Trei răspunsuri despre romanul „Moartea lui Pongo” de la autorul lui, Cornel George Popa

1. Cum s-a conturat ideea romanului „Moartea lui Pongo”?

Povestea cărții este senzațională, incredibilă și modernă: am scris textul în urmă cu douăzeci de ani, cel puțin. Cu pixul, pe o bucată de hârtie. Avea și titlu. Se chema „Moartea lui Pongo”. Despre un om cu o viață distrusă și un câine pe moarte. O povestire scurtă, la persoana întâi, de sub o pagină. Nu am arătat-o niciodată nimănui, nu a apărut în vreo revistă literară, nu este inclusă în nicio antologie. Era vorba despre o proză absolut virgină.

Într-o seară, de pe bucata aceea de hârtie veche, i-am dat drumul pe „feisbuc”. Așa. De plictiseală. N-aveam ce face. Voiam să mă joc. Am primit miliarde de laicuri, tone de comentarii, iar textul a fost „șeruit” în draci.

La un an distanță, postarea îmi apare la „amintiri”. Îi mai dau drumul o dată pe „feisbuc”. Aceeași reacție publică. Uluitor, îmi spun. Ce succes are povestirea asta, câte dezbateri stârnește, ce interes!

Timpul trece. Se mai scurge un an. Iarăși îmi apare „Moartea lui Pongo” la „amintiri”. Am un moment de ezitare. Măi, îmi spun, de trei ori, în trei ani consecutivi, parcă e prea mult. Dar curiozitatea învinge bunul simț: ia să văd ce se întâmplă, mă îndemn, și din nou pun proza aceea pe „feisbuc”.

Rezultatul? Da, exact, corect, stimați telespectatori: miliarde de laicuri, tone de comentarii, milioane de „șeruiri”. Parc-ar fi fost vorba de un text nou-nouț, parcă nimeni nu l-ar mai fi citit vreodată. Fantastic, am murmurat, de necrezut.

Atunci am stat și m-am gândit serios. Respiră, frate, puțin, am zis. Aici se întâmplă ceva. Fii atent, m-am îndemnat, fii atent.

Stai cu fundul pe o mină de aur și habar n-ai?

E posibil, oare, m-am întrebat, ca dintr-un text de nicio pagină să scoți o carte de câteva sute? Cu aceeași intensitate, dacă se poate? Cu mister, dramatism și emoție?

Nu știam ce să răspund. Chiar că era o provocare. Mă îndoiam de rezultat, sincer. Părea un test imposibil de trecut.

Dar, cu puțin noroc, răspunsul a fost da, stimați telespectatori.

Puteți încerca. Singura condiție este să treceți prin toate experiențele mele de viață și de scris. Trebuie doar să muriți de câteva ori și să înviați de mai multe ori decât ați murit.

În balanța moarte-viață, e obligatoriu să vă dea cu plus. Atât.

2. Cum a decurs scrierea lui?

La început, am zis deja, am fost speriat chiar de curajul meu cam inconștient. Da, mă cred un tip tare. Un tip tare, deștept, frumos, talentat și modest. Dar nu sărisem oare prea mult calul? Cum, repet, să scoți o carte de cîteva sute de pagini dintr-o ciornă, aproape, scrisă la prima mână, de sub o pagină?

Era ca și cum ai avea o ghindă, iar din ea vrei să-ți iasă o banană. Însă o banană de-un metru, cel puțin, cu gust de ghindă.

Cîteva zile țin minte că m-am plimbat prin casă, de la un capăt la celălalt, cu mîinile la spate, ca Napoleon înaintea unui bătălii decisive.

Laptopul era deschis pe textul acela mic.

Mă uitam la el, mai făceam o tură prin casă, iar mă holbam la el, iar mai făceam o tură prin casă, și tot așa.

Într-o dimineață, la cafea, din cer a coborît un fir narativ. Prudent, am început să trag de el, întîi mental. L-am zgîlțîit. Firul a ținut.

E bine, am zis.

M-am așezat în fața laptopului și m-am ridicat la final.

Trei sau patru luni am stat pe scaun în fața laptopului.

La sfîrșit, cartea era gata.

Alte două luni am făcut modificări.

„Moartea lui Pongo”, romanul, exista.

Incredibil, stimați telespectatori!

Curat incredibil, Coane Fănică!

3. Cum vă doriți să fie citit romanul „Moartea lui Pongo”?

Fiindcă modestia mea bine-cunoscută de multe ori îmi egalează talentul, dacă nu chiar îl depășește, am să răspund așa: cred cu tărie că „Moartea lui Pongo” e o carte importantă. Cred cu tărie că „Moartea lui Pongo” va însemna ceva în literatura română contemporană și nu doar. Cred cu tărie că „Moartea lui Pongo” va deveni un reper. Cred cu tărie că „Moartea lui Pongo” e cea mai dură carte scrisă vreodată în limba română. Cred, Doamne, ajută necredinței mele!

Nevastă-mea a început-o de două ori, a abandonat-o și abia la a treia tentativă a reușit să o termine, dar mi-a zis că textul a deprimat-o groaznic și că mă urăște.

„Moartea lui Pongo” se citește ușor, însă nu-i o carte ușor de citit.

Ca echivalent, doar „Soldații. Poveste din Ferentari”, de Adrian Șchiop, se apropie, vag, prin tonalitate și atmosferă, de „Moartea lui Pongo”, însă acolo personajul principal al romanului este un intelectual.

În „Moartea lui Pongo”, cu o singură excepție, nu există intelectuali. Există doar borfași, drogați, curve, țigani, pușcăriași, vagabonzi, aurolaci și mafioți.

Grigore Vasiliu, ratatul șef, cel care spune povestea la persoana întâi, e fost șofer de taxi, absolvent de liceu, cel mai școlit dintre toți.

Universul din „Moartea lui Pongo” e unul închis, blocat, orb ca o cârtiță, care se conduce după reguli scrise cu sânge și din care se iese doar cu picioarele înainte.

„Groapa” lui Barbu mai seamănă puțin cu „Moartea lui Pongo”, însă doar la nivel de personaje și poezie. Nu există pitoresc în „Moartea lui Pongo”, nu există veselie, nu există culoare, nu există anotimpuri, exuberanță ori soare, iar săptămânile, aici, sunt o pastă căcăniu-verzuie, mereu la fel, o vomă grețoasă de lunimarțimiercurijoivinerisîmbătăduminicălunimarți etc.

La nivel de descriere, „Moartea lui Pongo” ar putea părea o utopie neagră, un coșmar postapocaliptic, dar nu e, din păcate.

De la un capăt la altul, pe toate paginile din „Moartea lui Pongo” scrie, cu mizerie, lacrimi, foame și sânge, realitate.

Iar eu aș mai da din casă, că e cartea mea, îmi place mult și o consider o carte importantă pentru literatură română, dar o idee, așa, în mare, v-ați făcut. Plus că n-am pomenit o singură silabă despre subiect, ori despre Pongo, bătrînul și dragul de Pongo.

Lectură plăcută!