/

Himeric-homerica Isarlâk și grădinile secrete ale cercetătoarei

Isarlâkul are toate atributele unui oraș-far, dar cunoștințele ce-i hrănesc renumele sunt mai degrabă imaginate, îi sunt atribuite ori sunt proiectate asupra lui. El e un loc de cunoaștere borgesian printre ale cărui nesfârșite referințe pot figura și Anton Pann, și Selim, și Pena Corcodușa, și Nastratin Hogea, și Ion Barbu-Dan Barbilian, și... însuși Borges, care în Nemuritorul, în chip de Homer, călătorește, printre multe alte locuri, și la Cluj...

122 vizualizări
Citiți în 19 de minute

De ne-ar împinge curiozitățile, păcatele ori cine știe ce nevoi academice să căutăm „alba, dreapta Isarlâk”, prin indicații de orientare precum „la vreo Dunăre turcească”, Bosforul (e) „celălalt mal”, un „târg temut, hilar și balcan peninsular”, Ion Barbu ne-ar da cu (binemeritat) sâc. Probabil, nu și când am lua în serios singurul detaliu precis de plasare a ei: „la mijloc de rău și bine”.

Movila-fortăreață, adăpost presupus (și) pentru Troia homerică e temută chiar și azi de spirite românești care vor a-și trece în certificatul cultural-identitar doar genele occidentale, dar nu în mai mică măsură e subiect de dreaptă cinstire pentru cei care și-i revendică printre ascendenți pe Anton Pann sau pe Pena Corcodușa și de aceea, poate, n-ar fi tocmai hilar a chestiona din unghiuri românești acest topos ca pe „un loc de cunoaștere” (lieu de savoir), în sensul larg al conceptului propus de Christian Jacob și definit de Annick Louis ca un  „câmp al experienței umane… ansamblu de proceduri mentale, discursive, tehnice și sociale prin care o societate… atribuie un sens lumii”. Printre locurile de cunoaștere cartografiate de echipa lui Jacob se numără bibliotecile, hărțile, orașele-far etc. Isarlâkul are toate atributele unui oraș-far, dar cunoștințele ce-i hrănesc renumele sunt mai degrabă imaginate, îi sunt atribuite ori sunt proiectate asupra lui. El e un loc de cunoaștere borgesian printre ale cărui nesfârșite referințe pot figura și Anton Pann, și Selim, și Pena Corcodușa, și Nastratin Hogea, și Ion Barbu-Dan Barbilian, și… însuși Borges, care în Nemuritorul, în chip de Homer, călătorește, printre multe alte locuri, și la Cluj…”

Câte și ce fel de vieți va fi avut Homer înainte de a deveni Nemuritor, câtă invenție va fi fiind în descrierea cetății Troia din Iliada? Și apoi, prin câte filtre livrești și site grav-ironice va fi trecut ea pentru a ajunge la raiul poetic barbian unde „Pân’ la cer își frânge treapta”? O treaptă în plus față de numeroasele straturi de civilizație și temporalitate adăpostite de situl arheologic din Isarlâkul contemporan din Turcia…

Anul trecut, o specialistă a literaturii lui J.L. Borges, Annick Louis, a publicat un studiu impresionant, cu adevărat interdisciplinar, asupra „invenției Troiei” de către arheologul Heinrich Schliemann: L’Invention de troie. Les vies rêvées de Heinrich Schliemann (Éditions EHESS, 2020). Născută și formată intelectual în Argentina, cercetătoarea franceză întreprinde o adevărată anchetă (cu sensurile sociologice, dar și detectivistice implicate) asupra felului în care o vocație inventată poate duce la invenția unui loc de cunoaștere viabil. După trei sute de pagini dense, extrem de bogate în informație, autoarea îl invocă pe eruditul ficționar argentinian să dea glas concluziei extraordinarului excurs. Citatul ales de ea face parte dintr-un comentariu al lui Borges la un studiu (W.H.D. Rouse) despre Homer și nimeni altul n-ar fi putut releva mai bine imensul palimpsest de la Isarlâk, făcut vizibil de arheologul german: „Heinrich Schliemann (1822-1890) (…) întreprinse săpături în căutarea Troiei și exhumă ruinele nu ale unuia, ci ale opt orașe suprapuse ca scrierile sau ca amintirile unui om: orașe a căror pură vechime este la limita sacrului, care sunt aproape toate anterioare lui Priam, iar trei dintre ele lui Hercule.”

Cum ajunge Schliemann să-și convingă contemporanii și generațiile ce s-au perindat de atunci că mitul ruinelor Troiei de la Isarlâk trebuie instituit, doar pentru a fi re- și regândit? – e una din întrebările cărții. Povestea, fără detaliile și iluminările studiului, e aceea a unui copil orfan de mamă, unul din cei nouă copii ai unui pastor sărac din regiunea germană Macklenburg care părăsește școala din satul natal la vârsta de 13 ani pentru a deveni ucenic la un magazin. La maturitate, devine un prosper om de afaceri în Amsterdam, în Rusia și în America. În 1866, la vârsta de 46 de ani ajunge la Paris mânat de interesul de a face investiții imobiliare. Parisul celui de-al Doilea Imperiu, deschis în mod extraordinar oricărui public doritor de cunoaștere, îi schimbă complet prioritățile și imaginea de sine. Dintr-odată își spune lui însuși, iar apoi încearcă să convingă pe cât mai mulți – pe toate căile posibile și în toate limbile pe care le știe (cel puțin treisprezece) – că visul lui dintotdeauna a fost să descopere locul Troiei antice, că aceasta este vocația lui și că are banii necesari pentru a o împlini. Fără să fi avut parte de educație timp de patruzeci de ani, odată ajuns la Paris, Schliemann vrea o mare schimbare: „nu pot să-mi imaginez o carieră mai interesantă decât aceea de autor de cărți serioase”. Ceea ce se și apucă de făcut și astfel apar scrieri despre Itaca, Poloponez, Micene, Ilion, Troia… și, apoi, în 1969, obține un doctorat la Universitatea din Rostock pe baza unei teze în redactate în greaca veche despre aceleași ruine troiene și despre amplasarea lor.

Din consumator de cunoștințe, Schliemann devine producător de cunoaștere.

Între 1870 și 1875 face săpături la Isarlâk și descoperă complexitatea fortăreței ce ascunde dovezi a cel puțin nouă epoci diferite. Apoi scoate la lumină ceea ce el crede a fi comoara lui Priam și atrage atenția istoricilor și „savanților de cabinet” ai momentului. Se dovedește după aceea că tezaurul aparține cu totul altei vârste decât a Iliadei, metodele lui de excavare sunt contestate, dar legenda Schliemann e deja constituită, e invitat să conferențieze, textele lui sunt publicate, iar Troia imaginată de el fascinează pe tot mai mulți și îi îndeamnă la noi și noi săpături și interpretări. Din consumator de cunoștințe, Schliemann devine producător de cunoaștere.

Acest traseu de devenire îl urmărește Annick Louis, dar ceea ce dă unicitatea studiului ei este tratarea a însuși genului autobiografiei ca un loc de cunoaștere. Ceea ce o interesează în primul rând este felul în care textele celor patru versiuni ale autobiografiei lui Schliemann se adaptează la contexte, la exigențele editorilor, la cititorii vizați, cum scrierile lui devin autobiografie, cum ele își găsesc sursele, tonurile, limbile necesare pentru a face posibilă nașterea unei vocații în rândurile lor, iar apoi pentru a o legitima. Ceea ce e veridic în cele patru récits de vie succesive e nerelevant pentru ancheta cercetătoarei. Importantă e doar capacitatea naratorului de a reprezenta nașterea unei vocații științifice în absența unei formații academice. Dar pentru a reuși această reprezentare convingătoare un întreg proces de înțelegere a nevoilor și idiosincraziilor unei societăți se derulează, toate mecanismele de producere și difuzare a bunurilor savante sunt explorate.

Corespondență, jurnale, fotografii, ziare, reviste, manuscrise, literatura sunt chemate a reface atmosfera intelectuală a timpului, cu efervescența, conflictele și limitele inerente.

H. Schliemann își croiește o poveste de viață pe tipare literare: nu ezită, de exemplu,  a împrumuta un episod din Odiseea în care Ulise este atacat de o haită de câini într-un sat și a-l povesti ca și cum i s-ar fi întâmplat lui sau să preia modele narative din cărțile celebre ale acelor vremuri. În riguroasele ei analize asupra acestor scrieri, Annick Louis refuză interpretarea realităților sociale și culturale pe baza textului autobiografic. Autobiografiile nu sunt sursă de informație, ci povestire (récit) și în formele povestirii, în strategiile ei ea decriptează codurile unei epoci. De aceea, demersul ei este invers: ea cercetează arhivele (din mai multe țări și în mai multe limbi) pentru a verifica ceea ce face posibilă extraordinara devenire a persoanei și a personajului Schliemann și permite primenirile autobiografice. Și ce bogăție de informație se desfășoară în fața cititorului! Reconstituirea sistemelor de producție ale bunurilor savante, a rețelelor de circulație a ideilor, precum și a celor de sociabilitate a Parisului e impresionantă, iar prezentarea lor are suflu de roman (nu întâmplător autoarea vorbește de „romanescul arhivelor”!). Sub ochiul cititorului se desfășoară, cu toate ritualurile lor, teatrele, editurile, cursurile magistrale de la College de France, societățile savante, „instituția” amantelor (les filles de joie) al căror șarm, inclusiv intelectual, poate deschide uși spre cabinetele savanților (Schliemann își sacrifică fără ezitare soția aflată în Rusia pentru a intra în rând cu lumea iubitoare (și) de idei a Parisului). Sistemul de învățământ e descris cu toate oportunitățile oferite unui spirit autodidact care-și descoperă vocația târziu, mecanismele europene de obținere a titlului de doctor, relațiile diferit configurate în Germania și Franța, de exemplu, dintre publicul savant și marele public, stigmatele și virtuțile vulgarizatorilor de idei. Autoarea excelează în redarea topografiei științelor în timpul celui de-al Doilea Imperiu, redând magistral glisările, sedimentările, circumscrierile diferitelor discipline și domenii ale cunoașterii. Annick Louis contribuie substanțial la istoria științelor în Europa în special prin atenția pe care o acordă  discursurilor (inclusiv autobiografice) despre ele. Corespondență, jurnale, fotografii, ziare, reviste, manuscrise, literatura sunt chemate a reface atmosfera intelectuală a timpului, cu efervescența, conflictele și limitele inerente.

E greu chiar și a imagina ce cantitate de muncă reprezintă cercetarea atâtor arhive, inventarierea și apoi interpretarea credibilă a atâtor surse! Dar Annick Louis are în comun cu personajul anchetei ei capacitatea de ascultare (écoute). Termenul acesta care punctează expunerea devine, după șirul de ilustrări ale lui, un concept cheie. El n-are nimic din supușenia depersonalizantă din vocabularul ierarhiilor bisericești (a face ascultare), dar ar putea avea ceva din biblica expresie a avea urechi de auzit, adică a fi atent la mesajele timpului tău, a sesiza diversele modalități de a spune realitățile ce-ți sunt contemporane, a nu-ți fi frică de depeizarea pe care o presupune „însușirea” oricărei limbi noi și a viziunilor despre lume pe care ea le exprimă. Autoarea demonstrează importanța majoră a posibilității/ disponibilității de a asculta – cursuri magistrale, conferințe, de exemplu – în transformarea intelectuală a societății franceze din a doua jumătate a secolului XIX. În cazul lui Schliemann, ascultarea face parte din mecanica numeroaselor limbi pe care le învață: el refuză învățarea cu un profesor așa cum refuză traducerea ca metodă, în schimb privilegiază cititul și învățatul pe de rost a unor texte/cărți întregi și apoi recitatul/rostitul lor în fața unui ascultător care nici măcar nu trebuie să cunoască limba respectivă. Scrierile lui profită de aceste exerciții ascultare – rostire și reușesc să se articuleze în angrenajul așteptărilor cititorilor ori în cel al condițiilor presupuse de profesionalizare a statutului de arheolog.

Pentru a răzbi azi în contextul dezolant al restrângerii tot mai accentuate a științelor umaniste, cercetătorii sunt nevoiți a-și face curaj să iasă din zona lor de specializare să-și chestioneze propriile vocații, să vireze cu imens consum de timp, ce-i drept, spre domenii care nu erau până atunci înscrise în traseul lor profesional.

Disponibilitatea la ascultare a autoarei duce la un alt tip de articulare: la sesizarea unei configurări similare a câmpului nespecializat, pre- or a-disciplinar din a doua jumătatea a secolului XIX și a celui post-disciplinar din cel de-al doilea deceniu al mileniului 3. În plus, ea subliniază nevoia existenței unor instituții terțiare care să absoarbă, să dea șanse de manifestare unor vocații, unor nevoi de consum și producere de cunoaștere asemănătoare celor ale lui Heinrich Schliemann. Pentru a răzbi azi în contextul dezolant al restrângerii tot mai accentuate a științelor umaniste, cercetătorii sunt nevoiți a-și face curaj să iasă din zona lor de specializare să-și chestioneze propriile vocații, să vireze cu imens consum de timp, ce-i drept, spre domenii care nu erau până atunci înscrise în traseul lor profesional.

Sigur că acest tip de reinventare poate veni la pachet cu un fel de schizofrenie intelectuală, dar cartea lui Annick Louis demonstrează cât de benefice pot fi aceste devieri de la albiile unei cariere, cât de valoroase pot fi „grădinile secrete” ale oricărui intelectual. Grădini cu cărări bifurcate, desigur.

Lector de limba română la Universitatea York, Canada;
Conferențiar universitar, Departamentul Filologie și Studii Culturale, Facultatea de Litere, Centrul Universitar Nord Baia Mare, Universitatea Tehnică din Cluj-Napoca

Lăsați un comentariu

Your email address will not be published.

Cele mai recente din „Criterion”