/

Un fond fără forme: primii 21 de ani din secolul 21

Europenizarea nu a adus în România și filosofia consensualistă ce caracterizează regimul politic european. Dimpotrivă. Cultura politică dominantă a rămas cea bazată pe confruntare, specifică așa-numitelor democrații de tip Westminster, în care puterea și opoziția se înfruntă permanent și își schimbă rolurile, dacă urnele hotărăsc asta.

320 vizualizări
Citiți în 14 de minute

Când a început veacul actual, Uniunea Europeană cuprindea 15 țări. Între timp, au mai intrat 13, dar s-a și retras una. Și nu oricare: Marea Britanie. Aceste simple cifre ar fi suficiente ca să ne dăm seama că lumea europeană a cunoscut o schimbare profundă. Ce s-a petrecut cu România în acești 21 de ani de când trăim în secolul 21?

În primul rând, a devenit ea însăși parte a Uniunii. Când a început secolul, nu era deloc sigur că va fi așa. Negocierile de aderare începuseră în februarie 2000, dar ritmul lor lent și o anumită neîncredere prezentă atât la București, cât și la Bruxelles, au făcut să devenim destul de repede – alături de vecinii noștri de la Sud – un soi de elevi problemă (chiar așa ni s-a spus!), în rândul celorlalți „ex-comuniști”. Am aderat, de aceea, „în cuplu” cu bulgarii, abia în 2007, după ce alte opt state de dincolo de Cortina de fier, cărora li s-au adăugat Malta și Cipru, deveniseră membre cu trei ani mai devreme. De atunci încoace, doar Croația a mai fost acceptată în selectul „club”. Sunt mai bine de 15 ani de la aderarea noastră și mulți politicieni români percep încă Europa ca fiind exterioară. Acțiunea europeană le pare a fi politică externă și nu o dimensiune a celei interne. Această percepție e cu atât mai paradoxală cu cât un număr semnificativ de români au ales să trăiască, să muncească ori să studieze în alte state-membre. Experiențele lor sunt însă descrise ca „plecări”, nu ca „libertăți”, deși ele ilustrează tocmai ceea ce e specific în definirea UE, și anume întemeierea comunității politice europene pe libertatea de mișcare a persoanelor, a capitalurilor, a bunurilor și a serviciilor.

România a intrat și-n NATO, nu doar în UE. La debutul secolului actual, Alianța Nord-Atlantică și Uniunea Europeană erau frecvent confundate. În spațiul public a fost vehiculată expresia „integrare euro-atlantică”, pentru a acoperi un proces ce părea a avea două fețe. Pentru mulți români, era vorba – la drept vorbind – despre modernizare prin occidentalizare, un mecanism ce fusese deja la lucru în ultimele decenii din secolul al XIX-lea și, parțial, în perioada interbelică. E adevărat, pe de altă parte, că toate fostele țări comuniste au făcut același parcurs ca și noi: mai întâi au intrat în NATO, apoi – după câteva luni sau câțiva ani – au aderat la UE. Războiul din Irak din 2003, apoi implicarea NATO în Afganistan sau Libia au clarificat diferențierea Alianței de Uniune. Azi, din cele 27 de state-membre ale UE, 21 sunt și membre NATO: excepții sunt Austria, Cipru, Finlanda, Irlanda, Malta și Suedia. În ciuda acestei masive suprapuneri a celor două identități, ideea unei apărări europene comune e încă departe. Se opun cei care se tem că un asemenea decupaj ne-ar îndepărta de Statele Unite. E o teză populară tocmai printre cei care în 1989 erau membri ai Pactului de la Varșovia, deveniți între timp cei mai pro-americani dintre pro-americani.

Un alt fenomen care merită reținut privește identitățile politice ale partidelor. Construite la începutul tranziției pornind de la legitimitatea revoluționară și, respectiv, de la cea oferită de tradiție, traduse în opoziția neocomuniști versus anticomuniști, formațiunile politice românești au virat spre identitățile europene: într-un prim moment, neocomuniștii din PD/FSN și FDSN/PDSR au devenit social-democrați, iar anticomuniștii s-au îndreptat spre familia liberală (PNL) și spre cea populară (PNȚCD), pentru ca ulterior, după dispariția din parlament a țărăniștilor, atât democrații, cât și liberalii să se afilieze la populari. Azi, PSD e membru al grupului european al socialiștilor și democraților, PNL e, alături de UDMR, în familia PPE, iar la centru – în grupul liberal, rebotezat Renew Europe în 2019 – găsim o formațiune apărută ca partid anti-sistem, USR. Transfigurarea europeană a fost atât de reușită încât extremiștii nu au câștigat decât 2-3 mandate în primele două Parlamente Europene în care România a trimis deputați. Și pe plan intern europenizarea a avut un impact considerabil: extremiștii nu au mai avut reprezentare parlamentară între 2008 și 2020. Revenirea lor în cele două camere la alegerile din primul an al pandemiei de covid19 s-a bazat tocmai pe o critică radicală a Uniunii și a politicilor sale.

Europenizarea nu a adus în România și filosofia consensualistă ce caracterizează regimul politic european. Dimpotrivă. Cultura politică dominantă a rămas cea bazată pe confruntare, specifică așa-numitelor democrații de tip Westminster, în care puterea și opoziția se înfruntă permanent și își schimbă rolurile, dacă urnele hotărăsc asta. Sistemul electoral a fost, însă, proiectat să fie unul de tip RP (reprezentare proporțională), ceea ce face ca în Parlament să ajungă mai mult de două partide. E nevoie, de aceea, de compromis cât să se ajungă la coaliții. Cum cea alcătuită la sfârșitul secolului trecut (CDR-USD-UDMR) a decepționat partidele, iar cea negociată după primul scrutin din secolul prezent – alcătuită din PNL, PD, UDMR și PUR – s-a năruit imediat după intrarea în UE, sistemul RP a fost abandonat. În 2008 și 2012 s-au ținut alegeri în baza unui mod mixt de vot, care a dat speranța unui plus de stabilitate. Nu s-a întâmplat așa, drept pentru care în 2016 s-a revenit la reprezentarea proporțională. Instabilitatea a sporit: de atunci încoace, la cârma guvernului au ajuns șase politicieni. De altfel, doar unul a plecat de la Palatul Victoriei fără a fi răsturnat printr-o moțiune de cenzură.

Deși puterea lui a sporit, Parlamentul nu a câștigat în încredere. El rămâne o instituție creditată cu foarte puțină simpatie. Partidele anti-sistem au avut, de aceea, un culoar larg deschis: au intrat în camere mai întâi unul populist (PP-DD), apoi altul care a sudat rețele din societatea civilă angajate în cauze ecologiste, în protecția patrimoniului sau în apărarea statului de drept (USR). Primul a rezistat un mandat, al doilea a reușit să obțină și un al doilea, ba chiar să intre – pentru câteva luni – într-un guvern. Scena politică a rămas în continuare dominată de figuri din executiv, prelungind astfel o tradiție din perioada de dinainte de al Doilea Război Mondial, când doar premierii și-au făcut loc în memoria colectivă, nu și deputații sau senatorii. Astăzi, prim-miniștrilor li s-au adăugat președinții. Deputații și senatorii sunt priviți în bloc ca indezirabili: într-un referendum organizat în 2009, o majoritate a decis chiar renunțarea la bicameralism, la care se revenise în 1990, după ce vreme de cinci decenii regimul funcționase cu o singură cameră. Decizia n-a fost transpusă în Constituție: a rămas pe hârtie și reducerea numărului de parlamentari la 300, în care unii au văzut soluția-miracol ce ar putea reabilita legislativul, transformându-l chiar în puterea cea mai influentă. La fel precum sistemul electoral produce efecte contrare celor sperate – proporţionalism și moderație –, regimul politic nu-și găsește forma care să genereze bună guvernare.

Deocamdată, decepția rămâne sentimentul civic cel mai larg răspândit. Faptul că, spre deosebire de epocile anterioare, alternanța hotărâtă de cetățeni la urne, iar nu de executiv, a devenit o regulă a vieții noastre democratice, nu e suficient în ochii societății civile. Consolidată de crearea a mii de organizații care caută să limiteze influența relei guvernări asupra libertăților individuale, societatea civilă e profund nemulțumită de calitatea democrației românești. Corupția larg răspândită, o contra-selecție a elitelor administrative și guvernamentale, disprețul acestora față de domnia legii, adică privitor la egalitate, ca și controlul mijloacelor de comunicare și al presei au creat în primii 21 de ani din secolul 21 numeroase frustrări. Ele i-au făcut pe mulți să creadă că europenizarea societății nu are parte de o traducere adecvată la nivel politic. Dacă la începutul modernizării, criticii cei mai lucizi ai societății au denunțat existența unor „forme fără fond”, azi sentimentul dominant e diferit. Părem să fi atins vârsta unui „fond fără forme”, în care – altfel zis – societatea românească s-a sincronizat cu cea din restul UE, fără ca statul și partidele să țină pasul din punctul de vedere al modului de guvernare, al calității vieții politice, juridice și administrative.

Avem democrație fără stat de drept, libertate fără egalitate, pasiuni și interese europene fără o politică domestică în acord cu stilul politic din majoritatea celorlalte state-membre. Croirea formelor care să îmbrace fondul european e principala provocare a anilor care vin.

Lăsați un comentariu

Your email address will not be published.

Cele mai recente din „Anchete”

Nu subestimaţi ursul

O națiune se naște în glorie. Cel puțin asta ne sugerează istoricii naționaliști ai ultimelor două