Nu pot dormi, am crampe la stomac. E o durere surdă, care scade și revine în intensitate, ca fluxul și refluxul mării. E târziu. Probabil, în jur de două. Mă abțin să folosesc incertitudinea în cauză pentru a-mi băga nasul în telefonul mobil ca să aflu ora exactă, altfel rămân încremenită acolo, pe rețelele sociale, trăind viețile pe care mi le-aș fi dorit. Mi-ar fi plăcut foarte mult să nu mai fiu o constipată, să nu fiu divorțată, să fiu poate mai atrăgătoare, copiii să fie mai liniștiți și sănătoși, să avansez în postul de șef de departament cu un salariu mai mare și să finalizez romanul, în sfârșit!
Ascult respirația fetelor, care se aude din dormitorul lor cu ușa întredeschisă. Pare a fi o pleoapă suplimentară, n-am închis-o niciodată, de când ele s-au născut. Voi sta așa de veghe până când o altă pleoapă îmi va bloca lumina și-mi va anihila conștiința – capacul sicriului! Deși, cred, le voi urmări și de pe tărâmul ăla necunoscut și le voi proteja. Mi-am zis de nenumărate ori, mi-au spus-o și alții, fii mai relaxată, nu te stresa atâta, ți-aduci aminte cum am crescut noi? Chiar asta mă face să fiu îngrijorată, nu vreau să-mi critic părinții, au făcut ce-au putut să ne asigure cu de toate într-o debandadă totală, numită tranziție politică și economică, dar știu eu ce nebunii făceam nesupravegheați și doar întâmplarea face că din curtea blocurilor unde am crescut doar doi băieți au murit, de, nu-i de mirare, prostia congenitală are coaie între picioare! Dar și fetele, privindu-i, preluau comportamente riscante. N-am sărit eu de la etajul doi de pe o construcție nefinalizată, unde ne jucam, de frica paznicului, care ne-a surprins? Mă mir că nu mi-am rupt picioarele atunci. Sau gâtul.
Știu, fără a deschide ușa, cum dorm: Amelia – pe burtă, cu o falcă turtită pe pernă și gura întredeschisă, salivând – nu există un mir mai aromat; iar Sabina, cea mică – în poziția fătului, așa e și trează, cumva rușinată de prezența ei, sper să-i treacă în curând și să devină mai încrezătoare în sine –, în lumea asta reușești doar dacă exteriorizezi putere, una credibilă.
E un august îngrozitor de cald. Orașul pare a fi un cuptor industrial, în care un conveier invizibil varsă oamenii, mașinile, gheretele, clădirile, ca pe niște bauxite. Cei care au avut bani, minte și inspirație au plecat la mare sau la munte. De acolo bagă pe Facebook și Instagram poze, care mă enervează peste măsură, pentru că eu una nu am avut nimic din toate astea. Mă uitam ieri la ce posta frate-meu din Maldive: aici un cocktail în culorile curcubeului, aici marea transparentă și nisipul auriu, aici a doua lui soție, cu o siluetă impecabilă, într-un costum de baie sumar, aici copilașii lui imbecili făcând snorkeling, și tot așa. Căutasem printre reacțiile „Like”, „Love”, „Care”, „Ha-ha”, „Wow”, „Sad” și „Angry” ceva de felul „Kiss my arse!”, dar n-am găsit nimic potrivit, așa că am dat un „Ha-ha”, unul isteric, dar nu cred că s-a înțeles. Altfel, mno, muream de ciudă!
Mă enervează enorm și laudele unor colegi scriitori, bărbați, evident: „Am butonat azi 30 de mii de semne, a mers atât de bine!” Altul: „Scriu la roman de trei luni și în сurând îl dau gata!” Îmi vine, literalmente, să iau berbecii ăștia de grumaz și să-i lovesc cap în cap, să produc niște scântei sau poate chiar lumină în mințile lor întunecate: Băăăă, amețiților, aveți atâta timp la dispoziție pentru că sunt femei în jurul vostru! Care vă hrănesc, vă spală, au grijă de copii și de casă! Ia imbecili!
Hai, nu fi invidioasă, îmi spune uneori Noelle, prietena mea din agenția de publicitate unde lucrez. Conduce resursele umane, ne cunoaștem de la facultate. Atunci, ce-i drept, era Niculina. Dar nu poți purta un asemenea nume într-o agenție internațională de publicitate. Îi sunt datoare – ea m-a angajat la serviciu –, după nașterea Sabinei nu mă invitau la niciun interviu, cel puțin, a fost o pauză în CV-ul meu legată de nașterea fetelor, iar angajatorii, evident, au idei preconcepute în raport cu femeile care nu au avut o continuitate profesională.
Mă scol și deschid geamul. Aerul e mai respirabil decât în timpul zilei, semafoarele de la intersecție au intrat într-o prostrație ofticoasă, clipind din ochii galbeni de felină. Uneori trece câte o mașină Uber, ducând chefliii întârziați sau amanții spre locurile întâlnirilor. Deasupra tuturor – o lună ca obiectivul unei camere de filmat. Meh, distribuția rolurilor nu a fost una corectă, dar dacă stau și mă gândesc, pot fi sinceră cu mine însămi: am făcut greșeli nesilită de nimeni și cel mai bizar este că îmi dădeam seama că o fac boacănă în momentele respective, dar nu mă opream. Există, probabil, o fascinație pentru finalul prost, dacă nu pe de-a dreptul hidos, o curiozitate bolnăvicioasă, o dorință de a merge până la capătul rușinii, de a te face de râs, de a pierde. M-am tot gândit la asta în ultima vreme: nu reprezintă oare atracția eșecului o dorință ascunsă de eliberare? Oare nu ești liber cu adevărat când ai pierdut totul și pe toți?
Îmi aprind o țigară. Fumul, în rotocoale, iese afară, în căutarea capetelor de poeți suferinzi, să aibă și nimburi, dacă tot se lamentează kilometric! Unul scrie despre mama sa moartă de cancer și o soră pierită din cauze inexplicabile, altul – despre gropi comune, despre care habar nu are. Maeștrii glandelor lacrimale se vaită penibil, apropriind experiențele străine, producând tone de literatură cu efectul terapeutic similar sectelor religioase, unde membrii se zbat într-un extaz al superficialității.
Trece o ambulanță. Are girofarul pornit, nu și sirena. De fapt, nici nu ai cui semnaliza, străzile sunt pustii. Luminile albastre, pulsând, par să fie contracțiile unui timp care va naște în curând ființe ale viitorului: jumătate oameni, jumătate roboți și inteligență artificială. Dacă nu vom muri până atunci cu toții din cauza unui război nuclear sau a unui dezastru ecologic. Mă gândesc mai puțin la dramele din milioanele de bule, deseori exagerate, ale privilegiaților. Mă interesează viețile amărâților, pentru că îmi par autentice, deși e o întrebare dacă eu, fiind relativ bine-mersi, cu un job într-o companie internațională, sunt în stare să-i înțeleg. Altfel, dincolo de clipele prezentului în care trăim, sunt fascinată de ce vine, o reformatare radicală a civilizației! Știu că va dispărea durerea, nașterea, sexul. Într-o simbioză cu inteligența artificială, neuronii umani se vor conecta într-o rețea unică, ca într-un supercalculator, și atunci se va produce explozia surprinsă într-un flux continuu, aceasta însemnând veșnicia. Atunci vom afla că există alte lumi și va începe adevărata aventură.
O aud pe cea mică scâncind. Las țigara în scrumieră, mă apropii de ușa întredeschisă a dormitorului și o privesc. Nu e nimic, s-a întors pe partea cealaltă și asta a reprezentat un efort, probabil. Zâmbesc și mă întorc la geam, unde îmi reaprind țigara și trimiterea rotocoalelor de fum în lumea mare.
Când eram mică, îmi plăcea să stau întinsă pe malul Timișului, să analizez forma norilor și să visez cu ochii deschiși. Atunci aerul era de cristal, nu știam ce-i aia cristalul, evident, e o proiecție curentă asupra trecutului, însă sentimentul unei fragilități și al unui miracol a fost atât de puternic atunci! În Banat puteai prinde televiziunea iugoslavă și părinții mei priveau des filmele sârbești. Eram atrasă irevocabil de micul ecran și, cum oala de noapte era în salon, unde ei dormeau, mă ceream de fiecare dată când era vreun film. Ce-i drept, încleștam mușchii în jurul intestinelor cât mai mult posibil pentru a privi și eu televizorul, că altfel mă alungau în dormitorul meu. Poate de atunci am devenit o constipată. Dar am memorat, în schimb, unele replici din filmele de dragoste, pe care le foloseam la grădiniță în funcție de simpatia/antipatia pentru băiatul care se apropia de mine cu un semn de atenție (un măr, o ciocolată, o jucărie etc.). Atunci oscilam între „Volim te!”[1] și „Ja nisam žena za tebe!”[2]. Îmi părea fascinant să răspund sârbește, îmi oferea un aer misterios, deși am înțeles mai târziu că mai toți părinții noștri priveau aceleași filme și râdeau pe sub mustăți la auzul replicilor repetate emfatic de odraslele lor.
L-am amuzat și pe fostul meu soț, când, la începutul relației noastre, în pat, îl îndemnam: „Snažnije!”[3] Privesc la mucul de țigară și la scrumul adunat în scrumieră. Repede a mai trecut și amuzamentul, și dragostea. Mă întreb, ce-i drept, dacă l-am iubit cu adevărat, dacă nu l-am acceptat din simplul motiv că alegerea la acel moment și în acele circumstanțe nu a fost una mare. Și dacă piața a fost așa, ce era să fac? Am intrat în căsnicie cu ochii semiînchiși, cu un grad oarecare de conștientizare a problemei fundamentale – nu era bărbatul ăla unul pe care mi-l doream cu adevărat. Cred că nici el nu se dorea pe sine însuși, având o ambiție cvasiinexistentă, o lene congenitală și o înclinație naturală spre ticăloșenii mărunte. Ei, după câțiva ani de mariaj, în care nu eram în stare să-mi înfrunt sarcasmul și enervarea, l-am dat afară. Ca pe o balegă, l-am strâns frumușel la pachet și l-am trimis lui mă-sa, că eu aveam doi copii de crescut, nu trei.
Merg la bucătărie, deschid frigiderul, iau o sticlă cu apă și-mi torn un pahar. Închid ochii. Acum, John. Nu știu ce să fac în privința lui. Dar și a mea, și a fetelor. Am crezut că e o relație pasageră, s-a întâmplat odată când agenția-mamă a organizat o conferință cu ocazia unei aniversări profesionale și Noelle m-a băgat pe lista aia de aur. Așa l-am cunoscut pe văduvul american și, din una în alta, am ajuns în camera mea. Mi-am spus că e o aventură și nu am regretat-o, dimpotrivă, mi-a redat încrederea în forțele proprii, după despărțirea de zăpăcitul ăla de soț. Doar că John a luat-o în serios. Poate că atitudinea lui era determinată de faptul că era din baptiști? Sau adventiști? Sau ce-o mai fi pe-acolo? La început încercam să evit discuțiile despre planurile lui, despre cum vom fi o familie și să-i tratez declarațiile de dragoste predestinată cu un oarecare haz, dar am înțeles că gluma s-a îngroșat când a venit în vizită. M-a anunțat că vine cu o lună înainte. Mai speram că e o idee la care va renunța, dar n-a fost să fie.
Privesc paharul transpirat. Urmele degetelor. Respirația caldă care se încăpățânează să se mențină pe marginea ascuțită. Ce-i cu tine, ai căpiat? O șansă din astea nu vei mai avea! o prelucra Noelle. E acționar în agenție, fetițo! Bine, minoritar, dar ce contează? Și ce dacă e mai în vârstă? Ai nevoie de tineri? Proști, leneși și agresivi?! Nu vreau să mă despart de tine, dar în locul tău, sinceră să fiu, zburam la San Francisco la prima propunere de acest fel!
Simt iarăși crampele. Parcă ar fi un reflex fizic al derutei în care mă aflu. Altminteri, oare nu suntem cu toții bulversați de ce se întâmplă cu fiecare în parte, dar și la nivel de colectivitate? Justiția îi scoate basma curată pe securiștii care l-au omorât pe disidentul Ursu, bătrânii și persoanele cu dizabilități sunt maltratați prin azile, femeile nasc pe trotuar în fața spitalelor, accesul la cultură este restricționat pe motiv de reducere a cheltuielilor publice, în timp ce numărul celor care primesc pensie specială crește, majoritatea fiind foști procurori și judecători. O țară de căcat! De că-cat!
Mai beau un gât de apă. Încerc să mă calmez. Privesc în jur. Mi se pare că aud ceva. Sunetele în timpul nopții au o prezență felină. Se furișează și te atacă pe neașteptate. Cunosc acest lucru din timp, dar tot nu reușesc să mă pregătesc psihic. Probabil, întunericul se manifestă pe postură de amplificator, unul macabru. Acum am tresărit când vecinul cu un etaj mai sus a tras apa. Bine că nu a dat viitura peste mine și fete! Altfel, tipul e un bătrân inofensiv. Când îl vezi, pare a fi un marfar obosit, scârțâind din încheieturile ruginite. Trăiește singur. Are doi copii stabiliți în Canada, care obișnuiau să vină o dată la doi ani fiecare, alternând, dar cu pandemia și războiul pornit de ruși se pare că ambii au renunțat. Când îl întâlnesc din întâmplare pe scară, îi evit privirea umedă de maidanez hăituit. Știu că asist la o moarte singură. Asta mă deprimă. Mă gândesc atunci enervată la copiii care nu-l mai vizitează, dar îmi dau seama imediat că nici eu nu am fost de un an la maică-mea bolnavă.
Frigiderul începe să huruie ca un avion cu elice dincolo de linia orizontului. Privesc ceasul electronic de pe perete și mă întorc în dormitorul meu. Ar fi bine să adorm și să nu fiu obosită mâine toată ziua. Oboseala asta cronică mă va termina înainte de timp și voi fi și eu o epavă ca maică-mea sau vecinul de sus. Pe de altă parte, știu că am anii la care trebuie să iau decizii fundamentale în ce privește parcursul meu profesional și personal. Sunt convinsă că războaiele importante trebuie să se producă la o vârstă anumită, când nu ești nici prea tânăr, nici prea bătrân. Eroismul tinerilor, sau chiar moartea lor, reprezintă o sacrificare a mieilor – are gust de lapte și iarbă verde proaspăt cosită. E un sentiment al inutilității jenante. Moartea bătrânilor, în schimb, lasă impresia unei ciorbe răsfierte, lăsate să se răcească și reîncălzită în cuptorul cu microunde. Un ultragiu culinar.
Simt că acum este timpul potrivit pentru hotărâri. Una, de fapt, am și luat-o doi ani în urmă, când i-am dat papucii soțului meu. Am început să scriu romanul-manifest, am pornit-o în trombă, ca tinerii cu driftingul, dar am scăzut din viteză. Nu, nu sunt o călugăriță și nici viața nu mi-o trăiesc ca o molie, dar, sinceră să fiu, nu simt niciun imbold să-mi răzbun rasa sau sexul. Însăși ideea de răzbunare este una comică și redundantă în fața postumanismului. Însă cât de radicală pot fi la nivel de limbaj, în contextul viitorului, a cărui umbră devine tot mai pregnantă, aici și acum?
Chiar nu pot dormi. Nici gândurile respective nu mă lasă, parcă aș fi un animal încolțit de ogari. Ar trebui să mă calmez, să-mi imaginez ceva frumos și relaxant, cum ar fi o plajă frumoasă de nisip, marea împrăștiindu-și lin valurile, așa cum bunică-mea îmi răsfira părul, povestindu-mi întâmplări din viața ei, istorii pe care le-am uitat, dar care m-au făcut puternică. Oftez. Îmi mângâi brațul drept. Am pielea catifelată și-mi place să fie atinsă. Însă nu mă pot relaxa. Stau culcată pe spate, privind tavanul pe care joacă umbrele dintr-un spectacol cu un regizor dus cu pluta și cu actori alcoolizați. Știu că ochii îmi sunt mari și adânci, cum sunt poate doar peșterile de la Qumran de lângă Marea Moartă.
Mă ridic și merg iarăși la geam. Îl deschid, îmi aprind a doua țigară noaptea asta. Romanul, deci. Este vorba despre o femeie tânără, care omoară bărbații agresivi, le taie testiculele și, folosind metoda de extragere supracritică cu utilizarea dioxidului de carbon, separă și purifică componenta responsabilă de violență. Astfel este sintetizat drogul violentiamițin, administrat doar în dozele necesare în medii nocive, cum ar fi explorarea extraterestră, unde sunt pericole certe. E o distopie ironică, evident, cu elemente de SF, însă ancorată într-o realitate răvășitoare.
Frunzele semiuscate ale copacilor produc un hârșâit sinistru, de parcă șerpii enormi ai nopții își lasă solzii uzați în favoarea celor noi, strălucitori, în lumina lunii. Aerul e impregnat cu semnificații noi, pe care încerc să le descifrez, însă nu reușesc. După cum am eșuat și în tentativa de a face parte din sororitatea în care am căutat-o pe Alice Walker, dar nu am găsit decât privilegiate care practică un progresism de mucava, atunci când este necesară decapitarea sau, cel puțin, castrarea. Nici solidaritatea de dragul solidarității nu m-a atras, dimpotrivă, îmi repugnă incapacitatea de a ne disocia de impostorii lipsiți de talent, dar cu blazonul emancipării ridicat sus.
Trag fumul adânc în plămâni. Știu, nu există cauză socială în afara acțiunii radicale și nu există talent în afara reformatării din temelie a limbajului. Aici eu însămi eșuez lamentabil, în pofida faptului că îmi dau seama de ipocrizia societății în care trăim. Dar ce aș putea face? Să insist asupra unei abordări puritane? Să renunț la lupta cu morile de vânt? Și dacă are dreptate Noelle și viața are prea multe nuanțe de gri, că suntem imperfecți cu toții, și că facem greșeli cu toții, „bla-bla” și fără „car”? Atunci, mă întreb, oare nu ar fi mai simplu să accept oferta lui John, să mă mut cu fetele în California, să muncesc la agenția de acolo, să las naibii literatura? Că într-o țară de mediocrități premiate de rude și prieteni la ce m-aș aștepta? Că oricum sunt considerată o frustrată complexată și o invidioasă de cei care trag sforile în domeniu. Nu îl iubesc pe John, ce-i drept, dar la ce mi-a folosit că l-am iubit pe fostul meu soț, un nătărău? Chiar nu mai știu ce să fac…
Mă apucă iarăși crampele abdominale. Să le fut, că m-am săturat! Am tot umblat pe la medici și tot degeaba! Cică trebuie să consum alimente cu un conținut mai mare de fibre și să-mi reduc stresul și anxietatea! Atunci, chipurile, voi scăpa și de constipație. Mă întorc în dormitor. Pe noptieră e cartea lui Ernaux. Instantaneu, îmi aduc aminte de o frază pe care n-am înțeles-o:
„Dar ceea ce regăsesc scufundându-mă în acea vară este o dorință imensă, imposibil de formulat, care face nesemnificativă bunăvoința fetelor care procedează întru totul conștient, felație etc., ritualurile protejate sadomasochiste, sexualitatea dezinhibată a tuturor celor care ignoră disperarea pielii.”
Îmi place atitudinea ei și modul în care a decis să-și trăiască viața, însă discrepanța între trăire și limbaj este una nefericită. Cu toate astea, am înțeles că ea reprezintă salvarea mea! Urma să fie oaspete de onoare la Târgul de Carte Bookfest și am înțeles imediat ce voi face!
Ești nebună! mi-a zis Noelle când i-am povestit despre planul meu. Ești certată cu toată lumea, nimeni nu te place, mă calci și pe mine uneori pe nervi, deși eu am să te iubesc întotdeauna, dar îți dai seama că nimeni nu te va publica în țara asta?! Mă privea cu ochii bulbucați, de parcă ea stătea pe vasul de WC și nu eu, ore întregi, înjurând printre dinți.
În fine, merita să încerc! În pofida riscurilor de imagine și a pierderii ultimilor amici în lumea literară. Ei, oricum eram considerată o snoabă și o arogantă, iar prieteniile între scriitori sunt ca dragostea șerpilor mari pentru șerpișorii mici.
Așa că am căutat o oală de noapte și am găsit una pe olx.ro, de fontă, așa cum am avut în copilărie! Una albastră ca cerul! Am șters-o de praf și am pus-o în geantă. În ziua lansării cărților lui Ernaux am mers la târg și, după toate elogiile curgând gârlă, filmate de posturile de televiziune, fanii, lăcrimând de emoții, s-au aliniat într-un rând, târându-se printre standuri ca un piton din Florida care sugrumă orice vietate în calea lui. Eram și eu printre ei, cu geanta deschisă în care lucea oala rece și albastră. Am așteptat ca un cititor supraexcitat din fața mea să dispară, am scos-o imediat, am ridicat poalele rochiei, mi-am dat rapid chiloțeii jos, am apucat-o pe Ernaux de mână și m-am așezat, solicitându-i imperios: „Tire ma main!”[4] Renumita scriitoare franceză, laureata Premiului Nobel, mă privi uimită și mă trase obedientă de mână. Atunci s-a produs eliberarea! În sfârșit! Am zâmbit larg în timp ce paza de la firma de securitate mă scotea din pavilion, iar vizitatorii mă filmau cu telefoanele mobile. Unii zâmbeau, alții înjurau. Voi fi pe toate rețelele sociale!
În momentul acela m-am trezit. Era dimineață. Ce vis tâmpit! Am simțit totuși o mișcare neobișnuită în abdomen, ce indica o accelerare a tranzitului intestinal, și am mers la toaletă. Am ieșit relaxată peste 5 minute.
Nu știam ce voi face la serviciu, nu eram sigură dacă voi da curs propunerii de căsătorie făcute de John, nici dacă voi finaliza romanul.
Dar eram încrezătoare că orice cale aș alege, voi avea puterea și înțelepciunea să fiu eu însămi.
[1] „Te iubesc!”, în lb. sârbă.
[2] „Nu sunt femeia potrivită pentru tine!”, în lb. sârbă.
[3] „Mai tare!”, în lb. sârbă.
[4] „Trage-mă de mână!”, în lb. franceză.
