulburi de fructe și ierburi, mașina de gătit lustruită și masa lată, „acoperită cu un șervet alb strălucitor, pe care trona un blat din lemn bine frecat cu peria”. Urmează descrierea minuțioasă a fiecărei etape a preparării. În fragmentul cu un puternic impact vizual, bunica este vioaie și luminoasă. O vedem clar cum cerne făina – „cu mișcări ritmice și scurte, de parcă ar fi mânuit o tamburină” – face o adâncitură și adaugă un ou, își curăță degetele și palmele de cocă, frământă aluatul „până capătă un luciu mat”, formează un guguloi pe care îl unge cu o pensulă din pene albe de rață și îl transferă într-un castron de cristal uriaș. Scena se înmiresmează când Marischa și Ester, ajutoarele bunicii, curăță merele și spală stafidele, pe care le înmoaie în rom. Sucul acrișor al merelor se combină cu dulceața stafidelor și cu aroma florală de rom. Și peste toate, scorțișoara, cu aroma ei lemnoasă înțepătoare. „Scorțișoara, safidele, merele proaspete și urmele discrete de rom aveau un gust dumnezeiesc.” Mai mult, poate, decât mirosul degajat din cuptor, băiatului îi va rămâne întipărită până la sfârșitul vieții lecția de măiestrie a întinderii foii de ștrudel, „așa de subțire, încât să poți citi ziarul prin ea”. Căci, așa cum spunea bunica, „ștrudelul nu se prepara, nu se cocea, ștrudelul se întindea”.

Dictatul de la Viena va atrage după sine experiența traumatizantă a lagărelor de concentrare naziste, unde familia lui Peter va pieri alături de alți evrei din Ardealul de Nord, însă ștrudelul va rămâne pentru el simbolul sentimentului de certitudine și ocrotire de odinioară, din spațiul stabil al casei natale.


Alexandru M. Călin

traducător din limbile catalană, engleză și maghiară

𐫱 𐫱 𐫱

Expresiile idiomatice sunt ca felurile de mâncare: înțelesul lor global nu este suma sensurilor fiecărui termen în parte, așa cum nici gustul unei mâncări nu poate fi intuit degustându-se ingredientele separat. Comparația poate fi dusă mai departe. Se spune că o rețetă identică, preparată de doi bucătari, nu conduce la același rezultat. Tot astfel, o sintagmă identică, pe terenul unor limbi distincte, poate ajunge să desemneze noțiuni foarte diferite: pentru români, „laptele de pasăre” este un desert; pentru spanioli, este o floare, leche de pajáro, adică bălușca sau steaua Betleemului. Nu în ultimul rând, o asociere de cuvinte fantezistă poate absorbi tot atâta specific național cât o îmbinare fistichie de ingrediente: „supa de vișine”, meggyleves, este o compoziție la fel de ungurească precum compusul lexical „locul soacrei”, anyósülés, expresia prin care maghiarii desemnează așa-numitul „loc al mortului”, servindu-ne astfel o porție de umor nu mai puțin picant decât bucătăria lor.

Așa stând lucrurile, nici nu este de mirare că vocabularul gastronomic mișună, el însuși, de idiotisme, acele expresii care nu pot fi traduse dintr-o limbă în alta cuvânt cu cuvânt. Este vorba de nume de ingrediente și garnituri, dar și de mâncăruri în toată regula. „Legumele mexicane” pot să provină și din România, la fel cum este posibil ca un „șir indian” să fie alcătuit în întregime din coreeni. Iarăși, după cum „cutia neagră” este de fapt oranj, tot așa, în limba maghiară, sintagma „ceapă roșie”, vörös hagyma, desemnează ceapa albă, oricât de ilogic ar părea (întrebați un nativ, dacă nu credeți)!

Evident, gastrononomia nu doar că produce expresii idiomatice, ci furnizează ea însăși termeni pentru idiotisme din afara ariei sale. Așa cum hotdogul nu are nicio legătură cu câinii sau canicula, ci este numele unei gustări, nici sintagma cold turkey nu desemnează doar un mod de a consuma carnea de curcan, ci alegerea bruscă de a nu mai consuma droguri. Alteori, asemenea exporturi se petrec chiar între felii diferite ale vocabularului gastronomic: în timp ce „mâncărica de gutui” – a cărei denumire nu are de altfel nimic idiomatic – trece drept un fel serios de mâncare, „slăninuța din cer”, tocinillo de cielo, este, dimpotrivă, numele unui desert foarte popular în Spania. Cea din urmă se menționează în Cofetăria cu miracole de Christian Escribà și Sílvia Tarragó (Humanitas, 2020): „Călugărițele limpezeau vinul cu albuș de ou și le-a venit ideea să facă ceva și cu gălbenușurile rămase. Așa că au creat o prăjitură și i-au pus și numele: slăninuță din cer.”

Cu greu vom întâlni, cred, un idiotism al cărui tipar sintactic și/sau semantic să nu se regăsească, în cele din urmă, printre turnúrile expresiilor culinare. Din acest motiv, am trăit mereu cu gândul, prea puțin științific, că cele dintâi idiotisme trebuie să fi fost sau gastronomice, sau, în tot cazul, expresii calchiate, prin cine știe ce proces cognitiv, după misterioasa sintaxă a ingredientelor culinare. Până și laptele este, de fapt, un preparat – cel puțin în cazul omului, a cărui dietă, atât de variată, constă adeseori din mâncăruri elaborate. Reflexe ale oricărei limbi vii, idiotismele par și ele, la rândul lor, să se formeze în virtutea aceluiași principiu alchimic care acționează în lapte. Iată de ce, în ideea populară potrivit căreia ne însușim limba maternă prin laptele supt de la mamă s-ar putea să palpite ceva teribil de adevărat.


Carmen Andrei

traducătoare din limba franceză

𐫱 𐫱 𐫱

Noi, oamenii, exersăm voit un rit epicurian, al bucuriei de a invita la masă, de a primi musafiri, de a împărți bucate și de a împărtăși plăceri culinare și estetice. Cel mai frecvent și poate cel mai plăcut mod de a ne dovedi afecțiunea față de apropiați constă în „a-i primi la noi acasă”. A invita la masă „acasă la noi” și a oferi ospitalitate în spațiul nostru privat reprezintă un act social mai ceremonios decât pare, unul inconturnabil, dacă nu cumva vrei să pari „sălbatic” (un simplu tip asocial). Ospitalitatea la masă este strâns legată de noțiunea de ritual, cu o dimensiune antropologică originară indeniabilă a „punerii în scenă”: pregătiri îndelungate în bucătărie, haine de rigoare, primire călduroasă, „mese bogate” desfășurate codificat, schimbarea temporalității etc. Suntem actori benevoli într-o piesă de teatru pe tema celebrării unei relații într-un cadru „domestic”. Dramaturgia musafiriei presupune aprioric o bună dispoziție reală și sinceră, ne imaginăm totul în secvențe de un crescendo mai mult subtil decât maniheist de la aperitivul sacrosant la stricta ordonare a servirii felurilor de mâncare, cu final musai dulce. Ceremonia primirii la masă, de la fața de masă și flori proaspete la mâncăruri rafinate, cu băuturi alese și potrivite, este bogat descrisă de Pascal Ladellier în Trebuie să ardem riturile? (Fides, 2021). Cele evocate mai sus se regăsesc punctual și sintetic în capitolul „Să inviți la cină, rit epicurian?”.

Un altul, „Crăciunul, fir-ar el de rit sacru?”, zugrăvește obiceiuri și tradiții interesante, originale, exotice și emblematice pentru comunicarea în condiții de alteritate. Același capitol m-a pus în situații dilematice, în care a trebuit să găsesc soluții traductive, să folosesc și mai abitir strategii, tehnici și procedee recomandate de manualele de traductologie: evitarea prietenilor falși ca papillote (nu papiota, ci tipul de bomboane care se pun în pomul de Crăciun); traducerea motamotistă (a unui proverb provensal: „rendez-vous l’an prochain, et si nous ne sommes pas plus, que nous ne soyons pas moins”, adică „ne vedem din nou la anu’ și, dacă nu o să fim mai mulți, să nu fim nici mai puțini”); traducerea literală pentru bûche de Noël („buturuga lui Moș Crăciun”, o ruladă cu ciocolată și mascarpone); transpoziția pentru trêve des pâtisseurs sau armistițiul cofetarilor, cum este numită săptămâna dintre Crăciun și Anul Nou; modularea; adaptarea; incrementalizarea etc. De asemenea, a fost nevoie să mă documentez despre servirea celor treize desserts („treisprezece deserturi”) și să apelez la o notă de subsol pentru a explicita o referință culturală, Pays de Cocagne sau țara unde curge lapte și miere, un tărâm utopic unde toată lumea obține hrana fără efort, iar munca este interzisă, idee existentă sub diverse denumiri în imaginarul colectiv al multor popoare occidentale.

De Crăciun, așadar, în această „nișă în fluxul amnezic al timpului obișnuit”, ne putem instala într-o meta-metaforă pluricefală (culturală, antropologică, istorică, religioasă, psihologică) și putem scruta ce înseamnă pentru francezi gastronomia adecvată, ceea ce ne-ar permite să verificăm plasticitatea structurilor ritualice: „Crăciunul este un moment gratuit, care nu are preț și al cărui caracter inestimabil rezidă în circulația miraculoasă a atențiilor, în această buclă pacifică a micilor daruri și daruri-înapoi, care pecetluiesc legăturile familiale și prietenești și pe care ți le oferi întrucâtva și ție însuți, simetric.”

Și dacă tot vorbim despre traducere și daruri, ce-ar fi să privim mai des prin lentila antropologiei și, la mesele cu vorbitori de franceză, să le explicăm unele cultureme culinare din spațiul românesc cum ar fi… vestita salată de boeuf?


Citiți PRIMA, A TREIA și A PATRA parte a seriei ARTLIT „Poftiți la masă”.

Fotografie reprezentativă de la Nadin Sh, Pexels.com.

Monica Manolachi este lector la Universitatea din București, unde predă cursuri practice de engleză și spaniolă. În 2017, a publicat "Performative Identities in Contemporary Caribbean British Poetry", un volum de critică literară și culturală. Publică articole despre poezia anglofonă, precum și despre proza contemporană românească. Volumul "Antologie de poezie din Caraibe" a fost premiat pentru traducere la Festivalul Internațional de Creație Literară "Titel Constantinescu", ediția a X-a. Publică poezie în română și în engleză, cel mai recent volum fiind "Journeys in Europe / Călătorii în Europa" (Bifrost, 2022) alcătuit împreună cu poetul scoțian Neil Leadbeater.

Comentarii

Your email address will not be published.

Cele mai recente din „Anchete”