— Prima oară când mama i-a spus lui tata că ar trebui să ia în calcul plecarea în străinătate a fost la sfârșitul verii, acum trei ani.
— Nu era toamnă deja?
— Nu, nu, îmi amintesc foarte bine, deși au trecut trei ani. Tata își căutase de lucru timp de aproape un an, fără rezultat. De fiecare dată când venea de la un interviu sau din lungile lui plecări în căutarea unui loc de muncă, îl auzeam cum îi dădea explicații mamei, cu o voce resemnată. Întreruptă de întrebările ei scurte și ascuțite, vocea lui devenea mai întâi deznădăjduită, apoi de-a dreptul disperată. Mă furișam la ușa bucătăriei, acolo unde discuțiile aveau loc, de obicei când mama gătea, și o deschideam foarte puțin, cât să văd fără să fiu văzută. Când mama mă zărea, mă certa că nu-i frumos ce fac, că umplu casa cu miros de mâncare, și mă alunga în camera mea. Oricum, era tot timpul nervoasă, de când tata pierduse serviciul.
— Din ce în ce mai nervoasă era.
— Da. Gesturile ei agitate și tonul ridicat îl agitau și pe el. Tata își trecea mâinile din ce în ce mai des prin păr, apoi începea să umble dintr-o parte în alta, bâlbâindu-se, lovindu-se de colțurile mesei, fără să-i spună mamei să înceteze. Iar chestia asta dura ceva, în funcție de cât timp lua gătitul. Pastele sau cartofii prăjiți miroseau bine pentru tata, mai bine decât ciorba de perișoare, friptura sau, doamne ferește, sarmalele. Nu asistam niciodată la întreaga scenă, pentru că mă plictiseam. Aveam alte lucruri mai importante de făcut, ca desenatul, jocurile pe calculator, vorbitul cu prietenele, cititul sau scrisul în jurnal. Mi se făcea milă de el uneori, dar alteori îmi spuneam că și-o merită. Discuțiile se reluau seara, în șoaptă, în dormitorul lor. Chiar și așa, puteam să o aud pe mama. Poate că ar fi trebuit să se facă actriță și nu contabilă, doar la teatru am mai văzut pe cineva să șoptească așa de tare. Eu nu eram așa de afectată de tensiunea asta dintre ei. Mai degrabă de împuținarea banilor eram. Dacă nu ar fi fost ratele, cred că am fi putut trăi binișor doar din salariul mamei. În schimb, Filip era inversul meu: resimțea nervozitatea, plângea, dar nu realiza problema banilor.
— Ba da, Ana, o realizam. Aveam eu nouă ani, dar eram destul de mare să îmi dau seama ce și cum. În ce privește plânsul, nu e adev…
— Bine, bine, să lăsăm asta, nu mai contează acum. Ziceam de plecatul în străinătate. Luni de zile, lucrul ăsta nu a fost pomenit în discuțiile lor, până în ziua aia de sfârșit de vară.
— Nu era deja septembrie?
— Sigur nu, era răcoare, mai ploua, dar încă nu începusem școala. Mama îi spunea mereu lui tata să încerce și în alte orașe, să se ducă nu știu unde să întrebe, să insiste, dar până atunci nu pomenise de părăsit țara. Însă din ziua aceea i-a tot repetat asta, până când tata chiar a găsit un job afară și a plecat.
— Și asta s-a întâmplat numai din cauza…
— Stai, nu încă! Ajungem și acolo. Și nu mai face fața asta… În fine, după cum știi, tata a plecat, a început să trimită bani, a mai revenit la câteva luni, dar cu o atitudine din ce în ce mai schimbată. Nu față de noi, ci față de mama. Era din ce în ce mai rece, nu îl mai agitau reproșurile ei, dar nici momentele ei de bucurie nu îl mai atingeau. Știu, te miră că am observat lucrurile astea, mereu ne-ai considerat niște copii mici și proști. Lasă, ce știu ei, lasă că le trece, le mai spui mici minciuni… În fine, revin. Din cauza răcirii relației dintre ei, mama a devenit din ce în ce mai tristă. Tata a trimis des bani, uneori și cadouri, dar bineînțeles că nu despre asta era vorba. Cu fiecare vizită a lui, mama părea mai rătăcită. A mărit numărul de țigări fumate, iar de multe ori țipa la noi fără motiv. Dar nu m-am așteptat să ne lovească vreodată. A făcut și asta, de mai multe ori, din motive stupide sau pentru că nu suporta când îi spuneam adevăruri în față.
— Însă în ultimele săptămâni a luat-o razna de tot. Plângea, nu vorbea cu noi, ne neglija. Bine că mâine va veni tata și vom pleca împreună cu el în Italia!
— Acum să-ți explicăm care este legătura dintre ce ți-am povestit și ce se întâmplă cu tine în acest moment. Filip, acum, da, e momentul. Vorbește.
— Ăăă… mai bine îi spui tu.
— Of, tot eu! Bine. Faptul că tata a renunțat la postul bun pe care îl avea la firma de… de… consultanță sau ce era, din cauză că nu îi plăcea acolo este clar vina lui. A crezut că își va găsi ușor altceva, dar nu a fost așa. Probabil că mare parte din eșecul căutării unui loc de muncă îi aparține tot lui. Sunt sigură însă că la un moment dat și-ar fi găsit ceva, dacă mama nu l-ar fi împins atâta să plece în străinătate. Iar ideea asta nu i-a apărut ei așa, din nimic. Știm că tu i-ai băgat-o în cap. Te-am auzit o dată când am venit la tine cu ea. Ne jucam cu Vărgatul, motanul ăla cu urechea crestată care a dispărut astă-iarnă, iar tu îi tot ziceai mamei că ar fi mai bine ca tata să plece, este datoria ei să insiste ca el să plece, să facă bani pentru viitorul copiilor lui, să nu stea ca un parazit. Sunt sigură că i-ai zis de mai multe ori să-l convingă, în primul rând pentru că știai că tata nu te-ar fi luat niciodată în seamă. Nu te plăcea. Așa că ai bătut-o la cap pe mama, așa cum faci cu toată lumea când vrei să ți se facă pe plac.
— Cum ai făcut și cu mine. Du-te la rugbi, te-am înscris, du-te, eu așa am ajuns înalt și puternic, du-te! Ți-am tot zis că nu îmi place, că are reguli tâmpite și că mă doare tot corpul după antrenamente. Lasă, așa devii bărbat! Prostii, nu m-am ales decât cu luxații și vânătăi!
— Când mama a realizat că tata s-a îndepărtat de ea, a început să sufere. Tu nu ai ajutat-o deloc, ba dimpotrivă, i-ai făcut și mai mult rău. Știu asta pentru că la masa pe care ai organizat-o aici, de ziua ta, i-ai spus să lase prosteala și să se adune, fiindcă totul se întâmplă doar în mintea ei. Mâncaserăm icre și deja ne era greață. Ne tot ziceai să mâncăm și guvizi, dar n-am vrut. Creaturile alea prăjite cu tot cu cap îmi dădeau fiori cu ochii lor bulbucați și gurile strâmbe.
— Arătau ca niște rugbiști prinși într-o grămadă. Iac, groaznic!
— „Suntem la mare. Așa se gătesc aici, cu tot cu cap.” Așa făceai, în timp ce noi ne scuturam capetele, cu buzele strânse. Când a realizat că nu putem fi convinși, mama ne-a trimis la joacă. Erați mulți oameni mari la masă, toți prietenii cu care te lauzi: doctorul, frații patroni de pensiune, omul ăla care are grijă de bărcile din port și ne zâmbește ciudat, farmacistul și alții. Ne-am jucat afară mai mult, dar când am intrat în casă să iau o jucărie, am auzit cum ai spus de față cu toată lumea: lasă prosteala, e doar gelozie, molatecul ăla de bărbate-tu nu e în stare să-și găsească pe altcineva! Când mama a devenit și mai tristă, ai început să îi repeți că oricum tata era un prost și un ratat. Am auzit asta când vorbeați la telefon, am auzit asta și acum trei săptămâni, când am venit aici ultima oară. Noi ne bălăceam, e tare bine să te bălăcești în prima zi de vacanță, deși apa e rece. Nu era multă lume pe plajă, nici muzică, auzeam tot ce vorbeați pe mal. Când i-ai spus mamei că e și vina ei că s-a măritat cu un prost și că nu știe să țină laolaltă o familie, ea a început să plângă. A plâns mult timp, tu tot încercai să o faci să înceteze, că te face de râs. Vedeam din apă cum plânge, dar asta nu îmi afecta cu nimic bucuria scăldatului. Stăteam pe colac, râdeam de bucurie că e vacanță și mă bălăcesc și o priveam cum plânge. Își scutura umerii sub pălăria albă cu boruri largi. Plaja se mișca în ritmul valurilor și singura întrebare care mi-a trecut prin minte a fost: care sunt mai sărate, lacrimile sau valurile? Din ziua aia, mama a luat-o razna.
— Razna de-a binelea. Ne pălmuia din nimic, plângea, își cerea scuze, apoi ne pălmuia iarăși.
— Totuși, nu atunci a început cu bătaia. A început după ce diriga mi-a scăzut nota la purtare, la începutul anului, pentru că aș fi jignit-o pe profa de chimie. Nu am făcut decât să îmi susțin punctul de vedere, după ce idioata mi-a pus o notă mică, deși meritam mai mult. Faptul că i-am spus că e incompetentă și complet nepotrivită pentru meseria pe care o face nu a fost o jignire, ci o observație corectă. Sunt sigură că mama nu m-ar fi bătut, deși a fost o chestie serioasă, dacă nu i-ai fi spus tu la telefon de mai multe ori – are volumul dat tare și se aude și fără să fie dat pe difuzor ce vorbește celălalt – că obrăznicia asta nu trece fără câteva palme, că deja am depășit orice limită și că fără corecție fizică nu se rezolvă. „Vrei ca în doi-trei ani să ți se urce în cap?” Profesorii știu că sunt foarte inteligentă, o psiholoagă care a venit la școală și ne-a făcut niște teste a spus că sunt supradotată. De ce ai bate un copil supradotat?
— Și eu sunt supradotat.
— Ba nu ești.
— Ba da!
— Ba nu!
— Ba da!
— Ba nu!
— Ba da!
— Ba nu! La, la, la, la, la, la, nu te aud!
— Sunt inteligent, chiar sunt!
— Ești, ești, domnule noapte.
— Heeeeeei!!
— Gata, gata! De la faza cu profa de chimie a început să ne bată. Până atunci nu s-a întâmplat asta niciodată, poate și pentru că tata nu a fost de acord niciodată cu violența. Dar ai avut tu grijă să se întâmple și asta. Și dacă asta ar fi totul! De atâtea ori ne-ai făcut să avem sentimente negative, ne-ai reproșat chestii sau ne-ai jignit de-a dreptul!
— Da, mereu ne spuneai că o să ajungem niște proști dacă ne jucăm pe calculator!
— De telefoane nici nu mai vorbesc! Youtuberii noștri preferați sunt niște idioți pentru tine și muzica noastră e o porcărie!
— „Oprește telefonul! Nu mai asculta așa ceva, că te tâmpești! Nu știu ce s-o alege de voi!” „Cum te-oi descurca la școală, dacă nu știi nu știu ce?” „Pe vremea mea…” „Nu știți nimic.” „Mai scrie o dată tema, trebuie să fie perfectă!” „Încă o dată, ce e cu tăieturile astea?!” De câte ori am auzit cuvintele astea!
— Săptămâna trecută, în ziua când mama s-a internat și ți-a spus să ai grijă de noi până vine tata, ne-am dat seama că nu avem mult timp pentru a te face să plătești pentru tot răul pe care l-ai făcut.
— „Îi fac eu oameni”, i-ai spus. Uite că nu o să ne mai faci nimic!
— Nu a fost ușor să ne îndeplinim planul. Prietenul tău, farmacistul, a fost cam suspicios când i-am cerut somnifere. Ne-a zis că nu știe că ai avea vreo problemă cu somnul, așa că am mințit: ești afectat de boala mamei, te simți vinovat și nu mai dormi bine. La prânz era cât pe ce să ne prinzi când ți le puneam în ciorbă, din cauză că deșteptul ăsta s-a apucat să se joace cu flaconul și a vărsat toate pastilele pe jos! Bine măcar că te-ai așezat în pat și n-ai adormit pe altundeva, că nu știu cum te-am fi ridicat!
— Ne-am speriat când te-ai trezit, am crezut că o să scapi, dar te-am legat bine. Ăsta e și meritul tău, că ne-ai învățat să facem noduri.
— Poate te întrebi de ce ți-am băgat un furtunaș în gură, prin banda adezivă. O să afli imediat. Filip, dă-mi, te rog, pâlnia și sticla. Filip! Filip! Ce naiba, acum plângi?!
— Nu… Nu vreau ca bunicul să moară!
— Ai înnebunit?! Ai uitat că din cauza lui a plecat tata și mama a luat-o razna?! Ne-a distrus familia! Vrei să ne termine toată viața?!
— Nu, nu vreau, dar nici nu vreau să moară!
— Prostule, dacă îi dăm drumul, ne va bate sau chiar ne va omorî, este în stare! Sau ne va da poliției! Vrei să intri la închisoare la doar doisprezece ani?! Nu mai putem da înapoi acum! Gândește-te că mâine va veni tata, vom spune că bunicul a murit în somn și vom pleca în Italia. Așa că păstrează-ți lacrimile! Bun, acum ține furtunul și pâlnia. Ține-l bine, prostule, dau pe pat și o să se prindă că este otravă de șobolani! Lasă că țin eu și tu torni. Și tu, bunicule, nu te mai zbate, cu cât mai repede, cu atât mai bine pentru tine! Oricum spuneai mereu că în scumpa ta căsuță de la mare vrei să mori! Încă puțin, Filip. Nu mai plânge și toarnă cu atenție! Încă puțin. Gata.
