O bună parte a autorilor români funcționează încă în abulia vechiului regim

Un prim gând, în răspuns la invitația dumneavoastră, este să îmi exprim aprecierea pentru Revista Familia, mai precis pentru faptul că a avut această inițiativă de a organiza o anchetă publicistică în jurul tematicii Culturii Anulării și a regimului Corectitudinii Politice. Este, după știința mea, pentru prima dată când fenomenul este tratat în această manieră, metodică, într-o publicație românească. Sau, cel puțin este pentru prima dată când eu am fost solicitat să îmi exprim părerea în contextul unui astfel de demers publicistic național, devenind astfel conștient de existența sa. Găsim, cred eu, și o anumită semnificație simbolică implicită în acest demers al unei publicații cu o asemenea tradiție și recunoaștere în istoria literaturii și culturii române moderne. Sunt onorat și vă mulțumesc pentru invitație.

*

Am să îmi axez răspunsul pornind de la ideea că următoarele teze și afirmații sunt factual adevărate și, începând cu anul 2020, au căpătat o natură axiomatică:

(a) Problema nu este dacă fenomenul culturii anulării este relevant sau dacă va ajunge să se manifeste în România. Cultura Anulării și Corectitudinea Politică au ajuns deja, și impactul lor direct și indirect va crește în viitor cu o intensitate tot mai mare.

(b) Fără să negăm faptul că există susținătorii de bună credință ai fenomenului Culturii Anulării și că mulți dintre cei ce se raliază doar din ignoranță și oportunism nu sunt cu nimic deosebiți de portretul robot al oportunistului tipic din toate regimurile, acest fenomen și impactul său sunt esențialmente, intrinsec și programatic unele profund negative.

(c) Natura acestui impact asupra culturilor și tradițiilor naționale europene este atât de destructiv, că – pe fondul actualei anemii instituționale și confuzii identitar-culturale românești – va pune sub semnul întrebării însăși continuitatea și existența culturii române moderne și a tradiției intelectuale de limbă română, sub toate formele în care aceasta s-a manifestat în ultimii 200 de ani. Poate că în alte contexte naționale ale altor state, rezultatul o să fie diferit. În culturile mici însă, aflate într-o stare de perpetuă modernizare întârziată și plasate într-un context geopolitic instabil, impactul destructurant și confuzant adus de această mișcare are un potențial letal.

Prin urmare, consider că este contraproductiv să intrăm în fundăturile unor dezbateri inutile în jurul validității temelor/axiomelor de mai sus. Locul de unde începem noi discuția trebuie eliberat de naivități și iluzii și – prin asta – de posibilitatea (auto)amăgirii și (auto)manipulării. Întrebarea este:

Privind pragmatic lucrurile, ce facem în aceste condiții? Cum răspundem în calitatea noastră de purtători ai unei tradiții culturale naționale, de reprezentanți ai dimensiunii intelectuale/artistice/literare/științifice a unei națiuni moderne, europene, când suntem confruntați cu un asemenea mutant ideologic? Cum ne poziționăm față de o forță ideologică, politică, economică, tehnologică și instituțională care amenință însăți fundațiile marii civilizații occidentale de la care ne-am inspirat și la care ne-am racordat – ca români, repet: ca români – în ultimele două secole? Cum răspundem așadar în mod concret acestei provocări existențiale fără precedent?

Trei sunt, cred eu, direcțiile de acțiune imediată:

1.  În acest moment, o bună parte a autorilor români funcționează încă în abulia vechiului regim – ca și cum s-ar afla în regim de libertate a expresiei. Este fals și din ce în ce mai periculos. Este necesar înainte de orice un program de (auto)conștientizare privind natura și stringențele noului regim. (Atenție: e vorba de un nou tip de ordine tehno-socială ce încearcă să se impună la nivel global – atât dinspre vest, cât și dinspre est. Cultura Anulării e doar o formă pe care acest nou sistem o îmbracă, în condițiile ideologice specifice lumii occidentale și în speță americane.)

Este nevoie așadar de un demers de conștientizare și de echipare a oamenilor de cultură, intelectualilor și publiciștilor și jurnaliștilor români cu instrumentele necesare funcționării în interiorul unui sistem bazat pe monitorizare potențată tehnologic, extremism ideologic, cenzură și restrângerea masivă a libertății de expresie.  

Altfel spus, faptul că trebuie să funcționăm în logica „persecuției și artei scrisului”, așa cum a explicat marele filozof Leo Strauss în cunoscutul său studiu, devine o realitate operațională. Trebuie să învățăm să ne comportăm și să funcționăm ca atare, cu un scop înainte de orice, de natură pur defensivă, de autoconservare.

Indivizii nu vor putea fi protejați ca gânditori creatori, autori, publiciști, scriitori, artiști etc. liberi odată ce vor fi forțați să supraviețuiască în teamă, suspiciune și izolare. Comunitățile epistemice și de vocație trebuie întărite.

2. Întărirea comunităților intelectuale, culturale și publicistice românești și în special întărirea infrastructurii care susține aceste comunități și formele lor de activitate. Cultura Anulării vine adusă de o formidabilă resursă financiară, mediatica, instituționala și tehnologică. Pentru a face față unor asemenea convergențe de forțe este necesară existența unor comunități și a unor infrastructuri reziliente. Indivizii nu vor putea fi protejați ca gânditori creatori, autori, publiciști, scriitori, artiști etc. liberi odată ce vor fi forțați să supraviețuiască în teamă, suspiciune și izolare. Comunitățile epistemice și de vocație trebuie întărite.

Desigur, nu vom putea învinge noi – prin noi înșine – acest Behemoth. Dar putem câștiga timp, până când conjunctura internațională îi va deveni defavorabilă și asta ne va da un spațiu de mișcare. Sau până când acest Behemoth va colapsa, sub propria sa greutate, în țara sa de origine.

3. Articularea și instituționalizarea unui program național de apărare a culturii naționale române și a limbii române. Cultura Anulării și Corectitudinii Politice vizează în ultimă instanță, în mod programatic, transformarea și anularea oricărei tradiții intelectuale, culturale sau religioase aflate în contradicție cu dogmele și mandatele ei imperative de factură ideologică sau cu obiectivele politice și economice ale grupurilor de interese și actorilor corporați și instituționali asociați ei.

Avem multe scăderi și vulnerabilități în calitatea noastră de cultură minoră, mereu complexați și alergând mereu să prindem istoria din urmă. Pe de altă parte însă, capacitatea de a funcționa nu doar în limba engleză (limba și cultura care vor fi cel mai grav afectate de virulența acestei mișcări), capacitatea de a nu fi pasibili de a fi îngrădiți într-un singur spațiu lingvistic și cultural de monitorizare și control, oferă o șansă și un avantaj culturilor și popoarelor precum cel român. Avem șansa și privilegiul de-a avea la dispoziție un spațiu de libertate și de refugiu intelectual și cultural: o limbă și o cultură națională. Trebuie să fim pregătiți să le apărăm nu doar individual, nu doar la nivel de comunitate intelectuală, artistică și literară, dar și la nivel național.

În acest sens, ca să dau un exemplu, apărarea istoriei naționale în fața indiferenței, ignoranței și a demersurilor tot mai agresive de rescriere și de distorsionare a ei, este – cred eu – o prioritate naționala de prim ordin. Nu e vorba aici de logica pășunistă sau naționalist-poporanistă. Este vorba de logica celui mai contemporan pragmatism, un pragmatism strategic de secol 21, orientat explicit și categoric cu fața spre viitor și către apărarea libertăților individuale inalienabile și a drepturilor naturale și universale ale omului.

Să mă opresc aici. Repet este, cred, un element simbolic foarte special faptul că discutăm aceste lucruri într-o anchetă inițiată de Revista Familia, o revistă care – așa cum știm cu toții – ocupă un loc atât de important în memoria și istoria culturală a poporului român.