/

Teoria fricii

(fragmente)

Start
424 vizualizări
Citiți în 37 de minute
Teoria fricii este povestea lui Tase, un tip în vîrstă de patruzeci și opt de ani, care-și dorește să facă stand-up comedy, dar suferă de trac. Își face propriul club de comedie, Stage Fright Club, pe scena căruia își spune liniștit glumele, în fața scaunelor goale din apartamentul lui și-a celor două pisici indulgente. Lucrurile se complică atunci cînd ușile virtuale ale clubului sînt deschise cu forța (și cu dragoste), iar Tase e nevoit să-și învingă stage fright-ul. Sau nu.
Pe scenă urcă și unii dintre scriitorii preferați ai lui Tase: Daniil Harms, Franz Kafka, Charles Bukowski, Ilf și Petrov, Venedikt Erofeev, Bohumil Hrabal, Gabriel García Márquez, Mark Twain, J.D. Salinger, Sylvia Plath, Joan Didion, Virginia Woolf, Gellu Naum, Mihai Eminescu și alții. Fac stand-up comedy, fac stand-up poetry, fac stand-up history. Și, uneori, chiar stand-up tragedy.
Teoria fricii este un roman de comedie, doar că, de-a lungul poveștii, comedia se transformă-n dramă, cum se întîmplă adesea-n viață.
Cartea este în curs de apariție la Editura Trei.

Nu am mai fost cu nimeni

Luminile se aprind.

În club se aude melodia Touch Me I’m Going To Scream Part II (The Morning Jacket).

Mă urc pe scenă. Pornesc microfonul.

Salutare, sînt Tase. Mă bucur că toți absenții sînt prezenți. Mă bucur, vreau să spun, că niciun absent nu e prezent, cu excepția Oanei. Bună seara, Oana!

Mă gîndesc că e imposibil ca Adam și Eva să nu fi trecut și ei prin ceea ce trecem noi de fiecare dată cînd începem o nouă relație. Cînd începem o nouă relație, vrem, nu vrem, ajungem să vorbim despre fostele relații. Există această curiozitate morbidă absolut firească de a afla cu ce bărbați a mai fost înainte de tine noua ta iubită sau cu ce femei a mai fost noul tău iubit. Nu cunosc fenomenul din interior, dar bănuiesc că la fel se petrec lucrurile și în relațiile gay. E mult masochism în a asculta detalii despre viața intimă de dinainte de tine a femeii de care se presupune că ești îndrăgostit. Evident c-ai vrea să-i ucizi pe toți bărbații cu care s-a culcat. Probabil că masochismul unuia se oglindește în voluptatea celuilalt. Adevărul e că ne face plăcere să vorbim despre fostele relații, facem tot posibilul ca foștii partenerii să iasă prost din poveștile pe care le spunem despre ei, cu cît ies ei mai prost, cu atît ieșim noi mai bine, deși și noi am fost lepre, nu doar ei. Evident că nu ne face de fiecare dată plăcere să povestim despre fostele relații, însă, dacă a trecut suficient timp, aproape orice dramă, în cazul în care a fost dramă, se poate transforma în comedie. Genul programului: comedie, fostă dramă.

Adam și Eva se află în Grădina Raiului. Abia s-au cunoscut, sînt îndrăgostiți unul de celălalt, se simt ca-n Paradis.

— Și, zi, iubitule, de ce te-ai despărțit de fosta? spune Eva.

Adam tocmai se scărpina la frunză.

— Cum adică de ce m-am despărțit de fosta!?

— Păi, da, sînt și eu curioasă. Lucrurile astea trebuie discutate la începutul unei relații, iar noi doi chiar sîntem la începutul relației.

— Păi, n-am mai fost cu nimeni.

— Și vrei să te cred?

— Cum adică!? Chiar n-am mai fost cu nimeni.

— Și de ce, mă rog, te-aș crede!?

— Eva, sînt Adam, primul bărbat din lume. Iar tu ești Eva, prima femeie.

— Așa, și?

— Păi, și cu cine să mai fi fost dacă eu sînt primul bărbat din lume și tu ești prima femeie!?

— Nu știu, ești bărbat, descurcă-te!

— Nu sînt bărbat, sînt primul bărbat!

— Așa, umflă-te-n pene! Te-ai gîndit că e posibil să suferi de tulburări de narcisism?

— Ce căcat e asta?

— Te-aș ruga să folosești un limbaj civilizat, că pot să-mi strîng lucrurile și să mă duc la mama.

— Femeie, n-ai mamă, n-ai tată, unde să te duci?

— OK, acum mă jignești că sînt orfană.

— Nu te jignesc, nu ești orfană, doar că n-ai părinți.

— Bine că ai tu!

— Bineînțeles că n-am.

— Adică amîndoi sîntem niște distruși fără părinți, asta vrei să spui.

— Nu, nu asta vreau să spun.

— Dar ce?

— Ce ce?

— OK, dacă nu vrei să răspunzi, nu răspunde.

— Păi, n-am ce să răspund. N-am mai fost cu nimeni înainte de tine.

— Asta nu e bine. Orice femeie își dorește un bărbat cu experiență.

— Vorbește cu Dumnezeu, nu cu mine.

— Ce să vorbesc cu Dumnezeu?

— Nu știu, întreabă-L pe El de ce n-am mai fost cu nicio femeie înainte de tine.

— A, OK, v-ați vorbit între voi, am înțeles. Știai c-o să te întreb asta și ți-ai aranjat un alibi. Plus că e chiar aiurea să te tot scarpini la frunza aia cînd vorbesc cu tine.

— Sînt în Paradis, fac ce vreau.

— Da, dar poți să ai puțin respect pentru femeia de lîngă tine.

— Păi, mă scarpin la frunză cu respect.

— Ești măgar.

— Ce înseamnă „măgar”?

— Nu știu, e o expresie. Există expresia „a fi măgar”.

— Da, am înțeles asta, dar ce înseamnă cuvîntul „măgar”?

— Nu știu.

— Deci folosești cuvinte care nu știi ce înseamnă.

— Iar mă jignești. Șarpele se purta mult mai frumos cu mine.

— Care-i treaba cu șarpele?

— Nu vreau să vorbesc despre asta.

— Ai avut vreo treabă cu șarpele?

— Ți-am spus că nu vreau să vorbesc.

— Ai fost cu șarpele?

— …

— Ai fost cu șarpele!???

— Te rog să nu țipi la mine! Da, am fost cu șarpele, ești mulțumit acum!?

— Cum adică ai fost cu șarpele!?

— Uite-așa!

— De aia m-ai întrebat cu cine am fost înainte de tine?

— …

— De aia m-ai întrebat?

— Da, de aia. Sînt o grămadă de animale pe-aici, aveai cu cine să fii, dacă voiai.

— Pe bune că spui căcatul ăsta?

— Da.

— Ai fost cu șarpele, băga-mi-aș pula!

— Te rog să vorbești frumos!

— Ai fost cu șarpele, băga-mi-aș pula!

— Da, am fost cu șarpele și mi-a plăcut.

— Să-mi fut una, ai fost cu șarpele!

În acel moment, se aude glasul lui Dumnezeu:

— Adame, unde ești?

Niciun răspuns.

Dumnezeu repetă întrebarea:

— Adame, unde ești?

— Fii bărbat, răspunde-i! îi șoptește Eva lui Adam.

— Să vezi c-am belit-o, îi șoptește Adam Evei.

— Vorbește frumos! spune Eva.

Adam îi răspunde lui Dumnezeu:

— M-am ascuns, Doamne. Am auzit glasul Tău și m-am temut, căci sînt gol. Mă rog, n-am decît o frunză.

— Cine ți-a spus că ești gol? Nu cumva ai mîncat din pomul din care ți-am poruncit să nu mănînci?

— Ba da. Mi-a dat Eva să mănînc și am mîncat.

— Eva, pentru ce ai făcut asta? întreabă Dumnezeu.

— Mi-a dat șarpele să mănînc și am mîncat. Și i-am dat și lui Adam.

— Da, șarpele, fostul ei iubit, spune Adam.

— Cum, ai fost cu șarpele? întreabă Dumnezeu.

— …

— Eva, cu tine vorbesc: ai fost cu șarpele!?

— Da, Doamne, am fost cu șarpele și mi-a plăcut.

— Doamne, spune Adam.

— Da, Adame!

— Doamne, eu Ți-am zis că am o coastă fisurată și Tu exact pe aia ai folosit-o.

Stage Fright Club

prezintă:

Gabriel García Márquez

în show-ul „Santiago, Santiago!

În club se aude piesa En Qué Estrella Estara (Nena Daconte).

Gabriel García Márquez urcă pe scenă.

55, 34, 21, 13, 8, 5, 3, 2, 1, 1, 0.

Muzica se oprește.

Bunica mea din Aracataca era o femeie imaginativă și superstițioasă, care noapte de noapte mă teroriza cu poveștile ei de groază. Din acest motiv, am avut mereu o relație complicată cu întunericul, din adîncul căruia s-a iscat mereu în mintea mea o furtună de emoții pe care aș numi-o zbucium nocturn.

Într-o noapte, aflîndu-mă singur într-o cameră de hotel din Geneva, m-am pomenit lîngă mine cu o siluetă. Era un bărbat tînăr, îmbrăcat în alb, căruia la început mi-a fost imposibil să-i deslușesc trăsăturile feței, însă am știut de-ndată cine e. Zona Caraibelor mă învățase să accept elementele supranaturale ca pe ceva ce face parte din viața noastră de fiecare zi, fără ca asta să dilueze spaimele pe care întunericul nopții mi le-a alimentat constant toată viața. Publicasem de curînd Cronica unei morți anunțate, pe care o consideram o carte încă și mai bună decît romanul Colonelului nu are cine să-i scrie, pe care îl scrisesem de nouă ori și despre care susținusem că este cea mai invulnerabilă dintre operele mele. Cu Cronica unei morți anunțate reușisem să fac însă tot ce mi-am dorit, ceea ce nu mi se mai întîmplase înainte. În alte cărți, personajele au prins uneori viață proprie și au făcut tot ce-au avut poftă să facă, dar în Cronica unei morți anunțate am vrut ca eu să am controlul, un control riguros și exclusiv, și cred că am reușit.

Silueta care mi-a apărut în acea noapte în camera de hotel din Geneva era Santiago Nasar, pe care gemenii Pedro și Pablo Vicario îl înjunghiaseră ca pe un porc, pentru a salva onoarea surorii lor, Angela Vicario. Faptele s-au petrecut în 1951, și a fost nevoie de mulți ani pentru ca eu să pot face saltul de la reportaj – pe care l-aș fi putut scrie atunci, la scurt timp după crimă – la roman, pentru că faptele trebuiau gîndite în termeni literari, iar asta necesită timp. Mulți ani după aceea, în fața plutonului de execuție alcătuit din gînduri, senzații și amintiri, am înțeles care era singurul lucru esențial de care aveam nevoie: ideea că cei doi criminali nu-și doriseră, de fapt, să comită crima, c-au încercat tot posibilul ca cineva să-i împiedice s-o facă, doar că asta nu s-a întîmplat.

După ce spaima inițială, foarte intensă, s-a dizolvat în adierea unei gheare în inimă, m-am ridicat din pat cu mișcări mecanice și am aprins o veioză. Santiago mă privea cu niște ochi de animal de pradă.

— Dacă tot murisem în realitate, măcar în cartea ta ai fi putut să mă lași în viață, mi-a spus.

Reproșul lui, de neînțeles pentru mine, era ca o furtună de amărăciune care izbucnise dintr-odată de pe cerul gurii lui. Buza de jos îi tremura.

— Nu puteam să fac asta, Santiago, îmi pare rău, i-am spus.

— M-ai condamnat la moarte încă de la prima frază, ba chiar încă din titlu.

— Santiago…

— În timp ce multe dintre personajele tale au prins de-atîtea ori viață proprie, eu am prins moarte proprie încă o dată.

— Santiago, rolul unui scriitor nu e acela de a-și salva personajele de la moarte.

— Puteai să scrii cartea în calitate de prieten, nu de scriitor. Mama ta, Luisa Santiaga, care mi-a și dat numele, ar fi fost fericită dacă măcar în carte m-ai fi lăsat în viață.

— Știu, Santiago, dar nu puteam face asta, îmi pare rău. În plus, tu știi foarte bine că astea au fost faptele. Tot ce am scris s-a întîmplat în realitate.

— Da, dar tu puteai să deturnezi faptele, puteai să transformi realitatea.

— Cum, Santiago?

— Tu ai spus, cu gura ta, că imaginația nu e decît un instrument de elaborare a realității, tu ai vorbit despre trucurile vieții și trucurile profesiunii de scriitor. Însă moartea mea, recunoaște, ți-a venit ca o mănușă.

— Da, recunosc. Am scris o carte bună.

— Și de o cruzime fără margini.

Realitatea a fost crudă cu tine, Santiago, nu eu.

— Și ție ți-a plăcut foarte mult să te înfrupți din cruzimea asta, făcînd-o, cu talentul tău literar, încă și mai crudă.

— Santiago, îmi pare rău. În carte nu mai ești tu, cel din realitate.

— Dar cine sînt?

— Ești un personaj, acolo sînt doar cuvinte.

— Și cuvintele ce exprimă? E numele meu acolo, e povestea mea.

— Da, e numele tău acolo, dar nu e povestea ta. E povestea mea.

— Cum să fie povestea ta!?

— E povestea mea, pentru că eu am scris-o. Povestea e făcută din cuvinte, chiar dacă ele, cuvintele, relatează o anumită întîmplare. Cuvintele nu sînt întîmplări reale.

— Da, Gabriel, tu te-ai priceput mereu la cuvinte. Și cuvintele tale mi-au dat lovitura finală. După treizeci de ani, am mai murit o dată. Moartea mea a ajuns să fie cunoscută de toată lumea datorită ție. „În ziua în care avea să fie omorît, Santiago Nasar se sculă în zori la cinci și jumătate, pentru a aștepta vaporul cu care sosea episcopul.” Excelent, Gabriel, excelent! În realitate, mă trezisem la cinci și un sfert, dar am mai stat un sfert de oră în pat.

— Astea sînt detalii, Santiago!

— Dar faptul că nu eu o necinstisem pe Angela Vicario e tot un detaliu?

— Santiago…

— Gabriel, puteai totuși să recunoști adevărul.

— Ce adevăr?

— Că tu ai fost, cu tine și-a pierdut fecioria Angela…

— Santiago…

Dar Santiago dispăruse deja din camera de hotel. Bineînțeles că nu fusesem eu. Doar din miezul furiei unui mort care încă nu-și găsise pacea putea apărea o asemenea acuză, cum că eu fusesem cel care o necinstise pe Angela Vicario.

Întîmplarea aceasta, pe care doar cineva care a crescut cu picioarele înfipte în pămîntul impregnat de germenii superstiției ar putea s-o ia în serios, m-a tulburat peste măsură și m-a făcut să mă gîndesc și la alte personaje cărora le-am hărăzit o soartă tristă doar pentru că am iubit prea mult literatura. Mi-am imaginat că toate faptele imaginației ar coborî deodată în realitate, așa cum a aterizat acel domn foarte bătrîn, cu niște aripi enorme, în mocirla din curtea lui Pelayo și-a Elisendei, și nu s-ar zice că nu l-am pus pe acel biet înger într-o situație dificilă. Santiago ar putea oricînd reapărea ca să-mi reproșeze că nu am respect nici pentru oameni, nici pentru îngeri, mi-ar putea reproșa soarta Eréndirei și moartea colonelului Aureliano Buendía, mi-ar putea reproșa destinul crud al Nenei Daconte, de care nu am avut nicio milă atunci cînd i-am imaginat povestea, viața ei nici măcar nu începuse bine atunci cînd am omorît-o, cînd cuvintele mele au luat urma sîngelui ei pe zăpadă, din Madrid pînă la Paris, sîngele ei, care o părăsea cu o criminală lentoare chiar în timpul voiajului de nuntă, într-un Bentley decapotabil, la volanul căruia Billy Sánchez se simțea atît de fericit, încît nici nu observa că viața se scurge, picătură cu picătură, din tînăra și frumoasa lui soție. Mort și neîmpăcat, Santiago mi-ar putea reproșa oricînd toate astea și multe altele, mă gîndesc că mi-ar putea reproșa mai ales crima din strada Paseo de la Castellana de la numărul 47, cînd, la etajul cinci al acelui imobil, Totó și Joel și toți cei treizeci și șapte de colegi ai lor de la școala „San Julián el Hospitalario” au murit înecați în casa inundată de lumină, iar asta, mi-ar spune Santiago, e o crimă, e o crimă oribilă, Gabriel, să omori treizeci și nouă de copii într-o povestire de doar patru pagini și jumătate, iar eu m-aș apăra că sînt doar cuvinte, sînt doar cuvinte, Santiago, nimic nu e real, deși totul e adevărat, e adevărat că toate aceste cuvinte alcătuiesc o realitate care pe unii cititori i-ar putea sensibiliza mai mult decît s-ar cuveni, și asta pentru că, atunci cînd sună bine, cînd scriitorul își face datoria de a scrie bine, cuvintele comunică imagini, stări și emoții, dar cuvintele niciodată nu omoară pe nimeni, cuvintele pot răni, asta da, dar ele nu ucid, și nici eu n-am omorît pe nimeni, Santiago, iar pe Angela Vicario bineînțeles că nu eu am necinstit-o, nu m-am atins niciodată de ea, eu o iubeam pe María Alejandrina Cervantes, ea era în acea perioadă animalul de pradă care îmi îmblînzea nopțile, obosindu-mi trupul și liniștindu-mi spiritul, doar că pe tine te-a iubit mai mult decît pe mine, ăsta e adevărul, și a doua zi după ce frații Vicario te-au omorît, eu m-am dus la ea și María Alejandrina Cervantes nu a putut face dragoste cu mine pentru că miroseam a tine, totul mirosea a tine, Santiago, în ziua aceea. Și tot ce fac acum este doar să mă scuz, să-mi caut explicații pentru a respinge amărăciunea cuvintelor pe care Santiago Nasar mi le-a spus în camera aceea de hotel din Geneva, pe care a doua zi am părăsit-o în grabă, luîndu-mi o cameră la un alt hotel, în speranța că nu mă va găsi niciunul dintre morții din cărțile mele.

Mulțumesc, am fost Gabriel García Márquez, urmează Mark Twain.

After hours cu Márquez

De-ndată ce a coborît de pe scenă, Gabriel García Márquez s-a metamorfozat într-un domn foarte bătrîn cu niște aripi enorme, aripile abia-i încăpeau în micul meu club de comedie. M-am uitat la chipul lui: avea un ochi de cîine albastru, în cristalinul căruia părea că se îngrămădise toată singurătatea din lume. Apoi una dintre aripi și-a preschimbat penele în fulgi de nea, aripa – enormă – arăta acum ca un drum acoperit de zăpadă, pe care, de nicăieri, a apărut Nena Daconte, o știam de mult timp pe Nena, apăruse în viața mea doar pentru ca eu să n-o mai pot uita niciodată, după care am zărit și urma sîngelui ei pe zăpadă, și asta m-a întristat, căci îi știam povestea, și atunci am înțeles că unele povești se repetă pur și simplu la nesfîrșit, la fel ca istoria, la fel ca toate istoriile cărora oamenii le rămîn captivi, fără nicio speranță de a înțelege ceva despre dragoste și alți demoni, fără nicio speranță de a înțelege că lumina e ca apa, că viața nu este altceva decît cronica unei morți anunțate, că dragostea în vremea holerei are parfum de migdale amare, care amintește de soarta iubirilor pierdute, că toamna patriarhului e un anotimp pe care doar cei foarte norocoși au ocazia să-l vadă transformîndu-se în iarna patriarhului, și cît tragism magic nu încape într-o viață pe care ți-o trăiești cu bune și rele, doar pentru a ți-o povesti apoi într-o singurătate lucie, după care Márquez și-a aranjat puțin aripile și și-a luat zborul cu aceleași mișcări cu care își iau zborul din viața noastră oamenii pe care îi iubim.

Icoane la 3 dimineața

Luminile se aprind.

În club se aude melodia A Punch Up At a Wedding (Radiohead).

Mă urc pe scenă. Pornesc microfonul.

Salutare, sînt Tase. Mă bucur că toți absenții sînt prezenți. Mă bucur, vreau să spun, că niciun absent nu e prezent.

Să vă povestesc o fază.

Locuiesc în Dorobanți. Dorobanțiul e una dintre zonele de fițe ale Bucureștiului. În realitate, nu-mi permit să locuiesc în Dorobanți, dar îmi place ideea de a locui într-un loc pe care, de fapt, nu mi-l permit. Foarte aproape de casă am un magazin nonstop, o farmacie, o clinică și o biserică. Am coborît din bloc, am dat colțul și în zece secunde am ajuns la magazin, de unde îmi cumpăr mîncare, țigări, băutură. De mîncare am reușit să nu devin dependent, chiar dacă nu m-am lăsat chiar de tot. Farmacia este peste drum de blocul meu. Farmacia e importantă mai ales cînd beau și fumez prea mult, ceea ce se întîmplă mai tot timpul. Ce nu rezolvă farmacia rezolvă clinica medicală, care este la doi pași de farmacie. Iar ceea ce nu rezolvă clinica rezolvă biserica, poate. Iar ce nu rezolvă biserica rezolvă cimitirul. N-am niciun cimitir pe-aproape, ăsta e singurul inconvenient al zonei în care locuiesc.

La doi pași de nonstop se află un magazin cu suvenire, obiecte de artizanat și icoane. Icoanele sînt expuse în vitrină. N-am intrat niciodată în magazinul ăsta, dar m-am apropiat suficient de mult de intrare încît să văd un anunț care mi s-a părut ciudat: „Pentru urgențe, sunați la…” Și era trecut acolo un număr de telefon.

OK, dacă era farmacie, înțelegeam. Oricînd poate apărea o urgență, cum ar fi să ai nevoie la trei noaptea de niște Viagra, pentru că, ce să vezi, cele trei pilule pe care le-ai luat deja cu niște bere erau probabil expirate și n-au avut niciun efect. Sau poate că berea era expirată. Sau poate că viața ta era expirată.

După ce m-am gîndit mai bine, am înțeles că anunțul ăsta are totuși un sens.

S-a întîmplat într-o noapte că nu puteam să adorm. Era ora 3. Am simțit că am chef să pup, dar rău de tot, o icoană. Și, al naibii, nu aveam nicio icoană prin casă. Eram cu o tipă. M-am uitat la ea cum dormea întinsă, goală, în pat. M-am uitat la ea cu atenție. M-am uitat la ea cu foarte mare atenție. Nu aducea deloc cu o icoană.

Am ieșit din dormitor, am luat telefonul, am format numărul.

— Bună dimineața, aș dori să cumpăr o icoană.

Am auzit un mormăit.

— Alo, e cineva acolo? am insistat.

— Da, da. Ce doriți?

— Aș dori să cumpăr o icoană, e o urgență.

— La ora asta!?

— Da, da. Scuze, e o urgență.

— Nu puteți aștepta pînă mîine?

— E deja mîine. E ora 3.

— Nu puteți aștepta pînă la 10, cînd se deschide magazinul?

— Nu.

Mi-a închis telefonul.

Fuck!

Și eu mi-aș fi închis telefonul.

M-am întors în dormitor, m-am băgat în pat. Am spus Tatăl nostru. Dorința de a pupa o icoană încă persista.

Căcat!

M-am ridicat din pat, m-am dus la bibliotecă și am scos o carte.

Am pupat coperta de cîteva ori.

Tipa se trezise și se uita la mine.

— Ce naiba faci acolo? m-a întrebat.

Căcat!

Dacă mă prindea masturbîndu-mă, ar fi fost mai puțin cringe.

— Bine, i-am spus.

— Pe bune că pupi cărți la 3 dimineața!?

Căcat, chiar nu mai știam ce să răspund.

— Ce carte e aia? m-a întrebat.

Evanghelia după Iisus Christos, de José Saramago. E foarte mișto. Ai citit-o?

Comentarii

Your email address will not be published.

Cele mai recente din „BOX OFFICE. PROZA”