/

Our life inside the box

Personajul principal al Incognito este creierul uman și, pentru descifrarea acestuia, autorul introduce o a treia poveste, fictivă, a Marthei, un neuropsihiatru care studiază tainele minții, reconstruindu-și identitatea într-un șir de alegeri contradictorii.

233 vizualizări
Citiți în 9 de minute

Imaginează-ți întreaga lume formată din milioane și milioane de oameni care coexistă, dar nu se întâlnesc niciodată într-un punct comun. Ca și cum fiecare dintre noi am trăi în pași nesiguri pe miliarde de linii temporale și atemporale, paralele, invizibile și atât de personale. Imaginează-ți că aceste fire se întrepătrund undeva foarte sus, sau foarte jos, infinit departe, într-o rețea complexă de celule – memoria – care se află într-un continuu proces de autocreație. Imaginează-ți că fiecare respirație pe care o produci inconștient, automat, mecanic, lansează un semnal care modifică o undă, care modifică o undă, care modifică o undă, balansând prezentul cu prezentul care a fost, la o miime de secundă distanță, în trecut. Imaginează-ți că nu ești, că ai încetat să mai exiști, că ți s-a șters conștiința, conștiența, dar ți-a rămas ambalajul, memoria celulară, organul inimii bătând un ritm în care miști mâini, picior, corzile vocale. Și atunci, abia atunci, capătă sens un cuvânt, o definiție, un termen care poartă amprenta și amprentează la rându-i tot ce a reprezentat, în fapte, firul tău: Iluzia.

În anul 1953, în Bath, Regatul Unit al Marii Britanii, pacientul Henry era supus unei intervenții neurochirurgicale pilot, al cărei rezultat avea să revoluționeze știința. Henry suferea de epilepsie și a acceptat rezecția unei părți din creier pentru a scăpa de această afecțiune. Experimentul s-a dovedit un succes cu efecte secundare tragice. Pacientul își pierde memoria de scurtă durată și va petrece următorii câțiva zeci de ani ca subiect al unor studii clinice, obligat să trăiască într-un continuu prezent.

În anul 1955, medicul legist Thomas Stoltz Harvey fură în timpul autopsiei creierul lui Albert Einstein și-și dedică 40 de ani din viață cercetării acestuia, promițând publicarea unui studiu care nu a apărut niciodată.

Pornind de la aceste fapte reale, tânărul dramaturg britanic Nick Payne scrie piesa Incognito, a cărei premieră absolută a avut loc pe scena Live Theatre, Newcastle, în aprilie 2014. Personajul principal al Incognito este creierul uman și, pentru descifrarea acestuia, autorul introduce o a treia poveste, fictivă, a Marthei, un neuropsihiatru care studiază tainele minții, reconstruindu-și identitatea într-un șir de alegeri contradictorii.

Textul dramatic a fost montat pe scena Teatrului Național din București de regizoarea Zsuzsánna Kovács, în toamna anului 2020. Spectacolul Zsuzsánnei se deschide cu deznodământul, prin proiecția unui text care anunță un exercițiu teatral demonstrativ: „Ce leagă acest eu de acest eu și-mi permite să păstrez iluzia că există o continuitate de la un moment la altul este acel ceva relativ stabil, dar în continuă evoluție, din nucleul ființei mele. Poți să-i zici suflet sau sine sau reziduu neașteptat al unei rețele neuronale. Dar oricum i-ai spune, acel element de continuitate este în întregime dependent de memorie.”

Umbră, penumbră, accente muzicale într-un decor alb, negru, gri. Scaune, un bar, o masă, o canapea, a căror formă stilizată imaginează frânturi disparate de celule neuronale și sinapse. Suntem în interiorul unui creier disfuncțional care rulează narațiuni multiple, și fiecare dintre spectatori poate crea, cu propria imaginație, conexiunea lipsă dintre iluziile prezentate fragmentar. Un jurnalist de investigație o caută pe nepoata lui Albert Einstein. Pacientul Henry, în camera de terapie, încearcă să-și amintească cum se cântă la pian. După destrămarea căsniciei, Martha are prima întâlnire romantică cu o femeie. Pacientul Anthony este subiectul unui studiu clinic. Profesorul Thomas Harvey își anunță soția că a furat creierul marelui savant în timpul autopsiei. Un bărbat își ucide nevasta la aniversarea de 30 de ani a căsătoriei. Evelyn, nepoata adoptată a lui Albert Einstein, ar putea fi fiica sa biologică dintr-o aventură târzie. Mister, suspans, povești fără început, povești fără sfârșit, obsesii, tipare, scenarii repetitive. Oameni de știință, o avocată, amnezici, un jurnalist, un medic legist… 21 de personaje. Și patru actori. Un spectacol care ne separă în două părți egale: cei care nu au amintiri și cei care nu vor să le mai aibă.

„Imaginează-ți că ai putea uita trauma. Faptul că ținem minte ne ține într-un soi de tipar comportamental.“

Empatia, prin filtrul rațiunii, se împarte la rându-i. Între cei care-și îneacă memoria în alcool și cei care au pierdut-o. Unul dintre meritele regizoarei este acela de a imprima și de a menține un ritm alert pe parcursul derulării acestor frânturi narative a căror cronologie rămâne aleatorie. Sinergia scenografie- (Corina Boboc) light design- (Ionel Docan, Cristian Șimon) sound (Călin Țopa), milimetric coordonată regizoral, contextualizează și conferă  un plus de dramatism pe care actorii, mereu în scenă, la vedere, nu îl puteau risca fără a cădea în falset. Transfigurarea interpreților care jonglează caractere, forțând convenția printr-un pas în lateral, o ieșire la rampă sau un flash-light discret, pune considerabil presiune pe actor și privitor deopotrivă. E greu de imaginat că ecouri brechtiene, fie ele vagi, se mai pot ancora azi, în resortul intim al spectatorului, însă montarea Suzannei Kovacsi e definită de efervescența și fluiditate, ambele atribute fiind indispensabile unei montări de aproape două ore. Cei patru actori, Lari Georgescu, Monica Davidescu, Aylin Cadîr și Ovidiu Cuncea, dau dovadă, în primul rând, de anduranță. Chiar dacă resursele interpretative au fost, pe alocuri, inegale și, uneori, evident exterioare, lipsa unor disonanțe accentuate este lăudabilă în raport cu dificultatea partiturii. Cu un plus pentru performerul Ovidiu Cuncea, care a creat tipologii convingătoare, foarte bine calibrate, glisând cu finețe, aproape imperceptibil, de la un personaj la altul.

Incognito este un spectacol care îți anulează zona de confort și provocarea derivă, în primul rând, din scriitură. Rămâne dificil de estimat nivelul de rezonanță, apetitul sau, după caz,  gradul de toleranță pe care-l are publicul cu astfel de montări și astfel de tematici. Dacă acceptăm convenția dramaturgului, fiecare spectator își va filtra răspunsul prin propriile-i resurse: memoria și imaginația. Și va obține, în final, o iluzie

Lăsați un comentariu

Your email address will not be published.

Cele mai recente din „Arte”

Familii fericite?

Filmul lui Ricardo Trogi juxtapune deliciile libertății și presiunea performanței, cu toate gradele sale, de la

Interzis minorilor

Filmul reține atenția atât prin referințele la istoria „pornografică” a României, la persecuția evreilor și a