/

Între vii

(fragment de roman)

Start
312 vizualizări
Citiți în 26 de minute

Relația dintre mine și elevii mei e simplă. Ne detestăm reciproc, fără a ne manifesta în vreun fel. Și ceilalți profesori au o atitudine similară cu a mea, deși unii încă se încăpățânează să creadă că elevii îi îndrăgesc. Oricine își face iluzii, iar eu nu fac excepție. Iluziile ar trebui incluse ca un drept fundamental în Constituție. Nu există zi în care să nu-mi fac măcar una, dar spre deosebire de cele ale colegilor, ale mele tind să dispară rapid, pe când ale lor sunt persistente. Doamna Coman are cea mai mare popularitate din liceu. Predă educație fizică și nu-i pierde niciodată din ochi pe elevii ei, motiv pentru care elevele pot la fel de bine să nici nu vină la oră. Mai are mult până la pensie și, cine știe, poate într-o zi o să fie norocoasă.

În liceul nostru, doar eu predau chimie. Fuseserăm doi până în urmă cu un an și jumătate, atunci când colega mea a descoperit întâmplător că poate ieși la pensie anticipat. Am cunoscut-o pe cât mi-a dat voie, căci nu dădea semne de deschidere față de mine sau oricine altcineva din cancelarie. Intransigența ei i-a atras simpatia părinților, de care eu nu m-am bucurat niciodată, iar ca efect colateral, antipatia elevilor. Niciunul dintre părinți nu m-a privit vreodată cu vreun licăr de speranță în ochi. Pentru ei era clar că în urma mea n-o să rămână în mintea odraslelor cunoștințe solide de chimie. Nu că n-aș face tot ce-mi este în putere, deși, firește, e un lucru greu de cuantificat. Încerc, totuși, să nu creez așteptări nejustificate. În plus, cei mai mulți dintre ei au impresia că eșecul elevului apare doar din cauza profesorului.

Intru în clasă la fel ca întotdeauna, simulând preocuparea. Îmi imaginez că expresia feței mele de acum ar putea sugera că mă căznesc serios la rezolvarea simultană a mai multor probleme dincolo de înțelegerea elevilor. N-am fost la fel dintotdeauna. Cu cincisprezece ani înainte, intram în clasă cu zâmbetul tâmp al omului convins că indivizii din fața lui vor să și învețe ceva. Transpiram deja înainte de a păși în clasă. Mi-era excesiv de cald până și în lunile de iarnă. Le simțeam privirile cum mă urmăresc, unele cu dispreț, altele cu apreciere simulată și chiar îmi păsa.

Acum, mă preocupă pe măsura interesului lor, care în cazul clasei a XII-a B tinde spre zero. Zgomotul de fond al clasei se reduce când ajung la catedră. Nu dispare de tot. Mi-e jenă să-i rog să facă liniște complet. Dacă până la vârsta lor n-au înțeles ce este tăcerea, n-o să-i mai învăț eu acum. Gălăgia de dinaintea începerii orei se transformă în șoapte. Suficient ca vocea să mi se facă auzită, asta dacă o ridic, căci n-am fost niciodată în stare să vorbesc prea tare. Tabla e plină cu catene de carbon și hidrogen, dispuse într-o formă fără vreo noimă, ceea ce nu mă surprinde. Or fi vrut să mă surprindă în ultima lor oră de chimie din liceu și atât au putut. Mă întorc spre ei și încerc cel mai bun zâmbet al meu în circumstanțele date. Câțiva mustăceau, iar două fete își reprimă cu greu un hohot de râs. Privirile li se concentrează undeva în spatele meu. Mă uit din nou spre tablă, acum de la distanță mai mare. Cineva desenase cu talent catenele. Imaginea de ansamblu, însă, aducea oarecum cu profilul unui penis erect. Raportul dintre lungime și grosime este oarecum nerealist, dar nu pot comenta viziunea artistului. Suspectez că la elaborarea desenului au contribuit mai mulți. Desigur, nu reprezintă vreo substanță reală, lucru la care nici nu m-aș fi așteptat. O enumerare de compuși în dreapta tablei îmi atrage atenția. Plumb, Uraniu, Lantanum, PbULa, încă una după ea, care cuprindea și Zincul în compoziție. Câteva râsete izbucnesc în spatele meu. Mă abțin cu greu. Mă bucur de ultima oră cu ei și-mi întorc spre ei o față zâmbitoare, poate mai tâmpă decât cea pe care o afișez la intrarea în clasă, și stârnesc ilaritate. Acum râdem împreună, într-un moment ușor suprarealist, în care par că sunt co-autor la faptele subversive ale elevilor mei. Complicitatea mea îi mulțumește. Se vede pe fețele lor și aud chiar un cool profu’ din ultimul rând, lângă fereastră, pe care l-am mai auzit de câteva ori de-a lungul anilor de la ei. De fiecare dată, am simțit că e mai satisfăcător decât amăgirea că vreunul dintre ei înțelege ceva din ce e forțat să învețe. Au căpătat încă de la început impresia că am fi prieteni, transformată ulterior, și prin concursul meu, în certitudine.

Un băiat țâșnește din bancă și șterge tabla, fără să-i fi zis ceva. Gestul lui mă amuză și-i zic bravo cu un ton pe care l-am intenționat ironic, dar pe care el pare să-l fi luat drept laudă. Îmi recit lecția în fața lor aproape fără pauze. Nu vreau să se zică despre mine că las materia neterminată. Încheiem într-o notă amicală și-i las să plece înainte de finalul orei, fără manifestări emoționale, fără vreo poză de grup sau alte simboluri provocatoare de amintiri.

Pe vremea ăluia, profesorul era respectat, îmi zice tata de fiecare dată când ne întâlnim, nu în ultimul rând pentru a mă face să regret decizia mea profesională. Nici eu nu știu cu exactitate cum de am luat-o, pentru că n-am visat vreodată să predau. Visele mele din copilărie se rezumau la câteva profiluri profesionale comune oricăror băieți la acea vârstă, cum ar fi pilot, dacă se poate de vânătoare, dar dacă nu, atunci era bine și unul de avioane de pasageri, pe motiv că acestea din urmă erau categoric mult mai puțin dinamice și spectaculoase. Când mă săturam de zbor în imaginația mea, apărea un post de marinar, dar aici plictiseala era majoră. Aveam un vecin plecat pe mare cu lunile și nu-mi imaginam ce aș putea face atât timp. În plus, vapoarele sunt atât de lente, încât nici nu meritau efortul imaginativ de a le conduce. Pericolul dat de o furtună sau romantismul călătoriilor pe mare ale eroilor copilăriei nu justificau pasiunea pentru o alegere profesională. Mai mult decât cele două, mă visam fotbalist. Adoram să aud uralele tribunei, huiduielile la adresa adversarilor care mă faultau, explozia de bucurie care făcea stadionul să trepideze atunci când înscriam un gol. Fotbalul a fost vis realizabil până prin liceu, când mi-am dat seama că se făcuse deja prea târziu pentru a mă înscrie la vreo echipă de fotbal, așa că a rămas la nivel de jucat în spatele blocului, unde singurii spectatori erau niște părinți îngrijorați că ne murdărim sau picăm pe asfalt, sau în curtea liceului, unde nu ne urmărea nimeni, nici măcar cele două fete în fața cărora mi-ar fi plăcut să-mi arăt talentul.

 Nu-mi plăcea vreo materie mai mult decât alta, dar la chimie mă descurcam bine și n-am avut nevoie de meditații pentru a intra la facultate, aspect apreciat de tatăl meu, cu toate că ar fi preferat să fi mers la vreo școală de ofițeri de orice fel, acolo unde cheltuielile cu mine ar fi fost mai mici. Între timp, visele infantile îmi dispăruseră. Disciplina militară îmi părea greu de îndurat. Acolo ai avea asigurat totul, îmi zicea el, n-ai avea treabă, doar că nu mă simțeam atras de acel gen de asigurare dat de viața într-o cazarmă. Îmi tot repeta imboldul de a merge în armată până când un perete al blocului nostru a fost luat la țintă de niște soldați într-o zi călduroasă de decembrie.

— Bine că nu te-ai dus în armată, îmi zicea după Revoluție. Îți dai seama cum aș fi stat eu cu gândul că ești acolo?

— Nu m-aș fi dus nicăieri, n-aveam încă optsprezece ani. Nu mă lua nimeni în armată.

— I-au luat p-ăia de la liceul militar din Breaza. Nu știi niciodată ce se întâmplă.

Cert e că tatăl meu trăiește cu impresia că momentul decembrie 1989 se poate repeta oricând și că lumea trebuie să fie pregătită să vadă din nou militari pe stradă și de fiecare dată se felicită că nu a insistat mai mult să merg la o școală militară.

Iau un vin în drum spre casă, un Chardonnay care, odată scos de la rece, ar fi perfect pe căldura de afară. Nu e soiul meu preferat, dar vara îmi vine greu să beau un roșu. Beau cu Ilinca uneori pe balcon, seara târziu, când căldura verii se mai domolește. Mi-am făcut un obicei de a sărbători sfârșitul fiecărui an școlar, mai mult simbolic. Recapitulez tot ce s-a întâmplat în timpul anului, toate evenimentele notabile, toate glumele proaste făcute cu elevii și pe cele bune, în măsura în care există. Ilinca întârzie și-mi vine să beau singur. Vacanța de vară vine ca o eliberare nu doar pentru elevi, ci și pentru mine. Suficient motiv pentru un vin cu preț peste medie, luat la recomandarea vânzătorului de la un magazin de vinuri la care merg ocazional. Poate n-ar fi trebuit să-l ascult. Data trecută când am ascultat sfaturile unui alt vânzător, am nimerit un vin la care Ilinca s-a oprit pe la jumătatea paharului.

— Eu nu pot să beau acritura asta, a zis și gestul făcut din încheietura mâinii mi-a dat de înțeles că ar fi bine să-l iau cu totul de la mica masă de pe balcon. Ai mai dat și o grămadă de bani pe el, sunt sigură.

— Cam cât trei Aperoale la terasa ta, i-am zis cu speranța că echivalarea într-una dintre băuturile ei preferate ar face acreala vinului mai ușor de suportat.

— Nu ești sănătos.

Costase cât cinci, de fapt. Avusesem un an stresant și meritam ceva bun, doar că omul de la magazin avea alte gusturi și, cu siguranță, o agendă de vânzări.

Aud soneria interfonului când era să adorm. Apusul înroșește o fâșie de cer vizibilă din balcon. Ilinca intră grăbită și-și aruncă geanta într-un colț al holului. Pantofii capătă o traiectorie și mai boltită.

— Nu mai suport pantofii ăștia.

Își masează tălpile. Grimasa de durere persistă și nu cred că-i momentul potrivit pentru a propune sticla de vin.

— Sunt cei noi, azi i-am purtat prima oară. Eram împreună când i-am luat.

— Parcă îți veneau când i-ai probat la magazin.

Se uită pieziș la mine și merge în dormitor. Revine în pantaloni scurți și maiou.

— Ai putea să stai așa la cabinet, în loc de combinezonul ăla albastru.

Mai glumisem cu ea pe tema hainelor pe care le poartă. De când o știu se îmbracă cu fuste și bluze elegante și n-am văzut-o vreodată cu pantofi fără un toc cât de mic. Îmi aruncă o privire provocatoare.

— Nu-mi stă bine în combinezon? Asta vrei să zici? Că dacă da, am vreo doi pacienți care ar fi bucuroși să te contrazică. Ba chiar și o femeie mi-a zis.

— Tânără?

— Vreo douăzeci și ceva.

— Nu pot să cred că oamenii au probleme cu dinții la vârsta asta.

— Uite că unii au, și încă serioase. Ai mâncat ceva?

— Te așteptam, dar acum mi-am dat seama că ziceai ceva de o petrecere. Cum a fost?

— O prostie.

— De ce o prostie? Ieri erai încântată.

— Da, nu știu, atmosfera a fost mai nașpa. Nu a fost ca de obicei. Era petrecerea lui Ionuț.

— Nu-l știu.

— Ți-am zis ieri de el. Colegul nou.

— Ah, divorțatul cu fetița adorabilă.

— Până la un punct adorabilă. În fine, n-a fost nimic deosebit. Nici măcar băutură n-am avut cine știe ce.

Merg în bucătărie și mă întorc cu sticla de vin într-o mână și două pahare.

— În spiritul tradiției, îi zic și, spre surprinderea mea, nu protestează.

— Sper că-i mai bun ca ăla de anul trecut.

O ia înaintea mea spre balcon, atentă la fiecare pas pe care-l face. Ilinca e întotdeauna atentă unde pășește, iar balconul poate fi un loc periculos. Balustrada e coborâtă, balconul nu e închis, dar am încredere în ea. Nu face niciodată un pas greșit. Ne așezăm pe scaune la mica masă care ocupă un colț din balcon. Umplu paharele și ciocnim zgomotos.

— Pentru vacanța ta nesfârșită.

Cuvintele ei reverberează în spațiul dintre blocuri. Îi povestesc întâmplarea de la școală.

— Idioți, concluzionează Ilinca. Dar și tu fraier.

— Eu de ce fraier? Că am vrut să fiu prieten cu ei cât de cât?

— Fraierul fraierilor, asta ești. În locul tău îi pocneam de nu se vedeau.

Nu mă deranjează când îmi zice că-s fraier. Nu face decât să mă citeze.

— Ți-am zis că ăsta a adus-o pe fiică-sa azi la petrecere.

Mormăi ceva la schimbarea abruptă de subiect. Nu mă interesează copiii altora și știu că nu e nici un fel de-al ei de a-mi sugera că vrea copii. Preferă să fie directă, ca atunci când mi-a zis că nu vrea copii, cel puțin în următorii cinci ani, pe motiv că eventualul copil ar moșteni toate bolile mamei ei. Am acceptat argumentul când am aflat că mama ei are câte o boală la fiecare organ. Nu-i place că suferă, dar se mândrește cu unele boli în fața oricui e dispus să asculte.

— Ai mai zis. V-a încurcat atât de tare?

— Nu-i vorba de încurcat. S-a băgat peste tot, a trebuit să încuiem cabinete, că era în stare să scormonească peste tot. Tot timpul în centrul atenției și toată lumea trebuia să-i facă pe plac. Și i-a făcut.

— Trebuie să fi fost amuzant.

— Din contră. Obositor. Cineva a trebuit să aibă grijă de ea.

— Și trebuie s-o ia tot timpul după el? Nevastă-sa nu are grijă de copil. Ce-i cu ea?

— Nu știu ce-i cu ea și nici de ce au divorțat.

— Dar ai vrea să știi.

Îmi face semn să-i mai pun în pahar. Nu-i un vin nemaipomenit, e ușor dulceag. Ea nu-i de aceeași părere. Plimbă vinul în gură și dă din cap apreciativ.

— E bun, l-ai nimerit acum.

Aș vrea s-o contrazic, însă se pornește din nou să povestească despre Ionuț și copilul lui din cale afară de curios. Tot felul de fleacuri pe care nu am cum să le rețin. Nu-mi pot obosi memoria cu ele.

— Și de ce-a divorțat?

Ilinca mă privește mirată și ridică din umeri.

— Soarta. Nu s-au aliniat astrele.

Decid să-i corectez una dintre expresiile favorite.

— Planetele, poate. Stelele nu se aliniază.

— Bine că știi tu. Vezi că actuala configurație astrală favorizează emoții negative pentru tine.

— S-or fi pus așa special pentru mine, nu?

Știe că horoscoapele de orice fel mă distrează la prima vedere, și mă enervează dacă insistă mai mult cu ele. Îmi face iar o recapitulare a lucrurilor de care nu-mi pasă. Dau din cap și o privesc în ochi, cu speranța că fermitatea gestului e convingătoare. Altfel, nu rețin nimic din ce-mi zice.

— Auzi, n-ai vrea să mergem mâine pe undeva? O excursie scurtă. Plecăm dimineața, ne întoarcem seara.

Decizia fusese luată deja în momentul întrebării, iar eu eram prea obosit pentru a veni cu o contrapropunere. Îmi torn vinul rămas pe fundul sticlei. Era, într-adevăr, mai bun decât cel de anul trecut.

Comentarii

Your email address will not be published.

Cele mai recente din „BOX OFFICE. PROZA”