1. Cum s-a conturat ideea romanului Brățară pe glezna ta?
Există de ceva vreme încoace o modă sau un curent locativ – de origine scandinavă, susțin unii – care-i face pe membrii unui cuplu să trăiască împreună, dar să nu locuiască împreună. Intră aici în scenă argumentul intimității și al spațiului vital, la care destui oameni, indiferent de vârstă, nu sunt dispuși să renunțe. Cunosc și în România câteva asemenea cazuri, numai că, spre deosebire de scandinavi, unde ambii componenți ai cuplului par măcar mulțumiți, dacă nu fericiți, omologii lor români nu reușesc o relație de tip win-win – unul e satisfăcut, celălalt, frustrat. Iar frustrarea de acest tip duce uneori la o pretenție absurdă, căreia i-am spus în roman „simetrie contributivă”. Altfel spus, dacă tot nu locuim împreună, măcar să mă iubești cât te iubesc eu pe tine. Doar cineva profund tulburat poate să ceară așa ceva. La scurt timp după ce mi-am stabilit reperele romanului, m-am gândit să-l intitulez Despreună, fiindcă asta e condiția oamenilor care trăiesc fiecare la casa lui, fiind totuși într-o relație statornică. Am renunțat din două motive: fiindcă pentru unii cititori poate că ar fi fost o variantă de titlu complicată și nefirească (nu uita că există oameni care-mi reproșează că „vorbitorinc” nu există în dicționar) și fiindcă m-am temut ca nu cumva cuvântul să fi fost deja inventat de cineva care ar putea să apară dintr-un pliu al României și să mă tragă de urechi. Mi se părea totuși vag familiar, așa că l-am căutat pe google. Și l-am găsit – inventat în 2016, cred. Noroc că inventatorul eram chiar eu. Ștampilasem prin acest cuvânt raporturile dintre naționala de fotbal și publicul ei, într-un articol din Gazeta Sporturilor.
2. Cum a decurs scrierea lui?
N-a fost cea mai lină naștere, dimpotrivă. Am scris Brățară pe glezna ta cu o anume febrilitate, ba chiar cu un sentiment al urgenței. Eram la capătul unor experiențe cum nu mai trăisem până atunci, inclusiv de tip medical, dar în același timp mi-ar fi displăcut ca romanul ăsta să fie considerat o compoziție autobiografică, în care personajul masculin să fie de fapt autorul. Există câteva elemente autobiografice, e-adevărat, dar cele mai multe sunt în dreptul personajului feminin. Sigur, asta te duce la ideea de „roman al dedublării” și chiar au existat oameni care l-au citit în această cheie. Nu-mi vine să-i contrazic – în fond, fiecare cititor e liber să parcurgă și să înțeleagă textul à sa façon. Pe de altă parte, am simțit nevoia să-i fac o reverență lui Julian Barnes, din care constat că am tradus nu mai puțin de zece cărți. (Nu e o întâmplare că în roman apare și Radu Paraschivescu, însă doar ca traducător al unor cărți de Barnes care se află în biblioteca unuia dintre personaje. R.P. din roman nu are nicio replică, ci doar câteva dedicații pe traducerile lui pentru personajul feminin, cu care e amic.) Partea care închide Brățară pe glezna ta se intitulează „Nu poți grăbi durerea” – un enunț preluat ca atare dintr-un roman al lui Barnes, lucru pe care am grijă să-l strecor în țesătura frazelor.
3. Cum vă doriți să fie citit romanul Brățară pe glezna ta?
Cum spuneam, fiecare cititor decide în deplină libertate „ce a vrut să spună autorul”. Cea mai simplă cheie de lectură e a unei povești de dragoste între doi oameni trecuți de prima tinerețe, care primesc și privesc iubirea de pe paliere diferite ale intensității. N-am voie și n-am dreptul să refuz o asemenea lectură. Căci, da, există un el și o ea care, deși trăiesc despreună, se iubesc. De „romanul dedublării” am amintit deja și mă gândesc că acei cititori care vor identifica sâmburii autobiografici din poveste vor conchide că asta este, un roman al dedublării, un joc de oglinzi în care, oricum ai privi, ai da, mai devreme sau mai târziu, peste chipul autorului, creat din chipurile combinate ale Soniei și ale lui Filip. Varianta care mi-ar plăcea să fie îmbrățișată sau dedusă de cititori este totuși cea a unui scenariu contramitologic. Altfel spus, o poveste despre răsturnarea mitului lui Icar, care pe mine, unul, m-a urmărit și m-a întristat de când l-am citit pentru prima oară. În Brățară pe glezna ta se poate spune că soarele (Sonia) moare, iar Icar (Filip) trăiește – împietrit de durere, cu aripile pleoștite, fără umbră de speranță, dar trăiește. La urma urmei, soarele rămâne pe loc (Sonia stă acasă și lucrează la un nou roman), iar pământul orbitează în jurul lui (Filip cutreieră prin Europa, dacă tot nu poate sta sub același acoperiș cu iubita lui zi de zi și noapte de noapte).
