Nr. 4/2021

Editorial 4/2021

Cancel culture sau cultura anulării este în același timp o „practică” veche de cînd lumea. Înainte să prindă rădăcini pe solul fertil al corectitudinii politice, s-a dezvoltat cu succes alimentată de vechea voință umană: aceea de putere.

Se spune pe drept cuvînt că istoria este scrisă de învingători. Adevărul factual este că aceasta se face inclusiv ștergînd părțile din istoriei care nu convin. Fenomenul se poate observa, în această logică, dar cu fundament religios, pînă în zilele noastre. Căci ce altceva fac talibanii și întreaga pletoră a fundamentaliștilor de orice fel dărîmînd la propriu monumentele vechi de milenii dacă nu să aplice într-o formă extremă bătrîna ideologie a „anulării” religioase, culturale, istorice, sociale?

În același fel, dar cu mijloace mai… civilizate, acționează adepții reașezării societății în toate datele ei după principii pe care el le consideră „sănătoase”, „echitabile”.

Să fie aceasta o culme a evoluției gîndirii în civilizația occidentală sau doar o reîncălzire a unei „supe” din care omenirea se ospătează cu nesaț cam de cînd a apărut organizarea socială și conștiința timpului? Care sînt implicațiile acestui nou avatar al unei mișcări revoluționare care a ajuns – din nou, inevitabil – să pună mai mult preț pe negație, pînă acolo încît să-și facă din asta o identitate asumată?

Vă poftim să aflați de la invitații lui Mihai Maci la dosarul acestui număr.


Ilustrația copertei este realizată de Felicia Simion.

/

Our life inside the box

Imaginează-ți întreaga lume formată din milioane și milioane de oameni care coexistă, dar nu se întâlnesc niciodată într-un punct comun. Ca și cum fiecare dintre noi am trăi în pași nesiguri pe miliarde de linii temporale și atemporale, paralele, invizibile și atât de personale. Imaginează-ți că aceste fire se întrepătrund undeva foarte sus, sau foarte jos, infinit departe, într-o rețea complexă de celule – memoria – care se află într-un continuu proces de autocreație. Imaginează-ți că fiecare respirație pe care o produci inconștient, automat, mecanic, lansează un semnal care modifică o undă, care modifică o undă, care modifică o undă, balansând prezentul cu prezentul care a fost, la o miime de secundă distanță, în trecut. Imaginează-ți că nu ești, că ai încetat să mai exiști, că ți s-a șters conștiința, conștiența, dar ți-a rămas ambalajul, memoria celulară, organul inimii bătând un ritm în care miști mâini, picior, corzile vocale. Și atunci, abia atunci, capătă sens un cuvânt, o definiție, un termen care poartă amprenta și amprentează la rându-i tot ce a reprezentat, în fapte, firul tău: Iluzia.

În anul 1953, în Bath, Regatul Unit al Marii Britanii, pacientul Henry era supus unei intervenții neurochirurgicale pilot, al cărei rezultat avea să revoluționeze știința. Henry suferea de epilepsie și a acceptat rezecția unei părți din creier pentru a scăpa de această afecțiune. Experimentul s-a dovedit un succes cu efecte secundare tragice. Pacientul își pierde memoria de scurtă durată și va petrece următorii câțiva zeci de ani ca subiect al unor studii clinice, obligat să trăiască într-un continuu prezent.

În anul 1955, medicul legist Thomas Stoltz Harvey fură în timpul autopsiei creierul lui Albert Einstein și-și dedică 40 de ani din viață cercetării acestuia, promițând publicarea unui studiu care nu a apărut niciodată.

Pornind de la aceste fapte reale, tânărul dramaturg britanic Nick Payne scrie piesa Incognito, a cărei premieră absolută a avut loc pe scena Live Theatre, Newcastle, în aprilie 2014. Personajul principal al Incognito este creierul uman și, pentru descifrarea acestuia, autorul introduce o a treia poveste, fictivă, a Marthei, un neuropsihiatru care studiază tainele minții, reconstruindu-și identitatea într-un șir de alegeri contradictorii.

Textul dramatic a fost montat pe scena Teatrului Național din București de regizoarea Zsuzsánna Kovács, în toamna anului 2020. Spectacolul Zsuzsánnei se deschide cu deznodământul, prin proiecția unui text care anunță un exercițiu teatral demonstrativ: „Ce leagă acest eu de acest eu și-mi permite să păstrez iluzia că există o continuitate de la un moment la altul este acel ceva relativ stabil, dar în continuă evoluție, din nucleul ființei mele. Poți să-i zici suflet sau sine sau reziduu neașteptat al unei rețele neuronale. Dar oricum i-ai spune, acel element de continuitate este în întregime dependent de memorie.”

Umbră, penumbră, accente muzicale într-un decor alb, negru, gri. Scaune, un bar, o masă, o canapea, a căror formă stilizată imaginează frânturi disparate de celule neuronale și sinapse. Suntem în interiorul unui creier disfuncțional care rulează narațiuni multiple, și fiecare dintre spectatori poate crea, cu propria imaginație, conexiunea lipsă dintre iluziile prezentate fragmentar. Un jurnalist de investigație o caută pe nepoata lui Albert Einstein. Pacientul Henry, în camera de terapie, încearcă să-și amintească cum se cântă la pian. După destrămarea căsniciei, Martha are prima întâlnire romantică cu o femeie. Pacientul Anthony este subiectul unui studiu clinic. Profesorul Thomas Harvey își anunță soția că a furat creierul marelui savant în timpul autopsiei. Un bărbat își ucide nevasta la aniversarea de 30 de ani a căsătoriei. Evelyn, nepoata adoptată a lui Albert Einstein, ar putea fi fiica sa biologică dintr-o aventură târzie. Mister, suspans, povești fără început, povești fără sfârșit, obsesii, tipare, scenarii repetitive. Oameni de știință, o avocată, amnezici, un jurnalist, un medic legist… 21 de personaje. Și patru actori. Un spectacol care ne separă în două părți egale: cei care nu au amintiri și cei care nu vor să le mai aibă.

„Imaginează-ți că ai putea uita trauma. Faptul că ținem minte ne ține într-un soi de tipar comportamental.“

Empatia, prin filtrul rațiunii, se împarte la rându-i. Între cei care-și îneacă memoria în alcool și cei care au pierdut-o. Unul dintre meritele regizoarei este acela de a imprima și de a menține un ritm alert pe parcursul derulării acestor frânturi narative a căror cronologie rămâne aleatorie. Sinergia scenografie- (Corina Boboc) light design- (Ionel Docan, Cristian Șimon) sound (Călin Țopa), milimetric coordonată regizoral, contextualizează și conferă  un plus de dramatism pe care actorii, mereu în scenă, la vedere, nu îl puteau risca fără a cădea în falset. Transfigurarea interpreților care jonglează caractere, forțând convenția printr-un pas în lateral, o ieșire la rampă sau un flash-light discret, pune considerabil presiune pe actor și privitor deopotrivă. E greu de imaginat că ecouri brechtiene, fie ele vagi, se mai pot ancora azi, în resortul intim al spectatorului, însă montarea Suzannei Kovacsi e definită de efervescența și fluiditate, ambele atribute fiind indispensabile unei montări de aproape două ore. Cei patru actori, Lari Georgescu, Monica Davidescu, Aylin Cadîr și Ovidiu Cuncea, dau dovadă, în primul rând, de anduranță. Chiar dacă resursele interpretative au fost, pe alocuri, inegale și, uneori, evident exterioare, lipsa unor disonanțe accentuate este lăudabilă în raport cu dificultatea partiturii. Cu un plus pentru performerul Ovidiu Cuncea, care a creat tipologii convingătoare, foarte bine calibrate, glisând cu finețe, aproape imperceptibil, de la un personaj la altul.

Incognito este un spectacol care îți anulează zona de confort și provocarea derivă, în primul rând, din scriitură. Rămâne dificil de estimat nivelul de rezonanță, apetitul sau, după caz,  gradul de toleranță pe care-l are publicul cu astfel de montări și astfel de tematici. Dacă acceptăm convenția dramaturgului, fiecare spectator își va filtra răspunsul prin propriile-i resurse: memoria și imaginația. Și va obține, în final, o iluzie

/

Fiica lui Beethoven în Maramureș?

Azi, când scriu acest text fără să fi premeditat coicindența, e ziua Minonei von Stackelberg (8 aprilie 1813 – 21 februarie 1897). Ea a fost fiica Josephinei Brunsvik von Stackelberg, văduvă Deym (1779 – 1821), care, conform cercetătorilor cu acces la documente în limba germană (Schmidt-Görg, Kaznelson, Goldschmidt, Tellenbach, Steblin, Klapproth etc.), e cea mai plauzibilă candidată pentru postura de „Nemuritoare Iubită” a lui Beethoven (spre deosebire de ipoteza anglofonilor, care o favorizează în mod bizar pe Antonie Brentano, soția fidelă a unui bun prieten al compozitorului).

Maria Theresia Selma Arria Cornelia Minona von Stackelberg s-a născut la Viena, la nouă luni după controversatele scrisori de dragoste pe care Beethoven le-a scris în 6-7 iulie 1812 către iubirea vieții lui, care a rămas neidentificată oficial, deși scrisorile respective erau precedate de altele similare, din perioada 1804-1807, către Josephine. În vara lui 1812, Josephine era părăsită de al doilea ei soț, baronul eston Christoph von Stackelberg. O fi fost Minona fiica ilegitimă a lui Beethoven?

Beethoven la 52 de ani

După cum am mai discutat în detaliu în Familia argumentele „josephiniștilor”, esența e că secretul și înăbușirea iubirii dintre Beethoven și Josephine s-au datorat interdicției din epocă de a se recăsători cu un nenobil la care s-a supus ea ca să nu piardă tutela copiilor din prima căsătorie. Josephine a fost un suflet sensibil și influențabil, a fost nefericită cu Stackelberg și a suferit mult și pe plan fizic, decedând de tuberculoză la 31 martie 1821 (la trei zile după ce a împlinit 42 de ani), deci în acest an se comemorează bicentenarul morții ei, odată cu prelungirea aniversării a 250 de ani de la nașterea lui Beethoven.

În aprilie 1813, după nașterea Minonei, Stackelberg și-a părăsit din nou soția. Bănuia sau știa el oare că Minona nu era fiica lui, cum presupun unii cercetători? Citit invers, bizarul nume Minona poate însemna Anonym. În 1814, Stackelberg i-a luat pe toți copiii Josephinei și practic i-a abandonat în grija unui diacon din Estonia, ca să-i despartă de mama lor, care era marginalizată și de propria familie, cu excepția devotatei sale surori Therese, chiar și în ultimii ei cinci ani de viață (și de boală).

La moartea lui Stackelberg în 1841, Minona și sora ei, Maria Laura, s-au mutat la Satulung, în actualul județ Maramureș, la mătușa lor Charlotte Teleki von Szék. După câțiva ani, când sora și mătușa ei au murit, Minona s-a instalat la Viena, ca însoțitoare în reședința contesei Bánffy, care se pare că era o rudă îndepărtată a lui Stackelberg. Acolo, în 1858, la una dintre seratele muzicale ale contesei, Minona l-a cunoscut pe Liszt, care povestea mai apoi la bătrânețe cu cea mai profundă emoție că în copilărie, la Viena, fusese sărutat pe frunte de Beethoven în semn de apreciere și ca un fel de „botez artistic”, după ce-i cântase la pianoforte marelui predecesor (oare era o falsă amintire interesată, mai auzea ceva Beethoven la 52 de ani sau urmărea mâinile copilului?). După moartea contesei Bánffy în 1865, Minona s-a mutat în casa ei, unde avea să moară de pneumonie la vârsta de 84 de ani ca fată bătrână, dar destul de bine situată financiar mulțumită rentei din partea contesei Bánffy și veniturilor unei moșii din Ardeal moștenite de la unchiul ei, Ladislaus von Teleki.

Fratele lui Beethoven la 65 de ani

Cu siguranță, Josephine a avut doi copii ilegitimi (Maria Laura și Emilie): cu Stackelberg (înainte de căsătorie) și cu Andrehan, ambii tați fiind succesiv profesorii ei de pianoforte – cum i-a fost și Beethoven în tinerețe. O fi fost acesta „modelul” subconștient urmat și în cazul Minonei? Viața acesteia a inspirat compozitorului eston Jüri Reinvere (n. 1971) opera „Minona, o viață în umbra lui Beethoven”, a cărei premieră a avut loc la Regensburg în 25 ian. 2020. Se spune că  Minona a avut mereu un puternic accent baltic și că era considerată, ca și ipoteticul ei tată biologic, o persoană excentrică. Documentarea lui Reinvere pentru a scrie libretul operei sale a revelat că tânăra Minona era vioaie, destul de talentată muzical (a compus câteva piese, de ex. două Ecoseze pentru pianoforte în stilul usual al vremii sale) și o vreme răzvrătită față de metodele pedagogice ale lui Stackelberg.

S-au păstrat două fotografii ale Minonei, una de pe la 35 de ani și cealaltă de la finalul vieții. În prima se poate observa o oarecare asemănare cu portretul lui Beethoven la vârsta de 43 de ani realizat de Letronne în 1814, considerat unul dintre cele mai fidele. A doua fotografie are un aer amar și resemnat, iar fizionomia poate aminti mai degrabă (dar fără zâmbetul zbanghiu al acestuia) de portretul de la 65 de ani al lui Johann, fratele lui Beethoven, care i-a supraviețuit compozitorului (nu știm cum ar fi arătat Beethoven la 65 sau la 80 de ani). Dar acestea pot fi doar impresii subiective dacă nu se fac măcar analize anatomice comparative de genul celor documentate de Teri Noel Towe (de ex., pe site-ul bach-cantatas.com), care au autentificat unele portrete ale lui Bach.

Mai sigură ar putea fi o analiză genetică, dar familia Brunszvik din Ungaria, descendentă a Josephinei, neagă legătura dintre Beethoven și Minona, poate ca să protejeze imaginea Josephinei, așa cum au făcut și strămoșii lor. În plus, în oase umane vechi de 124 de ani se păstrează doar ADN-ul mitocondrial, dar acesta se transmite doar pe linie maternă, deci misterul tatălui Minonei persistă până la descoperirea unor eventuale dovezi documentare certe.

7 poeme inedite

Soarele citește

Soarele citește cîte una din cărțile tale
cu un ochi pătrunzător dizolvant
expert în Vermeer

vin atîtea femei să-l admire

una e-n short și-n sandale
cu marea-i tristețe bronzată cum marea

alta cu-o coafură montană

alta pe-un firav fond muzical
care-i finisează mîinile.

Fragede anotimpuri

Fragede anotimpuri ce ne privesc din față din spate
cum  Soarele care mereu fotografiază
spre-a fixa cîte-un detaliu nemuritor

anotimpurile ce ne-așează pe trepied
ne potrivesc veșmintele cu-o grijă expertă

obțin imaginea noastră
dar nu ne-o mai arată niciodată.

Cinematografie

Filmați încovoierea bruscă a umerilor
cînd își scoate pardesiul în odaie
și dalele pavajului cînd încă e afară.

Aceste lumini cum pînza de păianjen în oglindă
ce-o părăsesc treptat
și mîna-i înălțată ca și cum s-ar căuta pe sine.

Filmați-i picioarele lungi părul ostenit de cuvinte
pomeții pe care s-a scurs sudoarea discretă
a adevărului.

Filmați-o ca și cum ați căuta-o.

Ca o fanfară

Ca o fanfară-n țeasta unui taur

ca un grîu devorînd constelații

ca flăcări de miere pe rugul
unui prieten puternic

ca nume rătăcite ca fluturi răciți.

Poetică

La nimeni nu se referă
nu-ți folosește la nimic
această suferință

din țesătură vrînd un fir să iasă
îl sperii
și reintră înapoi

ca o insectă-n țărînă
alungată de-un deget.

Scenă

O tînără femeie la televizor
concentrată privește în licărul ecranului
cum stă o tînără femeie la televizor
pe jumătate trezită pe jumătate
cuprinsă în plasa de ață a somnului
care trage trezia o-nfășură lent
și sadic o strînge cu sete
ca pe-o carne senzuală îi lasă
urme roșii o lasă
să se dumirească în cele din urmă
să-nlăture ața c-un mic
țipăt voluptuos cum un vis.

Gesturile

Primul gest îl sfida pe al doilea
al doilea îl concura pe al treilea
al treilea îl ironiza pe al patrulea
al patrulea îl compromitea pe al cincilea
al cincilea îl ignora pe al șaselea
al șaselea îl anula pe al șaptelea
al șaptelea îl iubea pe cel dintîi.

/

Himeric-homerica Isarlâk și grădinile secrete ale cercetătoarei

De ne-ar împinge curiozitățile, păcatele ori cine știe ce nevoi academice să căutăm „alba, dreapta Isarlâk”, prin indicații de orientare precum „la vreo Dunăre turcească”, Bosforul (e) „celălalt mal”, un „târg temut, hilar și balcan peninsular”, Ion Barbu ne-ar da cu (binemeritat) sâc. Probabil, nu și când am lua în serios singurul detaliu precis de plasare a ei: „la mijloc de rău și bine”.

Movila-fortăreață, adăpost presupus (și) pentru Troia homerică e temută chiar și azi de spirite românești care vor a-și trece în certificatul cultural-identitar doar genele occidentale, dar nu în mai mică măsură e subiect de dreaptă cinstire pentru cei care și-i revendică printre ascendenți pe Anton Pann sau pe Pena Corcodușa și de aceea, poate, n-ar fi tocmai hilar a chestiona din unghiuri românești acest topos ca pe „un loc de cunoaștere” (lieu de savoir), în sensul larg al conceptului propus de Christian Jacob și definit de Annick Louis ca un  „câmp al experienței umane… ansamblu de proceduri mentale, discursive, tehnice și sociale prin care o societate… atribuie un sens lumii”. Printre locurile de cunoaștere cartografiate de echipa lui Jacob se numără bibliotecile, hărțile, orașele-far etc. Isarlâkul are toate atributele unui oraș-far, dar cunoștințele ce-i hrănesc renumele sunt mai degrabă imaginate, îi sunt atribuite ori sunt proiectate asupra lui. El e un loc de cunoaștere borgesian printre ale cărui nesfârșite referințe pot figura și Anton Pann, și Selim, și Pena Corcodușa, și Nastratin Hogea, și Ion Barbu-Dan Barbilian, și… însuși Borges, care în Nemuritorul, în chip de Homer, călătorește, printre multe alte locuri, și la Cluj…”

Câte și ce fel de vieți va fi avut Homer înainte de a deveni Nemuritor, câtă invenție va fi fiind în descrierea cetății Troia din Iliada? Și apoi, prin câte filtre livrești și site grav-ironice va fi trecut ea pentru a ajunge la raiul poetic barbian unde „Pân’ la cer își frânge treapta”? O treaptă în plus față de numeroasele straturi de civilizație și temporalitate adăpostite de situl arheologic din Isarlâkul contemporan din Turcia…

Anul trecut, o specialistă a literaturii lui J.L. Borges, Annick Louis, a publicat un studiu impresionant, cu adevărat interdisciplinar, asupra „invenției Troiei” de către arheologul Heinrich Schliemann: L’Invention de troie. Les vies rêvées de Heinrich Schliemann (Éditions EHESS, 2020). Născută și formată intelectual în Argentina, cercetătoarea franceză întreprinde o adevărată anchetă (cu sensurile sociologice, dar și detectivistice implicate) asupra felului în care o vocație inventată poate duce la invenția unui loc de cunoaștere viabil. După trei sute de pagini dense, extrem de bogate în informație, autoarea îl invocă pe eruditul ficționar argentinian să dea glas concluziei extraordinarului excurs. Citatul ales de ea face parte dintr-un comentariu al lui Borges la un studiu (W.H.D. Rouse) despre Homer și nimeni altul n-ar fi putut releva mai bine imensul palimpsest de la Isarlâk, făcut vizibil de arheologul german: „Heinrich Schliemann (1822-1890) (…) întreprinse săpături în căutarea Troiei și exhumă ruinele nu ale unuia, ci ale opt orașe suprapuse ca scrierile sau ca amintirile unui om: orașe a căror pură vechime este la limita sacrului, care sunt aproape toate anterioare lui Priam, iar trei dintre ele lui Hercule.”

Cum ajunge Schliemann să-și convingă contemporanii și generațiile ce s-au perindat de atunci că mitul ruinelor Troiei de la Isarlâk trebuie instituit, doar pentru a fi re- și regândit? – e una din întrebările cărții. Povestea, fără detaliile și iluminările studiului, e aceea a unui copil orfan de mamă, unul din cei nouă copii ai unui pastor sărac din regiunea germană Macklenburg care părăsește școala din satul natal la vârsta de 13 ani pentru a deveni ucenic la un magazin. La maturitate, devine un prosper om de afaceri în Amsterdam, în Rusia și în America. În 1866, la vârsta de 46 de ani ajunge la Paris mânat de interesul de a face investiții imobiliare. Parisul celui de-al Doilea Imperiu, deschis în mod extraordinar oricărui public doritor de cunoaștere, îi schimbă complet prioritățile și imaginea de sine. Dintr-odată își spune lui însuși, iar apoi încearcă să convingă pe cât mai mulți – pe toate căile posibile și în toate limbile pe care le știe (cel puțin treisprezece) – că visul lui dintotdeauna a fost să descopere locul Troiei antice, că aceasta este vocația lui și că are banii necesari pentru a o împlini. Fără să fi avut parte de educație timp de patruzeci de ani, odată ajuns la Paris, Schliemann vrea o mare schimbare: „nu pot să-mi imaginez o carieră mai interesantă decât aceea de autor de cărți serioase”. Ceea ce se și apucă de făcut și astfel apar scrieri despre Itaca, Poloponez, Micene, Ilion, Troia… și, apoi, în 1969, obține un doctorat la Universitatea din Rostock pe baza unei teze în redactate în greaca veche despre aceleași ruine troiene și despre amplasarea lor.

Din consumator de cunoștințe, Schliemann devine producător de cunoaștere.

Între 1870 și 1875 face săpături la Isarlâk și descoperă complexitatea fortăreței ce ascunde dovezi a cel puțin nouă epoci diferite. Apoi scoate la lumină ceea ce el crede a fi comoara lui Priam și atrage atenția istoricilor și „savanților de cabinet” ai momentului. Se dovedește după aceea că tezaurul aparține cu totul altei vârste decât a Iliadei, metodele lui de excavare sunt contestate, dar legenda Schliemann e deja constituită, e invitat să conferențieze, textele lui sunt publicate, iar Troia imaginată de el fascinează pe tot mai mulți și îi îndeamnă la noi și noi săpături și interpretări. Din consumator de cunoștințe, Schliemann devine producător de cunoaștere.

Acest traseu de devenire îl urmărește Annick Louis, dar ceea ce dă unicitatea studiului ei este tratarea a însuși genului autobiografiei ca un loc de cunoaștere. Ceea ce o interesează în primul rând este felul în care textele celor patru versiuni ale autobiografiei lui Schliemann se adaptează la contexte, la exigențele editorilor, la cititorii vizați, cum scrierile lui devin autobiografie, cum ele își găsesc sursele, tonurile, limbile necesare pentru a face posibilă nașterea unei vocații în rândurile lor, iar apoi pentru a o legitima. Ceea ce e veridic în cele patru récits de vie succesive e nerelevant pentru ancheta cercetătoarei. Importantă e doar capacitatea naratorului de a reprezenta nașterea unei vocații științifice în absența unei formații academice. Dar pentru a reuși această reprezentare convingătoare un întreg proces de înțelegere a nevoilor și idiosincraziilor unei societăți se derulează, toate mecanismele de producere și difuzare a bunurilor savante sunt explorate.

Corespondență, jurnale, fotografii, ziare, reviste, manuscrise, literatura sunt chemate a reface atmosfera intelectuală a timpului, cu efervescența, conflictele și limitele inerente.

H. Schliemann își croiește o poveste de viață pe tipare literare: nu ezită, de exemplu,  a împrumuta un episod din Odiseea în care Ulise este atacat de o haită de câini într-un sat și a-l povesti ca și cum i s-ar fi întâmplat lui sau să preia modele narative din cărțile celebre ale acelor vremuri. În riguroasele ei analize asupra acestor scrieri, Annick Louis refuză interpretarea realităților sociale și culturale pe baza textului autobiografic. Autobiografiile nu sunt sursă de informație, ci povestire (récit) și în formele povestirii, în strategiile ei ea decriptează codurile unei epoci. De aceea, demersul ei este invers: ea cercetează arhivele (din mai multe țări și în mai multe limbi) pentru a verifica ceea ce face posibilă extraordinara devenire a persoanei și a personajului Schliemann și permite primenirile autobiografice. Și ce bogăție de informație se desfășoară în fața cititorului! Reconstituirea sistemelor de producție ale bunurilor savante, a rețelelor de circulație a ideilor, precum și a celor de sociabilitate a Parisului e impresionantă, iar prezentarea lor are suflu de roman (nu întâmplător autoarea vorbește de „romanescul arhivelor”!). Sub ochiul cititorului se desfășoară, cu toate ritualurile lor, teatrele, editurile, cursurile magistrale de la College de France, societățile savante, „instituția” amantelor (les filles de joie) al căror șarm, inclusiv intelectual, poate deschide uși spre cabinetele savanților (Schliemann își sacrifică fără ezitare soția aflată în Rusia pentru a intra în rând cu lumea iubitoare (și) de idei a Parisului). Sistemul de învățământ e descris cu toate oportunitățile oferite unui spirit autodidact care-și descoperă vocația târziu, mecanismele europene de obținere a titlului de doctor, relațiile diferit configurate în Germania și Franța, de exemplu, dintre publicul savant și marele public, stigmatele și virtuțile vulgarizatorilor de idei. Autoarea excelează în redarea topografiei științelor în timpul celui de-al Doilea Imperiu, redând magistral glisările, sedimentările, circumscrierile diferitelor discipline și domenii ale cunoașterii. Annick Louis contribuie substanțial la istoria științelor în Europa în special prin atenția pe care o acordă  discursurilor (inclusiv autobiografice) despre ele. Corespondență, jurnale, fotografii, ziare, reviste, manuscrise, literatura sunt chemate a reface atmosfera intelectuală a timpului, cu efervescența, conflictele și limitele inerente.

E greu chiar și a imagina ce cantitate de muncă reprezintă cercetarea atâtor arhive, inventarierea și apoi interpretarea credibilă a atâtor surse! Dar Annick Louis are în comun cu personajul anchetei ei capacitatea de ascultare (écoute). Termenul acesta care punctează expunerea devine, după șirul de ilustrări ale lui, un concept cheie. El n-are nimic din supușenia depersonalizantă din vocabularul ierarhiilor bisericești (a face ascultare), dar ar putea avea ceva din biblica expresie a avea urechi de auzit, adică a fi atent la mesajele timpului tău, a sesiza diversele modalități de a spune realitățile ce-ți sunt contemporane, a nu-ți fi frică de depeizarea pe care o presupune „însușirea” oricărei limbi noi și a viziunilor despre lume pe care ea le exprimă. Autoarea demonstrează importanța majoră a posibilității/ disponibilității de a asculta – cursuri magistrale, conferințe, de exemplu – în transformarea intelectuală a societății franceze din a doua jumătate a secolului XIX. În cazul lui Schliemann, ascultarea face parte din mecanica numeroaselor limbi pe care le învață: el refuză învățarea cu un profesor așa cum refuză traducerea ca metodă, în schimb privilegiază cititul și învățatul pe de rost a unor texte/cărți întregi și apoi recitatul/rostitul lor în fața unui ascultător care nici măcar nu trebuie să cunoască limba respectivă. Scrierile lui profită de aceste exerciții ascultare – rostire și reușesc să se articuleze în angrenajul așteptărilor cititorilor ori în cel al condițiilor presupuse de profesionalizare a statutului de arheolog.

Pentru a răzbi azi în contextul dezolant al restrângerii tot mai accentuate a științelor umaniste, cercetătorii sunt nevoiți a-și face curaj să iasă din zona lor de specializare să-și chestioneze propriile vocații, să vireze cu imens consum de timp, ce-i drept, spre domenii care nu erau până atunci înscrise în traseul lor profesional.

Disponibilitatea la ascultare a autoarei duce la un alt tip de articulare: la sesizarea unei configurări similare a câmpului nespecializat, pre- or a-disciplinar din a doua jumătatea a secolului XIX și a celui post-disciplinar din cel de-al doilea deceniu al mileniului 3. În plus, ea subliniază nevoia existenței unor instituții terțiare care să absoarbă, să dea șanse de manifestare unor vocații, unor nevoi de consum și producere de cunoaștere asemănătoare celor ale lui Heinrich Schliemann. Pentru a răzbi azi în contextul dezolant al restrângerii tot mai accentuate a științelor umaniste, cercetătorii sunt nevoiți a-și face curaj să iasă din zona lor de specializare să-și chestioneze propriile vocații, să vireze cu imens consum de timp, ce-i drept, spre domenii care nu erau până atunci înscrise în traseul lor profesional.

Sigur că acest tip de reinventare poate veni la pachet cu un fel de schizofrenie intelectuală, dar cartea lui Annick Louis demonstrează cât de benefice pot fi aceste devieri de la albiile unei cariere, cât de valoroase pot fi „grădinile secrete” ale oricărui intelectual. Grădini cu cărări bifurcate, desigur.

/

Poeme din Iarba păcii

Gassid Mohammed este un scriitor, poet și traducător bilingv irakian, născut în 1981 la Bagdad;  după obținerea diplomei de licență la o universitate din orașul natal,  își continuă studiile la Bologna, în Italia. În 2011 obține masteratul în italianistică iar apoi, în anul 2015, titlul de doctorand.

În prezent locuiește la Bologna, unde predă limba arabă la Universitatea din Bologna, la Universitatea din Macerata, Universitatea IULM (Milano), Institutul de studii avansate Carlo Bo (Milano). Își desfășoară activitățile literare și culturale în Bologna și în alte orașe italiene, făcând parte din diferite grupuri și colaborând cu diverse reviste italiene și arabe. Textele sale au apărut în mai multe reviste și în diferite antologii. De câțiva ani predă cursuri de scriere creativă, atât poezie, cât și ficțiune, în colaborare cu diverse asociații. Printre traducerile sale din italiană în arabă amintim: Corsarul negru de Emilio Salgari (Editura Al Mutawassit, 2016), Frumoasa vară de Cesare Pavese (Editura Al Mutawassit, 2017), City de Alessandro Baricco (Editura Al Mutawassit, 2017), Senilitatea de Italo Svevo (Editura Waraq, 2017) și din limba arabă în italiană: Instrucțiunile sunt în interior de Ashraf Fayad (Editura Terra D’Ulivi, 2016), Marsa Fatima de Haji Jabir și O barcă pentru Lesbos de Nouri al Jarrah (ambele fiind publicate la Editura L’Arcolaio, 2018).

Viața nu e o groapă comună (Editura L’Arcolaio, 2017)este primul volum de poezie al lui Gassid Mohammed, dar nu și ultimul său volum publicat:  în 2018 lansează romanulFuga din mica Romă.

Volumul de versuri Viața nu e o groapă comună înrămează experiența dintre Irak și Italia, dintre Bagdad și Bologna. Citindu-l,  ai revelația că în paralel cu meditația asupra morții, nimicul, neantul, transpare ca și caracter constitutiv al consumerismului și reflectă contemporanitatea socială și poetică de astăzi. Câteva poeme din acest volum au fost traduse în revista Poesis Internațional, numărul  2 (22)/2018 și în numărul din luna mai 2019 al revistei Ateneu.

În prezent Gassid lucrează la o nouă și inedită colecție de poezie ce va purta, cel mai probabil, titlul de L’erba della pace („Iarba păcii”), cu subtitlul „Epopeea unui nou Gilgamesh”.  Volum va fi unul consistent și va conține poeme, după cum spune însuși autorul, „ce vor zugrăvi tânguirea mea, calea vieții mele care străbate și viața țării și a poporului meu. Un fel de biografie colectivă. Va cuprinde, de asemenea, multe referințe cu trimitere la mitologia țării mele, mitologia babiloniană.”

Prin bunăvoința autorului, publicăm câteva poeme din acest volum aflat în pregătire.


Poeme din Iarba păcii

Văietător era vântul de toamnă
– mirosea a ploaie și a morți –
împingea norii și scutura copacii.
În aer pluteau frunzele galbene
– natură moartă care cobora
pe alei și în case –
pungi de plastic și altele din hârtie
împinse de vânt
– o nouă non-natură moartă pe străzi –.
Trunchiurile palmierilor se legănau
pe fundalul unui cer gri închis
care semăna cu pielea unui șarpe
sau suprafața unui Tomcat F-14.

Un tunet erupea în cer
bombele iraniene în pământ.
Toamna înainta, devora viața,
devora zeii fertilității,
Tammuz[1] era deja în infern,
infernul, acum, cobora în Irak,
eu mă zvârcoleam în pântecele mamei.

Vântul  trântea uși și ferestre,
electricitatea se întrerupsese,
au aprins lumânările,
flacăra tremura
mama țipa
cerul fulgera
iar eu
sângeros
ieșeam.

************

Un an avea războiul când m-am născut,
ți s-a spus vreodată – prietene –
că războiul este cu un an mai bătrân decât tine?
Era ziua de 28 noiembrie a anului 1981,
o zi ca oricare altă zi.

Nu știu câți au murit în război
în acel an,
câți au căzut
în acea zi,
și cine m-a lăsat moștenitor
pe locul său vacant din viața asta.
A plecat alunecând
pe căile cerului,
în timp ce țipetele mele
sfâșiau neantul.

************

Pe cer încremenită era o lună mare,
și câteva stele palide,
aerul delicat, întunericul tăcut,
de parcă războiul ar fi adormit.
Din tranșeele lor sar soldații.
În haloul acelei gigantice lămpi naturale
un soldat a recunoscut chipul iubitei sale,
un altul cercetează fața mamei
iar altul contemplă lumina alb de candidă.
Un soldat închide ochii
vrea doar să-și imagineze
doar să se bucure de calmul intens.

Acela a fost un neprihănit moment de pace.

************

Viața este dură
ca un zid de soldați înarmați
este dură
        ca o pată de sânge ce încă este caldă
                        ca un copil desculț care se joacă indiferent
                        fără să știe că și-a pierdut tatăl
                        dar totuși
                                     are deja gesturile impregnate
                                                            capul aplecat
                                                                        privirea
                                                                                    de orfan.

************

O, fiică a nenorocirii, mireasă promisă,
desprinsă din visele îngălbenite fixate în rama timpului,
războinicul care ignoră războiul este acolo,
casca prăfuită îi încununează capul
o centură de gloanțe îi susține spatele.
De rachete și bombe îi este întrerupt somnul
și de sânge cald îi este îmbibat visul.

O, fiică a nenorocirii, nu destrăma broderia,
niciun pretendent nu-ți va stingheri așteptarea
niciun pretendent nu va da un sens așteptării,
lăsă firele să coloreze albul
unui cearceaf care miroase a dorințe ratate.

************

Copilul care eram știa
că nu avea nimic divin.
Născut fiind cu picioarele în Eufrat
acest fapt nu-l transforma într-un Gilgamesh
nu era nici măcar un Enkidu
să înfrunte împreună cu el
acel Taur masiv care scuipa foc
din coarne, o țeavă lungă
care tuna printre palmieri.
Fuga era singura cale de urmat,
o cale care nu exista,
o cale ce trebuia inventată
iar copilul de zece ani știa să fugă
și mama lui știa asta
doar copilul mic  de câteva luni,
– fratele meu –
nu!

************

Avea câteva luni și un scâncet acut
era înfășurat în haine, ascuns
departe în somnul său fericit,
doar frica era vigilentă și vioaie.
Pe sub palmieri fugeam
în timp ce Taurul tuna, soldații erau în mișcare
am ridicat sârma ghimpată, mama a alunecat afară.
A fost atunci când, aplecată și cu mâinile la piept,
și-a dat seama că avea brațele goale.
Întoarcerea a fost mai iute decât fuga
a reumplut brațele cu fiul uitat
în  același timp eu țineam sârma ghimpată.
Drumul spre evadare trebuie întotdeauna inventat
și trebuie să găsești puterea de a-l parcurge.
Fugea biata mea mamă, copilul la piept,
o ploaie de gloanțe cădea peste noi.
Atunci mi-am dat seama că un Pazuzu[2] atent,
cu aripile întinse, ne proteja ca o umbrelă.

************

Bărbații din linia frontului uită
planta vieții lor în mâinile mamelor
în brațele ridicate spre un cer indiferent.
Cresc rugăciuni din acele mâini
apoi se usucă ca florile moarte
iar un dumnezeu distrat culege rămășițele.
Dar mâinile ridicate, întotdeauna ridicate,
nu încetează niciodată să facă să încolțească
mereu rugăciuni fragede.
Bărbații din linia frontului se usucă
un dumnezeu atent le strânge oasele
le macină și le împrăștie pe mâinile ridicate
pentru a face să încolțească
multe alte rugăciuni fragede.

Traducere și note: Daniela Mărculeț


[1] Zeu sumerian al agriculturii şi al păstoritului, al cărui nume este asociat cu vegetaţia şi fertilitatea.

[2] În mitologia asiriană și babiloniană, Pazuzu era regele demonilor vântului, fiul zeului Hanbi.

/

O bună parte a autorilor români funcționează încă în abulia vechiului regim

Un prim gând, în răspuns la invitația dumneavoastră, este să îmi exprim aprecierea pentru Revista Familia, mai precis pentru faptul că a avut această inițiativă de a organiza o anchetă publicistică în jurul tematicii Culturii Anulării și a regimului Corectitudinii Politice. Este, după știința mea, pentru prima dată când fenomenul este tratat în această manieră, metodică, într-o publicație românească. Sau, cel puțin este pentru prima dată când eu am fost solicitat să îmi exprim părerea în contextul unui astfel de demers publicistic național, devenind astfel conștient de existența sa. Găsim, cred eu, și o anumită semnificație simbolică implicită în acest demers al unei publicații cu o asemenea tradiție și recunoaștere în istoria literaturii și culturii române moderne. Sunt onorat și vă mulțumesc pentru invitație.

*

Am să îmi axez răspunsul pornind de la ideea că următoarele teze și afirmații sunt factual adevărate și, începând cu anul 2020, au căpătat o natură axiomatică:

(a) Problema nu este dacă fenomenul culturii anulării este relevant sau dacă va ajunge să se manifeste în România. Cultura Anulării și Corectitudinea Politică au ajuns deja, și impactul lor direct și indirect va crește în viitor cu o intensitate tot mai mare.

(b) Fără să negăm faptul că există susținătorii de bună credință ai fenomenului Culturii Anulării și că mulți dintre cei ce se raliază doar din ignoranță și oportunism nu sunt cu nimic deosebiți de portretul robot al oportunistului tipic din toate regimurile, acest fenomen și impactul său sunt esențialmente, intrinsec și programatic unele profund negative.

(c) Natura acestui impact asupra culturilor și tradițiilor naționale europene este atât de destructiv, că – pe fondul actualei anemii instituționale și confuzii identitar-culturale românești – va pune sub semnul întrebării însăși continuitatea și existența culturii române moderne și a tradiției intelectuale de limbă română, sub toate formele în care aceasta s-a manifestat în ultimii 200 de ani. Poate că în alte contexte naționale ale altor state, rezultatul o să fie diferit. În culturile mici însă, aflate într-o stare de perpetuă modernizare întârziată și plasate într-un context geopolitic instabil, impactul destructurant și confuzant adus de această mișcare are un potențial letal.

Prin urmare, consider că este contraproductiv să intrăm în fundăturile unor dezbateri inutile în jurul validității temelor/axiomelor de mai sus. Locul de unde începem noi discuția trebuie eliberat de naivități și iluzii și – prin asta – de posibilitatea (auto)amăgirii și (auto)manipulării. Întrebarea este:

Privind pragmatic lucrurile, ce facem în aceste condiții? Cum răspundem în calitatea noastră de purtători ai unei tradiții culturale naționale, de reprezentanți ai dimensiunii intelectuale/artistice/literare/științifice a unei națiuni moderne, europene, când suntem confruntați cu un asemenea mutant ideologic? Cum ne poziționăm față de o forță ideologică, politică, economică, tehnologică și instituțională care amenință însăți fundațiile marii civilizații occidentale de la care ne-am inspirat și la care ne-am racordat – ca români, repet: ca români – în ultimele două secole? Cum răspundem așadar în mod concret acestei provocări existențiale fără precedent?

Trei sunt, cred eu, direcțiile de acțiune imediată:

1.  În acest moment, o bună parte a autorilor români funcționează încă în abulia vechiului regim – ca și cum s-ar afla în regim de libertate a expresiei. Este fals și din ce în ce mai periculos. Este necesar înainte de orice un program de (auto)conștientizare privind natura și stringențele noului regim. (Atenție: e vorba de un nou tip de ordine tehno-socială ce încearcă să se impună la nivel global – atât dinspre vest, cât și dinspre est. Cultura Anulării e doar o formă pe care acest nou sistem o îmbracă, în condițiile ideologice specifice lumii occidentale și în speță americane.)

Este nevoie așadar de un demers de conștientizare și de echipare a oamenilor de cultură, intelectualilor și publiciștilor și jurnaliștilor români cu instrumentele necesare funcționării în interiorul unui sistem bazat pe monitorizare potențată tehnologic, extremism ideologic, cenzură și restrângerea masivă a libertății de expresie.  

Altfel spus, faptul că trebuie să funcționăm în logica „persecuției și artei scrisului”, așa cum a explicat marele filozof Leo Strauss în cunoscutul său studiu, devine o realitate operațională. Trebuie să învățăm să ne comportăm și să funcționăm ca atare, cu un scop înainte de orice, de natură pur defensivă, de autoconservare.

Indivizii nu vor putea fi protejați ca gânditori creatori, autori, publiciști, scriitori, artiști etc. liberi odată ce vor fi forțați să supraviețuiască în teamă, suspiciune și izolare. Comunitățile epistemice și de vocație trebuie întărite.

2. Întărirea comunităților intelectuale, culturale și publicistice românești și în special întărirea infrastructurii care susține aceste comunități și formele lor de activitate. Cultura Anulării vine adusă de o formidabilă resursă financiară, mediatica, instituționala și tehnologică. Pentru a face față unor asemenea convergențe de forțe este necesară existența unor comunități și a unor infrastructuri reziliente. Indivizii nu vor putea fi protejați ca gânditori creatori, autori, publiciști, scriitori, artiști etc. liberi odată ce vor fi forțați să supraviețuiască în teamă, suspiciune și izolare. Comunitățile epistemice și de vocație trebuie întărite.

Desigur, nu vom putea învinge noi – prin noi înșine – acest Behemoth. Dar putem câștiga timp, până când conjunctura internațională îi va deveni defavorabilă și asta ne va da un spațiu de mișcare. Sau până când acest Behemoth va colapsa, sub propria sa greutate, în țara sa de origine.

3. Articularea și instituționalizarea unui program național de apărare a culturii naționale române și a limbii române. Cultura Anulării și Corectitudinii Politice vizează în ultimă instanță, în mod programatic, transformarea și anularea oricărei tradiții intelectuale, culturale sau religioase aflate în contradicție cu dogmele și mandatele ei imperative de factură ideologică sau cu obiectivele politice și economice ale grupurilor de interese și actorilor corporați și instituționali asociați ei.

Avem multe scăderi și vulnerabilități în calitatea noastră de cultură minoră, mereu complexați și alergând mereu să prindem istoria din urmă. Pe de altă parte însă, capacitatea de a funcționa nu doar în limba engleză (limba și cultura care vor fi cel mai grav afectate de virulența acestei mișcări), capacitatea de a nu fi pasibili de a fi îngrădiți într-un singur spațiu lingvistic și cultural de monitorizare și control, oferă o șansă și un avantaj culturilor și popoarelor precum cel român. Avem șansa și privilegiul de-a avea la dispoziție un spațiu de libertate și de refugiu intelectual și cultural: o limbă și o cultură națională. Trebuie să fim pregătiți să le apărăm nu doar individual, nu doar la nivel de comunitate intelectuală, artistică și literară, dar și la nivel național.

În acest sens, ca să dau un exemplu, apărarea istoriei naționale în fața indiferenței, ignoranței și a demersurilor tot mai agresive de rescriere și de distorsionare a ei, este – cred eu – o prioritate naționala de prim ordin. Nu e vorba aici de logica pășunistă sau naționalist-poporanistă. Este vorba de logica celui mai contemporan pragmatism, un pragmatism strategic de secol 21, orientat explicit și categoric cu fața spre viitor și către apărarea libertăților individuale inalienabile și a drepturilor naturale și universale ale omului.

Să mă opresc aici. Repet este, cred, un element simbolic foarte special faptul că discutăm aceste lucruri într-o anchetă inițiată de Revista Familia, o revistă care – așa cum știm cu toții – ocupă un loc atât de important în memoria și istoria culturală a poporului român.

/

Cuvânt despre citit(ori)

La începutul anului 2012, împreună cu un mic grup de studenți ai mei de atunci, am demarat un proiect educațional în parteneriat cu Biblioteca Județeană, numit Reading Club/Club de lectură (îmi amintesc câtă tensiune a creat cuvântul „club” prin anumite birouri de la universitate!). Ne propusesem câteva obiective destul de ambițioase, pe care le respectăm și azi de altminteri, anume, dezvoltarea interesului elevilor pentru lectură, în general, şi pentru culturi, limbi şi literaturi străine în special (lecturile se desfășoară în cinci limbi – română, engleză, franceză, germană, maghiară), stimularea creativităţii elevilor; formarea deprinderii elevilor de a frecventa Biblioteca permanent, chiar şi neînsoţiţi, pentru studiu în Sala de Lectură/Ludotecă şi/sau împrumut de carte la domiciliu și, scopul care se dovedește a fi cel mai important, îmbunătăţirea abilităţilor de citire ale elevilor. Componenta tânără a proiectului (studenți și elevi) urmează dinamica firească a schimbărilor de generații, dar proiectul continuă să se concentreze pe crearea unui microclimat potrivit unei sesiuni de lectură prin care publicul-țintă – elevii din școala primară cu precădere – să simtă fascinația lecturii în aceste vremuri de dominație a ecranului, care ne cere să fim spectatori, nu cititori. Ca să fiu sinceră, de fapt, stimulentul inițial a fost să împărtășim cu alții pasiunea noastră pentru citit și să contribuim, într-o oarecare măsură, la educarea unui viitor, posibil, cititor model, un statut pe care l-am descoperit citindu-l pe Umberto Eco; este destinatarul  ideal(izat) imaginat de Emitentul-Autor în procesul de creare a operei sale, adică, cititorul capabil să umple spațiile albe, intervalele intenționat vide ale textului, să-l interpreteze „cu o garanție suficientă de univocitate (…), să-l ajute să funcționeze” (Eco, 1991:83).

Comunitatea imaginară a cititorilor

Cititul este o competență care se învață, stă la baza educației, este deprinderea care „odată dezvoltată, poate fi menținută foarte ușor la nivel înalt” (Rivers, 1977: 205), exersarea acestui proces cognitiv permițând subiectului să decodeze simboluri, să le descopere și să le înțeleagă  sensul, să construiască la rândul său mesaje personale, finalmente, să își lărgească orizontul cunoașterii, să își dezvolte și să își rafineze spiritul critic, analitic, creativ, să se împlinească, să își facă viața mai importantă și mai interesantă. Fiind o întreprindere esențială în existența noastră diurnă, scriitorii deseori își deleagă personajele sau naratorii să se adreseze cititorilor, să aducă în discuție motive, practici, forme de lectură într-un context reflexiv, comunicațional, ales de autor în orchestrarea inteligentă a materialului epic, reușind să reducă astfel prejudecata după care cititul este o activitate pasivă pentru că, dacă se examinează deprinderile „ce trebuie dezvoltate pentru o citire fluentă, cu înțelegerea sensului, vom vedea că cititorul este departe de a fi pasiv” (210) în timpul lecturii unui text. Expunerea modului de reflectare al autorilor/naratorilor/personajelor asupra ipostazelor barthesiene de plăcere a lecturii sau de simplă consumare a unui text, în funcție de distanța care se stabilește între cititori și cărțile pentru care se optează, implică un act de auto-reflexivitate, de referire constantă la o particularitate implicată în relația fundamentală dintre emitent și destinatar,  așa cum face Paul Auster prin personajul său Ferguson: „Cititul romanelor era una dintre plăcerile fundamentale ale vieţii [lui Ferguson] (…); cineva trebuia să scrie acele romane pentru ca oamenii să aibă ocazia de a gusta acea plăcere (…), dar nici cititul nici scrisul nu puteau fi considerate activităţi eroice” (Auster, 2018: 367).

Pentru a ajunge un Cititor Model, cititorul empiric are de îndeplinit câteva îndatoriri filologice, susține Umberto Eco, anume, datoria „de a recupera cu maximă aproximație posibilă codurile emitentului” (Eco, 1991: 96), de a ajunge să interpreteze textul citit în concordanță cu traseul comunicativ existent între subiectul originar și competența destinatarului (vezi 97), respectiv, de a stabili o legătură virtuală cu autorul textului, empiric sau Model, ca în exemplul sugerat de J. D. Salinger în conversația cu lectorul său imaginar: „Din fericire (…), eu am aflat practic cu mulți ani în urmă tot ce e necesar să știu despre cititorul meu obișnuit; adică despre tine. Mi-e teamă că ai să negi cu tărie că te-aș cunoaște, dar nu sunt în măsură să te cred pe cuvânt. Ești un mare iubitor de păsări (…). Ar fi prea frumos dacă propriul meu cititor obișnuit s-ar nimeri să fie unul dintre cei trei oameni care au văzut cuibul ploierului-fluierar; dar simt că-l cunosc – adică te cunosc – îndeajuns ca să știu ce gest binevoitor din parte-mi ar putea fi acum bine primit (…); îți spun  în particular, bătrâne prieten (sau mai curând nu-ți vorbesc ție, ci în tine), că te rog să accepți acest modest buchet de paranteze proaspăt înflorite : (((()))). Presupun că nu au un aspect prea floral, dar țin să fie primite ca niște semne crăcănate, curbate, ale stării mele de spirit și de trup, acum când scriu toate acestea.” (Salinger, 2002: 92).

Concepția unanim acceptată că o carte există doar când este citită, că ea devine ceea ce este doar prin lectură, subliniată și de convingerea că existența cititorului este cea care o actualizează (vezi Nash, 1987: 246), îl determină pe naratorul lui Simmons să îi amintească ficționalului Henry James (!) că „va avea nevoie de tot talentul său literar și de toată priceperea greu câștigată într-ale scrisului, precum și de cele mai delicate tușe stilistice pentru a-l face pe cititor să-și dea treptat seama de numeroasele niveluri de onestitate, minciună, vină și inocență (…), în vreme ce acțiunea se va desfășura de o manieră logică spre înfiorătorul ei punct culminant” (Simmons, 2015: 164); iar pentru ca cititorul să nu se simtă „mult prea deranjat” de posibile deplasări temporară ale centrului său de atenție, „povestitorul va face tot posibilul să rămână doar la cele două perspective narative, dându-și, totodată, silința să nu țopăie de la una la alta, aidoma proverbialului greier” (93). 

Provocările galaxiei electronice

Opinia enunțată de un personaj al lui Val McDermid, Ellie Tilney, ironic reconstruit după canonul victorian, „Cred că este adevărat când se zice că femeile citesc mai multe romane decât bărbaţii. Cu siguranţă cumpără mai multe ori împrumută de la biblioteci.” (McDermid, 2017: 127), merită luată în considerare și demonstrată în contextul social actual al consumerismului dominat de achiziționări de bunuri, de posibila comodificare, adică de valorizare comercială, a tutor conceptelor, sentimentelor, artelor, printr-o standardizare constantă a lor la cerințele gustului public. În aceste condiții generale, al unui exces vizual atrăgător, fascinant, uneori amețitor, cititul, clasicul modus legendi și circuitul comunicativ dintre cititor și autor/text au fost deviate prin cotropirea masivă a cititorului de semne și coduri care îl pot purta într-un univers îmbietor prin instabilitatea perpetuă a ofertelor sale de viață, aventuri, trăiri. Licia, personajul central al Doinei Ruști, resimte tensiunile acestei schimbări paradigmatice ca pe o nouă libertate, o alternativă divergentă a statutului iconic al cărții și al publicului său: „Drama mea se leagă de cărți (…). Eu nu mai am niciun chef să citesc. Iau o carte în mână, mă uit la ea și o pun la loc. Nu dați vina pe timpuri, pe televizor și pe stupidocrație. În cazul meu este vorba despre patru bărbați, patru creaturi ieșite de sub pulpanele mantalei lui Aurelius [motanul]. Până nu demult îmi plăcea să citesc romane, să intru în fibra lor nevăzută și să mă transform în plăcintă, în vierme, în moluscă, ascunsă în buzunarele călduțe ale unei minți. Astăzi am pierdut această bucurie” (Ruști, 2011: 5). Disoluția practicii de a citi mai cu seamă povești lungi și complexe poate fi văzută ca efect al tehnologiei, care a schimbat felul de gândire și lecturare, în sensul că „s-a modificat ceva în creierul nostru, s-au rescris căile noastre neurale în așa fel încât nimeni nu va mai citi un roman lung vreodată” (McGill, 2014: 34), fapt admis și de protagonista menționată: „deja cărțile se răriseră mult în viața mea, iar când deschideam un roman ca acesta [Pădurea norvegiană a lui Murakami] era mai mult o obligație, cum ar fi că mă rugase cineva, că mi-l dăduse un amic insistent – ia cartea asta și citește-o imediat, citește-o și după aia vorbim.” (Ruști: 2011: 141-2).

Intricata și mult studiata relație dintre autor, cititor, text e demonetizată datorită reconfigurării modului de a citi și de a reflecta asupra acestei activități azi, în condițiile în care există alternative mai user-friendly: „pierderea chefului de citit nu era chiar o catastrofă. Ce era mai confortant decât să trăiești poveștile scrise de alții, retușând fără grabă?! Să fii Balzac și Palahniuk în aceeași vreme, fără povara grea a imitației! Să faci copy-paste și apoi să modelezi tu însuți marmelada densă a altui timp! Să faci conversație la „Catedrala” ta din Berceni!” (150).

În mod neașteptat însă, există încă suficientă energie și deschidere pentru cititul de cărți, în orice variantă ar fi ele, ca o alternanță la instantaneitatea textelor de pe ecrane; există și speranța că efortul lui Gutenberg mai are ecouri și azi, așa cum sugerează discret și Paul Auster: „dacă o carte putea avea asemenea efect asupra inimii, minţii şi celor mai intime trăiri despre lume [ca romanul Crimă şi pedeapsă], atunci a scrie (n.n. și a citi) romane era fără doar şi poate cel mai bun lucru pe care omul îl putea face în viaţă, pentru că Dostoievski îl învăţase că poveştile inventate puteau trece mult dincolo de simpla plăcere şi divertisment, te puteau transforma cu totul şi pe dinăuntru, şi pe dinafară, te puteau scurta de cap, te puteau opări, îngheţa, dezbrăca în pielea goală şi arunca în calea vânturilor turbate ale universului” (Auster, 2018: 369).


Referințe
  • Auster, Paul, 2018 (2017), 4 3 2 1 , Bucureşti: Editura Art, Colecţia  Musai (trad. Iulia Gorzo)
  • Eco, Umberto, 1991 (1979), Lector in fabula, București: Editura Univers (trad. Marina Spalas)
  • McDermid, Val, 2017 (2014), Mănăstirea Northanger, Bucureşti: Editura Litera (trad. Alexandra Florescu)
  • McGill, Hannah, 2014, ‚Modernity and machinery’, în The  21st-Century Novel, Edinurgh: Edinburgh University Press (pp.29-39)
  • Nash, Christopher, 1987,  World Postmodern Fiction. A Guide, Londra: Longman
  • Rivers, Wilga, 1977, Formarea deprinderilor de limbă străină, București: Editura Didactică și pedagogică (trad. Eugen P. Noveanu)
  • Ruști, Doina,  2011, Patru bărbați plus Aurelius, Iași: Polirom
  • Salinger, J.D., 2002 (1955, 1959), Dulgheri, înălțați grinda acoperișului și Seymour: o prezentare, Iași: Polirom (trad. Antoaneta Ralian)
  • Simmons, Dan, 2015, A cincea cupă,  București: Nemira (trad. Ruxandra Toma)

Fotografie creată de özgür uzun, de la Pexels

Bestsellers Cărturești – martie 2021

  • Cifrele din dreptul titlurilor, prezentate între paranteze drepte, reprezintă locul ocupat în topul lunii anterioare, respectiv numărul de luni în top.

Autori români

1. Andreea Săvulescu, Ziua în care m-am iubit cu adevărat (Bookzone)  [-/1]

Învață alături de Andreea să te iubești tu în primul rând, să te pui pe primul loc în viața ta, să faci pace cu trecutul într-un mod vindecător și asumat, nu prin negare, și să iei ce e mai bun de la viață, eliberându-te de poverile care-ți apasă pe suflet, conștient sau inconștient.

2. Tatiana Niculescu, Nepovestitele iubiri – 7 minibiografii sentimentale (Humanitas) [1/2]

Neagu Djuvara, principesa Elisabeta, Constantin Poroineanu, Florence Baker sau oameni cu totul necunoscuți se întâlnesc în necugetate, năbădăioase, trădate sau interzise pagini de viață de la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX.

3. Ioana Pârvulescu, Inocenții (Humanitas) [4/3]

Două viziuni asupra lumii: cea a unei fetițe care vede lucrurile într-un fel extrem de personal şi cea a femeii care descoperă secretele înecate în trecut. Naivitatea comică a primei voci învinge melancolia celei de-a doua.

  • 4. Iv Cel Naiv, Să ne facem de râs în fața furnicilor (Trei) [6/2]
  • 5. Radu Paraschivescu, Vitrina cu șarlatani (Humanitas) [2/3]
  • 6. Tatiana Țîbuleac, Vara în care mama a avut ochii verzi (Cartier) [3/3]
  • 7. Gabriel Liiceanu, Andrei Pleșu, Despre destin (Humanitas) [7/3]
  • 8. Andreea Săvulescu, Trăiește autentic (Bookzone) [-/1]
  • 9. Iulian Tănase, Un animal necunoscut și alte patruzeci de povestiri(Vellant) [-/1]
  • 10. 10. Gabriel Liiceanu, Isus al meu (Humanitas) [10/3]

Ficțiune

1. Delia Owens, Acolo unde cântă racii (Trei) [3/3]

Zvonurile despre Fata Mlaștinii au circulat mulți ani în Barkley Cove, un orășel liniștit de pe coasta Carolinei de Nord. Așa că, în 1969, când frumosul Chase Andrews este găsit mort, localnicii bănuiesc imediat că a fost ucis de Kya Clark, adevăratul nume al Fetei Mlaștinii. Însă Kya nu este nici pe departe sălbăticiunea pe care și-o închipuie lumea.

2. Walter Tevis, Gambitul Damei (Bookzone) [1/3]

Gambitul Damei este povestea micuței orfane care, într-o lume a dependențelor, își dorește să evadeze din realitatea apăsătoare ce o înconjoară. Și are două modalități: să joace șah și să ia micile pastile verzi.

3. Matt Haig, Biblioteca de la miezul nopții (Nemira) [2/3]

O singură bibliotecă. O infinitate de vieți. Care e cea mai bună?

Undeva, la marginea universului, există o bibliotecă infinită de cărți, iar fiecare poveste din ele provine dintr-o altă realitate. Una spune povestea vieții tale așa cum e, alta spune povestea vieții tale așa cum ar fi fost dacă ai fi luat altă decizie într-un anumit moment. Toți ne întrebăm mereu cum ar fi putut să fie viețile noastre. Dar dacă am găsi răspunsul într-o bibliotecă?

  • 4. Heather Morris, Tatuatorul de la Auschwitz (Humanitas Fiction) [4/3]
  • 5. Irvin D. Yalom, Plânsul lui Nietzsche (Humanitas Fiction) [8/3]
  • 6. John Boyne, Băiatul cu pijamale în dungi (Rao) [7/3]
  • 7. Irvin Yalom, Minciuni pe canapea (Humanitas Fiction) [6/3]
  • 8. Alex Michaelides, Pacienta tăcută (Litera) [5/3]
  • 9. Ann Patchett, Casa olandeză (Humanitas Fiction) [-/1]
  • 10. Louise Fein, Fiica Reichului (Nemira) [-/1]

Poezie

1. Nichita Stănescu, Tu ai un fel de paradis al tău (Bestseller) [2/3]

O selecție din cele mai frumoase poeme de dragoste semnate de Nichita Stănescu.

2. Svetlana Cârstean, Sînt alta (Nemira) [1/3]

„Arthur Rimbaud ar fi iubit arta cu care Svetlana Cârstean a actualizat Je est un autre. Svetlana este une autre în sensul precis intenționat de Rimbaud – cu adaosul capacității poeziei de a povesti direct și curajos o viață de azi. Un subtil simț al umorului, auzul perfect și privirea fără ifose dau acestei cărți o cadență deosebită, care pune de acord istoria poetei cu viața obștească. Frumusețea lumii în mișcare, prezentul care se îndepărtează și devine povești, plutesc prin tărîmuri geografice și psihologice în acest poem-fluviu.“ – Andrei Codrescu

3. Alina Purcaru, Paula Erizanu, Un secol de poezie română scrisă de femei II (Cartier) [-/1]

„Moştenirea lăsată de poetele care au debutat în perioada 1945-1989, în România, Republica Moldova şi în diasporă, este vastă, un întreg continent de explorat. În volumul de faţă, sunt prezente nume cunoscute pasionaţilor de literatură, precum Angela Marinescu, Mariana Marin, Magda Cârneci sau Nora Iuga, poete prezente în manuale şi deci cunoscute de publicul larg, ca Ana Blandiana sau Nina Cassian, dar şi poete care merită să fie citite mult mai mult, precum Grete Tartler, Constanţa Buzea, Gabriela Melinescu sau Marcela Benea, pentru a oferi doar câteva exemple.” (Alica Purcaru, Paula Erizanu)

  • 4. Nichita Stănescu, Integrala poeziei (Vasiliana) [5/3]
  • 5. Andrei Codrescu, Visul diacritic (Nemira) [-/1]
  • 6. Ruxandra Novac, Alwards (Trei) [9/3]
  • 7.Mihai Eminescu, Poezii (Humanitas) [4/3]
  • 8. Teona Galgoțiu, Mă uit înapoi și dispare (OMG) [-/1]
  • 9. Nichita Stănescu, Lecția despre cub (Cartea Românească) [-/1]
  • 10. 111 cele mai frumoase poezii de dragoste din literatura română (Nemira) [-/1]

Istorie

1. Yuval Noah Harari, Sapiens. Scurtă istorie a omenirii (Polirom) [1/2]

Acum 100.000 de ani, pe pămînt existau cel puţin şase specii de oameni. Astăzi există una singură: noi, Homo sapiens. Ce s-a întîmplat cu celelalte? Şi cum am ajuns să fim stăpînii planetei?

2.Bill Fawcett, 100 de greșeli care au schimbat istoria (Litera) [4/2]

De la Linia Maginot, la Criza rachetelor cubaneze, istoria este plină de mișcări proaste și de idei mai puțin geniale care s-au transformat în dezastre cu consecințe nelimitate. Acest volum analizează o sută de astfel de puncte de cotitură.

3. Yuval Noah Harari, Homo Deus. Scurtă istorie a viitorului (Polirom) [2/2]

De-a lungul istoriei, omenirea s-a confruntat constant cu trei probleme cruciale: războiul, foametea şi molimele. În secolul XX, a reuşit să le rezolve în mare măsură. Ce anume va lua însă locul războiului, foametei şi molimelor în agenda omenirii? Ce destin vom alege pentru noi înşine, ce scopuri ne vom stabili? 

  • 4. Yuval Noah Harari, 21 de lecții pentru secolul XXI (Polirom) [6/2]
  • 5. Catherine Nixey, Epoca întunecării: Cum a distrus Creștinismul lumea clasică (Humanitas) [9/3]
  • 6. Johan Huizinga, Amurgul Evului Mediu (Trei) [-/1]
  • 7. Mark Galeotti, O scurtă istorie a Rusiei (Humanitas) [-/1]
  • 8.Neagu Djuvara, O scurtă istorie ilustrată a românilor (Humanitas) [3/3]
  • 9. Peter Frankopan, Drumurile mătăsii. O nouă istorie a lumii (Trei) [-/1]
  • 10. Patricia Posner, Farmacistul de la Auschwitz (Rao) [5/3]

Filosofie/Psihologie

1. Marcus Aurelius, Gânduri către sine însuși (Humanitas) [1/3]

„O carte de căpătâi a civilizaţiei europene.“ – Andrei Pleșu

„Cu ani în urmă am cumpărat o ediţie veche din Marc Aureliu care purta următoarea dedicaţie: «Să-ţi fie prieten în ceasurile grele şi să te sprijine cum m-a sprijinit pe mine.» Nu cred că i se poate face unei cărţi un elogiu mai frumos decât acest «prieten în ceasurile grele».“ — Emil Cioran

„Marcus Aurelius a fost primul personaj care s-a aventurat sistematic pe teritoriul eului, care l-a vizitat şi care a scris de fapt un tratat despre tehnici de ameliorare şi de ţinere în frâu a eului propriu.“ — Gabriel Liiceanu

2. Viktor E. Frankl, Omul în căutarea sensului vieții (Vellant) [2/2]

Omul în căutarea sensului vieții este cronica experiențelor îngrozitoare trăite de psihiatrul Viktor Frankl în timpul detenției sale la Auschwitz și în alte lagăre concentraționiste.

3. Sun Tzu, Arta războiului (Cartex) [3/3]

Arta războiului este o carte care se învecinează cu mitul. Cunoașterea oferită pe parcursul celor câteva sute de versete este una de tip biblic, iar misterul și numeroasele incertitudini biobibliografice au generat un plus de fascinație. Atât despre Sun Tzu, cât și despre Arta razboiului istoricii au foarte puține certitudini. S-a convenit că țin de secolul al V-lea î.Hr., o epocă în care China trecea de la o armată de tip feudal la una profesionistă…

  • 4. Dr. Kevin Dutton și Andy McNab, ABC-ul psihopatului de succes (Globo) [5/2]
  • 5. Dr. Clarissa Pinkola Estes, Femei care aleargă cu lupii. Povești și mituri ale arhetipului femeii sălbatice (Niculescu) [-/1]
  • 6. Kevin Dutton, Înțelepciunea psihopaților (Globo) [7/2]
  • 7. Seneca, Alt timp nu am (Snk) [9/3]
  • 8. Robin Norwood, Femei care iubesc prea mult (Litera) [4/2]
  • 9. Joe Dispenza, Antrenează-ți creierul! (Curtea Veche) [-/1]
  • 10. Jeffrey E. Young, Janet S. Klosko, Cum să-ți reinventezi viața (Trei) [-/1]

Critică și istorie literară

1. Albert Camus, Discursurile din Suedia (Polirom) [1/2]

Pentru prima dată în limba română, apar reunite sub titlul Discursurile din Suedia discursul rostit de Albert Camus la Stockholm după ceremonia decernării Premiului Nobel pentru Literatură şi conferinţa susţinută în faţa studenţilor de la Universitatea din Uppsala în decembrie 1957. 

2.Umberto Eco, Cum se face o teză de licență (Editia 2020) (Polirom) [3/3]

Un îndrumar complet despre cum se scrie o lucrare științifică riguroasă.
Studenții, în primul rînd cei de la secțiile umaniste, pot afla ce înseamnă teza de licență, cum să-și aleagă tema și să-și organizeze timpul de lucru, cum să întreprindă o cercetare bibliografică și să ordoneze materialul, cum se redactează teza.

3. Adrian Papahagi, Shakespeare interpretat de Adrian Papahagi. Sonete • Romeo și Julieta (Polirom) [2/3]

Sesizăm originalitatea destabilizantă a Sonetelor lui Shakespeare începînd cu destinatarii acestora. Romeo și Julieta este scandată de sonete, culminînd cu primul dialog amoros al tinerilor veronezi. Volumul face parte dintr-o serie care își propune să analizeze întreaga operă dramatică și lirică a lui Shakespeare.

  • 4. Mihai Iovănel, Istoria literaturii române contemporane 1990-2020 (Polirom) [-/1]
  • 5. Laszlo Alexandru, Lectura lui Dante. Vol. 1. Infernul (Cartier) [4/3]
  • 6. Ioan-Aurel Pop, Veghea asupra limbii române (Litera) [5/3]
  • 7. Adrian Papahagi, Shakespeare interpretat de Adrian Papahagi. Visul unei nopți de vară • Cum vă place (Polirom) [6/3]
  • 8. Corin Braga, Enciclopedia imaginariilor din România. Vol. I: Imaginar literar (Polirom) [7/3]
  • 9. Matei Călinescu, Cinci fețe ale modernității(Polirom) [-/1]
  • 10. Eugen Simion, Scriitori români de azi II (Cartea Românească) [9/2]

Cărți pentru copii

1. Jeff Kinney, Jurnalul unui puști 15. La ananghie (Art) [1/3]

Greg Heffley și familia lui pornesc la drum pentru o excursie cu cortul de-a lungul țării. Sunt gata pentru aventura vieții lor. Numai că le sunt date peste cap planurile și se trezesc blocați într-un parc pentru autorulote care nu-i tocmai locul potrivit pentru o vară de vis.

Situația se înrăutățește pentru familia Heffley când cerul se deschide și nivelul apei începe să crească, făcându-i să se întrebe dacă vacanța lor mai are sorți de izbândă – sau dacă sunt deja la ananghie, fără scăpare.

2. Kimberly Brubaker Bradley, Războiul care mi-a salvat viața (Art) [2/2]

Într-o lume nesigură, pe fundalul luptei pentru supraviețuire din întunecații ani ai celui de-Al Doilea Război Mondial, Ada, o fetiță de nouă ani, are de purtat propria ei bătălie pentru a demonstra că nu e cu nimic diferită de ceilalți.

3. David Walliams, Bunicuța hoțomană (Art) [7/3]

Pe Ben îl plictisesc de moarte serile de vineri, pe care trebuie să la petreacă în casa bunicii. Unul dintre motive ar fi că mâncărurile ei sunt făcute doar din varză – iar asta e o regulă valabilă chiar şi pentru prăjituri… Însă curând descoperă că Buni are un secret întunecat. Este oare bătrânica inofensivă, cu păr alb, proteză auditivă şi dinţi falşi un hoţ internaţional de bijuterii?

  • 4. Antoine De Saint-Exupery, Micul Prinț (Rao) [8/3]
  • 5. Raina Telgemeier, Surori (Art) [-/1]
  • 6.Alex Rovira, Francesc Miralles, Povești ca să te iubești mai mult: 35 de istorioare care cultivă respectul de sine (Humanitas) [6/2]
  • 7. Erin Hunter, Pisicile războinice vol. 23 – Sub semnul Stelelor. Războinicul uitat (ALL) [-/1]
  • 8. Ioana Chicet-Macoveiciuc, Caietul, roman mic pentru fetițele care cresc mari (Univers) [5/2]
  • 9. Al. Mitru, Legendele Olimpului. Eroii(Art) [-/1]
  • 10.  R.J. Palacio, Minunea (Art) [-/1]

Eseu

1. Elif Shafak, Cum să rămâi lucid într-o epocă a dezbinării (Polirom) [1/3]

Vrem să ne întoarcem la situaţia de dinaintea pandemiei? A fost ea una „normală”? Cum să ne menţinem lucizi într-o lume haotică şi dezbinată, în care naţionalismul, homofobia, autoritarismul şi discriminarea devin ameninţări globale? Şi cum să rămînem calmi cînd sîntem lăsaţi pe dinafară, cînd sîntem tot mai singuri, cînd nu putem purta un dialog cu cei cu opinii diferite de ale noastre? De ce diversitatea devine un pericol, iar apatia, angoasa, dezamăgirea şi nesiguranţa ne-au invadat fiinţa? La urma urmei, cine sîntem şi cum ne definim identitatea? Avem doleanţe, nemulţumiri şi răbufniri de furie pe care vrem să ni le facem cunoscute, dar oare ne ascultă cineva?

2. Malcolm Gladwell, Excepționalii. Povestea succesului (Publica) [2/3]

Poveștile despre cei care au un foarte, foarte mare succes se învârt în jurul inteligenței și ambiției. În Excepționalii, Malcolm Gladwell spune că adevărata explicație e cu totul alta, iar dacă vrem să înțelegem cum se ajunge atât de departe, ar trebui să ne luăm timp să cunoaștem tot ce ține de contextul acestor oameni: familia, locul unde au copilărit, data nașterii. Gladwell contestă mitul așa-zisului merit personal, explorând raportul dintre succes și cultură, hazard, sincronizare, naștere și noroc, și felul în care, în pofida calităților și talentului cuiva, moștenirea culturală poate funcționa ca o piedică.

3. Carlo Cipolla, Legile fundamentale ale imbecilității umane (Humanitas) [9/3]

Despre imbecili și nebuni se scrie cu o nesfârșită fascinație cel puțin din vremea Renașterii; de la elogii la studii sociopsihologice, de la piese de teatru de Shakespeare la povești de Creangă, satisfacția descoperirii unei lumi din care toți suntem convinși că nu facem parte a atras cititorii secole de-a rândul. Nimeni nu a încercat să îmbine însă ironia fină cu o metodă științifică înainte de Carlo M. Cipolla, ale cărui afirmații caustice devin teritoriul unei desfășurări de sisteme carteziene și statistici de-a dreptul încântătoare.

  • 4. Alain De Botton, Statut și anxietate (Vellant) [5/3]
  • 5. Aldous Huxley, Porțile percepției. Raiul și iadul (Polirom) [8/2]
  • 6. Alain De Botton, A privi și a vedea (Vellant) [10/3]
  • 7. Aurora Liiceanu, Sindromul Greta Garbo. Despre celebritate și anonimat (Polirom) [-/1]
  • 8. George Orwell, Despre adevar (Polirom) [6/3]
  • 9. Andrei Pleșu, Neliniști vechi și noi (Humanitas) [-/1]
  • 10. Emil Cioran, Despre Franța (Humanitas) [-/1]

Cărți de călătorie

1. Nuseir Yassin, Bruce Kluger, În jurul lumii în 60 de secunde (Trei) [2/3]

În 2016, Nas a pornit într-o călătorie de 1000 de zile prin lume. Dar nu s-a îndreptat către obișnuitele atracții turistice, pentru că a vrut să cunoască oameni reali și să vadă locurile pe care le numesc ei „acasă” – de la sate din Africa și mahalale din India până la zgârie-norii din Singapore și deșerturile Australiei.

2. Robert  Macfarlane, Lumea de sub noi. O călătorie în adâncul pământului (Polirom) [1/3]

Dintr-un unghi de vedere geologic asupra planetei noastre, Macfarlane pune o întrebare vitală și tulburătoare: oare sîntem niște buni strămoși pentru Pămîntul viitorului? De la primele pagini, remarcabile, pînă la concluzia încărcată de emoție, Lumea de sub noi este un periplu în care se împletesc miracolele și pierderea, teama și speranța. O carte ce ne va schimba felul în care privim lumea.

3. Aldous Huxley, Călătoria unui sceptic în jurul lumii (Polirom) [-/1]

În călătoria sa de un an prin lume (India, Birmania, Japonia, China, America), Aldous Huxley își notează impresiile puternice lăsate de locurile pe care le vizitează și de oamenii pe care îi cunoaște.

  • 4. Heinrich Harrer, Șapte ani în Tibet (Polirom) [-/1]
  • 5. Mirel Bănică, Prin România. Carnete de drum(Polirom) [-/1]
  • 6. Elena Stancu, Cosmin Bumbuț, Acasă, pe drum: 4 ani teleleu (Humanitas) [9/2]
  • 7. Cristian Lascu, Helmut Ignat, Din Antarctica la Scărișoara: Pe urmele lui Emil Racoviță (Humanitas) [6/3]
  • 8. Adelin Petrișor, Țara cu un singur gras (Polirom) [7/3]
  • 9. Ana Hogaș, Ionuț Florea, Oyibo: 2 oameni, 1 motocicletă, 14 luni în Africa(Humanitas) [-/1]
  • 10. Sabina Fati, Ocolul Mării Negre în 90 de zile: șapte țări, opt granițe și o lovitură de stat în prime-time (Humanitas) [4/2]

RMN. Eco-poemul

Mihók Tamás, Biocharia. Ritual ecolatru, Bucureşti, [frACTalia], 2020

Chiar de la volumul winrar de tot (2015), Mihók Tamás și-a confirmat apartenența în cercul poeților juni, dar maturi, stârnind multiple interpretări pe text; de la etichetări precum: o poezie a asfaltului, o invitație la autenticitate, la „o poetică esențialistă proclamată cu tupeu” (Al. Cistelecan), ori „rafinament, inteligență emoțională și discurs introspectiv” (Gelu Vlașin), un lucru e imposibil de tăgăduit, și anume că poemul lui Mihók Tamás circumscrie și desemnează deopotrivă imaginea unui vas comunicant, echilibrat textual, ce (se) rostește despre adevăruri, sondări și căutări intim personalizate in extremis. Dacă precedentul său volum cuticular amprentează arhitectura lirică auctorială cu un soi de voluptate a senzorial-senzualului, articulând imago-uri îndrăznețe, fără false și ipocrite pudibonderii, construind o supra-metaforă a cuticulei, ce în cazul acestor poezii actează drept membrană protectoare și voit rezistentă la toate intemperiile frustrării și traumei sinelui liric, biocharia. Ritual ecolatru (Editura frACTalia, București, 2020) permutează fără doar și poate această membrană hiper-protectoare înmiit senzitiv-voluptoasă înspre artificial, înspre alterare, înspre apocaliptic, radiografiind prizonieratul, pietrificarea și masca ființei, într-o gamă absolut insolită a vegetalului vindicativ. Într-un interviu acordat Danei Pătrănoiu, Mihók Tamás explicitează oarecum arhitectura recentului său volum: „Orice habitat e pluristratificat. La fel și poezia, care e un câmp de luptă al tuturor termenilor existenți – și cei pe cale de dispariție, asemeni speciilor de plante sau animale, au dreptul la viață și, deci, pot reprezenta câte un nod unic și irepetabil în această rețea care e limbajul. Cât despre ritmul alert, acesta reflectă agonia unui timp prezent ce accelerează mai vertiginos ca niciodată. Dacă altădată percepția umană avea răgaz să capteze formele prezentului în profunzimea lor, astăzi – cel mai probabil din cauza cantității informaționale împovărătoare și a interconectivității permanente – tot ce mai reușim să sesizăm e stratul de la suprafață. Iar goana asta ne sedimentează undeva-n subconștient frânturi de realitate, de aici și activarea recuzitei suprarealiste pe alocuri.”

RMN-ul propus de Mihók Tamás deconspiră un soi de stație termini a ființei, o captivitate, o solitudine, o sufocare, o deconstrucție și deopotrivă o descompunere a acesteia, o înțepenire în artificios, o alunecare înspre categoria umbrei, o împietrire a măștii, o deconspirare a improvizației și a inautenticului – toate conotate negativ, toate devoalate ca mărci ale păgubosului, ale derizoriului…

De la publicarea sa, cartea s-a bucurat de varii analize hermeneutice, mai toate identificând ca seve ideatice nume precum Donna Haraway, Rosi Braidotti, afiliindu-i registrul poetic unor ecosisteme lirice semnate de Gabi Eftimie, Andrei Doboș, Bogdan Tiutiu, articulând un limbaj naumian. Apropriindu-și-le pe toate acestea ca background ori ca teren fecund al eco-poemului, RMN-ul propus de Mihók Tamás deconspiră un soi de stație termini a ființei, o captivitate, o solitudine, o sufocare, o deconstrucție și deopotrivă o descompunere a acesteia, o înțepenire în artificios, o alunecare înspre categoria umbrei, o împietrire a măștii, o deconspirare a improvizației și a inautenticului – toate conotate negativ, toate devoalate ca mărci ale păgubosului, ale derizoriului („furtuna zgâlțâia fălcile terrei/ bezna se cimenta în carii/ pe suprafața uscată a lacului/ năpârleam de mătasea-morților”; „printre rădăcinile lui fragede articulațiile noastre/ jucau alba-neagra c-un bob de năut/ blufau rușinea măsluiau iluminarea”; „păianjenii de apă goneau razele luminii artificiale/ catedrala epavă găzduia peste opt sute de specii de pește/ algele demineralizate aveau camere montate în spori”; „după acalmia tectonică/ nimeni nu-și mai amintea dangătele/ umbrele uliilor pe panoul solar/ (…) bărbații purtau nuiele cu însemne/ femeile viețuiau în bucla unei mari uimiri”; „prinși între limbile de foc/ și cine să le spună/ povestea mai departe/ civilizații carbonizate/ în poziție de lotus”; „ochiul-de-păun/ a fost ras de pe hublou/ zațul compostat/ ne-a înghițit sandalele”). Vocalizând sentințe definitive, poemul lui Mihók Tamás penalizează până și cuplul ce e și el contaminat de procesul descompunerii, sufocat de cotidianul proxim, redus ca ființare la vid, într-o dinamică lirică apocaliptică a vendetei habitatului asupra umanului, într-o eră nu doar a post-, ci și – mai ales – a meta-umanului, desenând perspective dincolo de real, ivite parcă din subterană, impunând o hegemonie S.F. a regnului vegetal și animal („două stații până la dedeman cât două înghițituri în sec/ aplicația – setată pe restaurante libaneze/ inima – pe clădiri cu risc seismic ridicat/ metropola mă alterează sinestezic”; „ne rosteam numele și lucrurile ni se retrăgeau îndărăt/ ne legănam în negură și organele noastre complotau”; „tu bâjbâiai pe dantelăria arămie/ cu piciorușele tale o mie/ locuiam într-un lampion chinezesc”; „dezastrele au un impact pozitiv asupra personalității umane/ (…) șocul survenit în urma cataclismului/ inhibă hormonii de creștere”).

Paradoxal, dincolo de senzația acută a pietrificării ființei, a suspendării sale într-un afară impregnat de artificial, de virusarea cu însemnele hiper-protecției studiate, mecanice, contrafăcute, poemul lui Mihók Tamás respiră un dinamism obvios al imago-ului extincției, clădindu-și un traseu imbatabil ce îngurgitează și totodată imaginează timpi ai trecutului, prezentului și ai viitorului, toți infectați pare-se de atributele prăbușirii, ale coborârii în infernul golirii de sens; performând un mixaj al imago-ului mitic despuiat de magia de odinioară cu un imago cataclismic, poemul auctorial demască într-un registru al categoricului dureros improvizația, falsul și automatismul ființei („am văzut trunchiuri retezate la înălțimea gleznei/ tihna ielelor acupunctura lemnului pe pieile albe/ (…) bătrâni cu ochelari fumurii înghețați în azot lichid/ portaluri pornind din buncăr aterizând în samovar/ (…) blufau rușinea măsluiau iluminarea”; „arborase curcubeul metalic/ nu va mai subvenționa aerul/ ființe cu mănuși de cauciuc/ pregăteau exoplanetele/ (…) am inspirat ne-am spart plămânii/ ca pe niște pungi de chipsuri unsuroase/ am băut substanțe ne-am contrastat”; „glob de sticlă/ creat pentru tine/ cadoul perfect”; „un pod detonat între empatie și faptă./ corpul meu se va târî afară din cușcă/ corpul meu îmi va supraviețui”; „și fiecare din noi va primi/ un ruj extravagant/ testat pe animale/ cu care să-și demarce/ pulberea neagră”; „frumoși și minoritari ne vor găsi termitele/ flori artificiale lipite cu silicon în vârful unor cactuși de cameră/ frumoși și minoritari/ moriști ventilând vacuitatea”).

Eco-poemul lui Mihók Tamás deconspiră fără doar și poate un modus vivendi poetic veridic și veritabil, persuadându-și lectorul de substanța sa articulată fie și-ntr-un registru al crepuscularului ființei.