Cu cel mai recent film al său, Alice Rohrwacher surprinde magia unor epoci revolute, pornind de la artefactele Etruriei, scoase la iveală de o mână de hoți de morminte. Himera este a eroului, îndrăgostit iremediabil de Italia și de comorile sale – nu doar de cele la vedere, ci mai cu seamă de cele ascunse. Probabil că regizoarea a avut cunoștință de opera lui George Dennis (1814-1898), un explorator britanic care, după terminarea studiilor, a vizitat, între 1832 și 1839, mai multe țări, printre care și Italia, unde a descoperit pasiunea pentru arheologie, îndeosebi pentru civilizația etruscă, realizând descrieri minuțioase ale cetăților și ale necropolelor. Pentru că himera – recte fantezia irealizabilă – este punctul de plecare al acestei călătorii spre subpământ, iar cel care posedă darul (și blestemul, deopotrivă) de a simți „vibrațiile” lumii de dincolo nu are cum să supraviețuiască lumii de care aparține, fiindcă, așa cum zice una dintre eroine al cărei nume este chiar Italia, obiectele funerare nu sunt făcute pentru ochii oamenilor.
Alice Rohrwacher a debutat regizoral cu pelicula Heavenly Body (2011), dar filmul care i-a adus notorietatea a fost The Wonders (2014), distins cu Marele Premiu la Festivalul de la Cannes, apoi Lazzaro Felice (coproducție Italia – Elveția – Franța – Germania, 2018), cu Adriano Tardiolo în rolul principal, o fabulă despre natura umană, ce a obținut premiul pentru cel mai bun scenariu la același festival. Scurtmetrajul său din 2022, Le pupille, a fost nominalizat pentru cel mai bun scurtmetraj de acțiune. La chimera (2023) îi pune sub lupă pe Josh O’Conner (în rolul lui Arthur), Carol Duarte (tandra Italia, ce se sperie de darul lui Arthur și de asocierea cu ceilalți contrabandiști), Isabella Rossellini (aristocrata Flora, un soi de Vestală care apără vila decăzută asupra căreia planează, ca niște ulii, gata să o vândă, fiicele sale).
Arcana reflectată în cartea de tarot ce înfățișează un tânăr spânzurat de un picior, cu capul în jos, de un eșafod în forma literei T, din care transpare o aură de lumină, este semnul resemnării, dar și al sacrificiului de sine. Filmul debutează cu imaginea a doi îndrăgostiți. Beniamina (interpretată de Yle Vianello) pare un soi de zeiță subpământeană, de care Arthuro (Josh O’Connor) se lasă fermecat, a cărei amintire și-a tatuat-o pe retină, astfel încât flash-uri ale prezenței sale solare apar în momente-cheie, ca niște mesaje lapidare venite de dincolo de moarte: „deci tu ești chipul femeii mele rătăcite”. Dialogul de la început al celor doi îndrăgostiți este luminos – e o lumină fierbinte, care rănește: „nu vezi că soarele ne urmărește?”.
Actrița Yle Vianello a mai jucat în La Bella Estate/ The Beautiful Summer (regia: Laura Luchetti, 2023) și Corpo celeste/ Heavenly Body (regia: Alice Rohrwacher, 2011), iar prezența ei în La Chimera (2023) amplifică dimensiunea fabuloasă a poveștii de dragoste dintre Beniamina și Artú/Arthuro.
Actorul britanic Josh O’Connor, cunoscut publicului larg pentru interpretarea prințului Charles în serialul The Crown (pentru care a primit o nominalizare BAFTA), a mai jucat în The Durrells (2016-2019). Este cunoscut deopotrivă pentru rolul din God’s Own Country (regia: Francis Lee, 2017).
Imaginea trenului care merge spre o lume pe care Arthuro o părăsise cândva este marcată de întâlnirea unor „personaje” care îi vor jalona existența. De-a lungul călătoriei sale spre satul – cetate – templu, în care protagonistul surprinde profilul de pictură antică, peisaje idilice, în care caută lumina ademenitoare, cu care trăise o vreme în simbioză, gălbenele ieșind prin gard, bogatele flori de jacaranta, vilele ruinate în care uguiesc porumbei, apoi firul de ață roșie fixat în pământ, ca o metaforă a timpului încremenit între două lumi: aici și acolo, acum și atunci, dimensiuni pe care Arthuro pare să le (re)cunoască, fără să le accepte ca parte din el însuși.
Înainte de a părăsi lumea contrabandiștilor, ascunsese câteva vestigii sub copacul de lângă coliba aflată extramuros. Cei șapte prieteni ai săi, căutătorii de comori, trăiesc într-un perpetuu „carusel al nopților de veghe” – o lume de outcasts, prin care regizoarea surprinde critica patriarhatului, o perspectivă socială, refuzul violenței, o grijă aparte pentru natură. Riparbella – gara abandonată – devine „casa” copiilor Italiei, Colombina și Cirilo, dar și a altor copii și femei care au nevoie nu atât de o locuință, ci de un loc în care să se simtă „acasă”.
Viața lui Arthuro este scindată între „himera” sa, căutând ofrande, și dragostea pierdută. Sfârșitul filmului comunică simetric cu începutul. Tânăra de care este îndrăgostit Arthuro, un soi de Euridice sau de Proserpina, a cărei frumusețe este orbitoare, nu mai aparține lumii acesteia. Scena finală, a prăbușirii etajului de pământ, îi aduce împreună pe cei doi îndrăgostiți, fiindcă Beniamina capătă, în lumina în care și-o amintește Arthuro, o frumusețe statuară, amintind de Venus din Milo ori de Nike din Samothraki. Și Arthuro descoperă o Cybele din Etruria, dar știe că, oricând de mare ar fi nevoia de bani, ceea ce a aparținut morților nu este pentru ochii muritorilor. Este destulă poezie în pelicula regizoarei Alice Rohrwacher, care abundă în referințe mitologice, muzică, imagini surprinzătoare, numeroase figuri feminine amintind de picturile renascentiste ori de statuile Antichității.
