Înaintea pandemiei, subiectele abordate în producții independente de teatru social, documentar sau politic sondau teme ancorate în dramele colective pe care le-a traversat România post-decembristă, subiecte al căror ecou era, însă, greu de trezit. O dată pentru că un astfel de teatru, atât de necesar înaintea extinderii virtual-digitale, are menirea de a ridica la rampă reflexii incomod-emoționale, o misiune pe care social-media, Live TV-ul și presa de orice tip, de orice fel, de oriunde și de oricând, o îngroapă excelând în patetic și grotesc. Mai apoi pentru că producțiile independente duc mai mereu lipsă de resurse, forțând o economie de mijloace și personal în defavoarea esteticii teatrale. Scenografii minimaliste, la pragul de jos al convenției, coregrafii șchioape de sens, regii concentrate pe video-proiecții – o găselniță nefericită de care majoritatea se puteau lipsi – actori dirijați spre civil. Când și unde nu te-ai aștepta, câte o poveste cu trimiteri sensibile, cum a fost producția Studio Act Oradea Poveste din Transilvania, salvează de la eșafod un teatru care-și pierde noima reluând la infinit enigma MISA, foamea copiilor săraci (de preferință romi), corupția, exodul forțat al românilor sau, după modă, vreo amintire a cuiva, de când era el mic și n-avea ghete. Fără îndoială dramatice, aceste trăsături obositor-definitorii ale unei Românii libere ne aduc aminte că n-am făcut nimic, nici măcar în teatru, acest teatru social, documentar, politic, (de) dorit efervescent și viu, rămas, la noi, cu puține excepții, în urma vremii.
Medicii până mai ieri șpăgari, scuipați de întreaga Românie sunt azi eroi cu pamperși, în costum de plastic. Au răni pe față și pe gât, elogii la televizor și ușa de la casă sfințită de vecini, cu clor. Sunt transpirați, sunt obosiți, simt frică.
M-am bucurat, prin urmare, să văd că în timpul pandemiei de Covid-19 a apărut un spectacol despre Covid-19. În primul rând pentru că a apărut în același an cu pandemia, semn că mai avem șanse să fim contemporani cu noi înșine. Mai apoi pentru că producția nu s-a filmat în nicio baie din care plângem versuri de frica izolării. Ne-a scăpat de patetic, de poetic de asemeni și a livrat, printre multiple exerciții teatrale, online și cvasi obositoare, un spectacol al Centrului de Teatru Educațional Replika. Capete înfierbântate 2020 este, fără îndoială, ceea ce teatrul documentar, social, politic, trebuie să fie. Suficient de independent încât să se nască într-un proiect cofinanțat de Administrația Fondului Cultural Național. Suficient de underground pentru a zgudui de jos în sus, temeinic, un sistem. Pornind de la cei cinci, zece, 50 de spectatori permiși live și propagându-se, inclusive online, spre masele care, sper, se vor lovi de el. Pulsând de viață, cu un limbaj frust, extrem de bine documentat, spectacolul ficționalizează mărturii anonime, rezumă o avalanșă de știri scrise și TV, caricaturizează vedete, însumează tipologii recognoscibile și radiografiază colapsul sistemului sanitar românesc. Cu lupa pusă pe sistemul public și cel privat. Unde primul se dovedește depășit de urgențe, iar al doilea umple golurile cu televizoare color, în anul în care se dezbătea privatizarea în sănătate. Ce primează în spectacol este umanitatea personajelor, prezentate într-o continuă antiteză, care te obligă să glisezi de la o tabără la alta, cu compasiune. Medicii până mai ieri șpăgari, scuipați de întreaga Românie sunt azi eroi cu pamperși, în costum de plastic. Au răni pe față și pe gât, elogii la televizor și ușa de la casă sfințită de vecini, cu clor. Sunt transpirați, sunt obosiți, simt frică. Spitalele de stat, hulite și temute, rămân singure în fața pandemiei. În privat, policlinici închid uși și înjumătățesc norme. Reclamele abundă de clinici cu nori roz în care se ascund, lugubru, infectați nedeclarați public. Măștile, mănușile, dezinfectanții nu ajung la timp în linia 1. O demisie din secția ATI transformă o femeie din medic, în preș. Bolnavii cronici ajung respinși de sistem. De toate sistemele. DSP-urile înghesuie pozitivi și negativi în microbuze de carantinare. Mediul privat se teme de colaps, Viorel Cataramă se infectează benevol, în direct. Teoria conspirației mondiale se dezbate la morgă, între bărbatul care-și ridică mama moartă de cancer și asistenta care a trecut prin Covid. Acțiunile Pharma explodează la bursă, un medic fictiv se prezintă la TV cu chiloții în vine, blamând subfinanțarea. În colonia a 800 de romi apar 6 dușuri și mult mai mulți jandarmi. Scenarii, episoade, schițe care nu doar arată ceva ce știam deja, ci demonstrează cum a fost posibilă groapa și de ce rămâne adâncă. Și asta pentru că în spatele sistemului sunt oameni. Fiecare om are o poveste. Fiecare poveste își justifică parcursul. Ne urâm și ne compătimim separat și simultan. Dansăm în bule cu teama de moarte și cea de sărăcie. Două tare între care e imposibil să alegi în câștig.
Capetele înfierbântate 2020 a fost realizat pe baza unei documentări la care au contribuit Dora Constantinovici și studenți ai Facultății de Sociologie din cadrul Universității București. O documentare exemplară, fără de care succesul acestei producții nu ar fi fost posibil. Textul a fost scris de Mihaela Michailov și David Schwartz, cel din urmă semnând și regia spectacolului. O regie foarte bine calibrată, pentru live și online deopotrivă, în care se remarcă, în primul rând, măsura, această Cenușăreasă care până mai ieri părea un soi de Fata Morgana îngropată în Prime Time. Fără patetisme, fără călăi, victime, fără îngroșală, declamații, acuzații. Cu actori tot timpul la vedere mascați de intermezzo-uri muzicale sub forma unui șlagăr tragic, comic și perpetuu. Patru actori, doi protagoniști, Oana Rusu și Alexandru Potcean și două fragmente de alter-ego, Maria Sgârcitu și Teodora Rategan, performează într-un decor modular din cuiere și lăzi (Irina Gâdiuță) care capătă sens și viață în coregrafia gândită de Mihai Mihalcea. Remarcabil Alexandru Potoceanu, remarcabilă Oana Rusu, o actriță care pare că dispune de resurse creative inepuizabile și excelează în ultimul tablou, redând prin interpretarea sa demnitatea de mamă și pe cea de om femeilor din coloniile de romi.
În final, pe lângă șirul lung de întrebări care-și găsesc răspunsul, concluzionăm că ceea ce ne îngroapă – sau, după caz, ne salvează – este conștiința. În politica eficientizării aplicată de toate guvernele ultimilor 30 de ani, singurul care se lasă bântuit de ea e Iliescu. Comic, fără kitsch, cu trimiteri la Richard al III-lea – regele condamnat de victime la moarte – Iliescu poartă vina unui început al cărui efect domino ne-a ajuns din urmă. Un final de spectacol care face legătura cu Capete înfierbântate 2010. Spectacolul care dezbate provocările anului 1990 este, însă, o altă poveste…
Casetă
- Capete înfierbântate 2020
- Un spectacol realizat de Centrul de Teatru Educațional Replika
- Text: Mihaela Michailov & David Schwartz
- Cu: Alexandru Potocean, Oana Rusu, Teodora Retegan, Maria Sgârcitu
- Scenografia: Irina Gâdiuță
- Muzica: Teodora Retegan & Maria Sgârcitu
- Mișcarea scenică: Mihai Mihalcea
- Colaboratoare documentare: Dora Constantinovici
- Regia: David Schwartz
- Parteneri: Friedrich Ebert Stiftung, Centrul de Teatru Educațional Replika, Galeria 26, Muzeul Județean de Istorie și Artă Zalău, Asociația Constantin Hamangiu, SNSPA București, Universitatea București – Facultatea de Sociologie
- Mulțumiri speciale: Teatrul Masca
- Echipa de filmare – imagine și lumină: Dragoș Hanciu; operatori cameră: Dragoş Hanciu, Jaro Minne, Alexandru Radu; sunet: Flora Pop; mixaj sunet Teodora Retegan; producție, regie, montaj și colorizare: Alexandru Radu.
