Cuvânt despre citit(ori)

La începutul anului 2012, împreună cu un mic grup de studenți ai mei de atunci, am demarat un proiect educațional în parteneriat cu Biblioteca Județeană, numit Reading Club/Club de lectură (îmi amintesc câtă tensiune a creat cuvântul „club” prin anumite birouri de la universitate!). Ne propusesem câteva obiective destul de ambițioase, pe care le respectăm și azi de altminteri, anume, dezvoltarea interesului elevilor pentru lectură, în general, şi pentru culturi, limbi şi literaturi străine în special (lecturile se desfășoară în cinci limbi – română, engleză, franceză, germană, maghiară), stimularea creativităţii elevilor; formarea deprinderii elevilor de a frecventa Biblioteca permanent, chiar şi neînsoţiţi, pentru studiu în Sala de Lectură/Ludotecă şi/sau împrumut de carte la domiciliu și, scopul care se dovedește a fi cel mai important, îmbunătăţirea abilităţilor de citire ale elevilor. Componenta tânără a proiectului (studenți și elevi) urmează dinamica firească a schimbărilor de generații, dar proiectul continuă să se concentreze pe crearea unui microclimat potrivit unei sesiuni de lectură prin care publicul-țintă – elevii din școala primară cu precădere – să simtă fascinația lecturii în aceste vremuri de dominație a ecranului, care ne cere să fim spectatori, nu cititori. Ca să fiu sinceră, de fapt, stimulentul inițial a fost să împărtășim cu alții pasiunea noastră pentru citit și să contribuim, într-o oarecare măsură, la educarea unui viitor, posibil, cititor model, un statut pe care l-am descoperit citindu-l pe Umberto Eco; este destinatarul ideal(izat) imaginat de Emitentul-Autor în procesul de creare a operei sale, adică, cititorul capabil să umple spațiile albe, intervalele intenționat vide ale textului, să-l interpreteze „cu o garanție suficientă de univocitate (…), să-l ajute să funcționeze” (Eco, 1991:83).

Comunitatea imaginară a cititorilor

Cititul este o competență care se învață, stă la baza educației, este deprinderea care „odată dezvoltată, poate fi menținută foarte ușor la nivel înalt” (Rivers, 1977: 205), exersarea acestui proces cognitiv permițând subiectului să decodeze simboluri, să le descopere și să le înțeleagă sensul, să construiască la rândul său mesaje personale, finalmente, să își lărgească orizontul cunoașterii, să își dezvolte și să își rafineze spiritul critic, analitic, creativ, să se împlinească, să își facă viața mai importantă și mai interesantă. Fiind o întreprindere esențială în existența noastră diurnă, scriitorii deseori își deleagă personajele sau naratorii să se adreseze cititorilor, să aducă în discuție motive, practici, forme de lectură într-un context reflexiv, comunicațional, ales de autor în orchestrarea inteligentă a materialului epic, reușind să reducă astfel prejudecata după care cititul este o activitate pasivă pentru că, dacă se examinează deprinderile „ce trebuie dezvoltate pentru o citire fluentă, cu înțelegerea sensului, vom vedea că cititorul este departe de a fi pasiv” (210) în timpul lecturii unui text. Expunerea modului de reflectare al autorilor/naratorilor/personajelor asupra ipostazelor barthesiene de plăcere a lecturii sau de simplă consumare a unui text, în funcție de distanța care se stabilește între cititori și cărțile pentru care se optează, implică un act de auto-reflexivitate, de referire constantă la o particularitate implicată în relația fundamentală dintre emitent și destinatar, așa cum face Paul Auster prin personajul său Ferguson: „Cititul romanelor era una dintre plăcerile fundamentale ale vieţii [lui Ferguson] (…); cineva trebuia să scrie acele romane pentru ca oamenii să aibă ocazia de a gusta acea plăcere (…), dar nici cititul nici scrisul nu puteau fi considerate activităţi eroice” (Auster, 2018: 367).

Pentru a ajunge un Cititor Model, cititorul empiric are de îndeplinit câteva îndatoriri filologice, susține Umberto Eco, anume, datoria „de a recupera cu maximă aproximație posibilă codurile emitentului” (Eco, 1991: 96), de a ajunge să interpreteze textul citit în concordanță cu traseul comunicativ existent între subiectul originar și competența destinatarului (vezi 97), respectiv, de a stabili o legătură virtuală cu autorul textului, empiric sau Model, ca în exemplul sugerat de J. D. Salinger în conversația cu lectorul său imaginar: „Din fericire (…), eu am aflat practic cu mulți ani în urmă tot ce e necesar să știu despre cititorul meu obișnuit; adică despre tine. Mi-e teamă că ai să negi cu tărie că te-aș cunoaște, dar nu sunt în măsură să te cred pe cuvânt. Ești un mare iubitor de păsări (…). Ar fi prea frumos dacă propriul meu cititor obișnuit s-ar nimeri să fie unul dintre cei trei oameni care au văzut cuibul ploierului-fluierar; dar simt că-l cunosc – adică te cunosc – îndeajuns ca să știu ce gest binevoitor din parte-mi ar putea fi acum bine primit (…); îți spun în particular, bătrâne prieten (sau mai curând nu-ți vorbesc ție, ci în tine), că te rog să accepți acest modest buchet de paranteze proaspăt înflorite : (((()))). Presupun că nu au un aspect prea floral, dar țin să fie primite ca niște semne crăcănate, curbate, ale stării mele de spirit și de trup, acum când scriu toate acestea.” (Salinger, 2002: 92).

Concepția unanim acceptată că o carte există doar când este citită, că ea devine ceea ce este doar prin lectură, subliniată și de convingerea că existența cititorului este cea care o actualizează (vezi Nash, 1987: 246), îl determină pe naratorul lui Simmons să îi amintească ficționalului Henry James (!) că „va avea nevoie de tot talentul său literar și de toată priceperea greu câștigată într-ale scrisului, precum și de cele mai delicate tușe stilistice pentru a-l face pe cititor să-și dea treptat seama de numeroasele niveluri de onestitate, minciună, vină și inocență (…), în vreme ce acțiunea se va desfășura de o manieră logică spre înfiorătorul ei punct culminant” (Simmons, 2015: 164); iar pentru ca cititorul să nu se simtă „mult prea deranjat” de posibile deplasări temporară ale centrului său de atenție, „povestitorul va face tot posibilul să rămână doar la cele două perspective narative, dându-și, totodată, silința să nu țopăie de la una la alta, aidoma proverbialului greier” (93).

Provocările galaxiei electronice

Opinia enunțată de un personaj al lui Val McDermid, Ellie Tilney, ironic reconstruit după canonul victorian, „Cred că este adevărat când se zice că femeile citesc mai multe romane decât bărbaţii. Cu siguranţă cumpără mai multe ori împrumută de la biblioteci.” (McDermid, 2017: 127), merită luată în considerare și demonstrată în contextul social actual al consumerismului dominat de achiziționări de bunuri, de posibila comodificare, adică de valorizare comercială, a tutor conceptelor, sentimentelor, artelor, printr-o standardizare constantă a lor la cerințele gustului public. În aceste condiții generale, al unui exces vizual atrăgător, fascinant, uneori amețitor, cititul, clasicul modus legendi și circuitul comunicativ dintre cititor și autor/text au fost deviate prin cotropirea masivă a cititorului de semne și coduri care îl pot purta într-un univers îmbietor prin instabilitatea perpetuă a ofertelor sale de viață, aventuri, trăiri. Licia, personajul central al Doinei Ruști, resimte tensiunile acestei schimbări paradigmatice ca pe o nouă libertate, o alternativă divergentă a statutului iconic al cărții și al publicului său: „Drama mea se leagă de cărți (…). Eu nu mai am niciun chef să citesc. Iau o carte în mână, mă uit la ea și o pun la loc. Nu dați vina pe timpuri, pe televizor și pe stupidocrație. În cazul meu este vorba despre patru bărbați, patru creaturi ieșite de sub pulpanele mantalei lui Aurelius [motanul]. Până nu demult îmi plăcea să citesc romane, să intru în fibra lor nevăzută și să mă transform în plăcintă, în vierme, în moluscă, ascunsă în buzunarele călduțe ale unei minți. Astăzi am pierdut această bucurie” (Ruști, 2011: 5). Disoluția practicii de a citi mai cu seamă povești lungi și complexe poate fi văzută ca efect al tehnologiei, care a schimbat felul de gândire și lecturare, în sensul că „s-a modificat ceva în creierul nostru, s-au rescris căile noastre neurale în așa fel încât nimeni nu va mai citi un roman lung vreodată” (McGill, 2014: 34), fapt admis și de protagonista menționată: „deja cărțile se răriseră mult în viața mea, iar când deschideam un roman ca acesta [Pădurea norvegiană a lui Murakami] era mai mult o obligație, cum ar fi că mă rugase cineva, că mi-l dăduse un amic insistent – ia cartea asta și citește-o imediat, citește-o și după aia vorbim.” (Ruști: 2011: 141-2).

Intricata și mult studiata relație dintre autor, cititor, text e demonetizată datorită reconfigurării modului de a citi și de a reflecta asupra acestei activități azi, în condițiile în care există alternative mai user-friendly: „pierderea chefului de citit nu era chiar o catastrofă. Ce era mai confortant decât să trăiești poveștile scrise de alții, retușând fără grabă?! Să fii Balzac și Palahniuk în aceeași vreme, fără povara grea a imitației! Să faci copy-paste și apoi să modelezi tu însuți marmelada densă a altui timp! Să faci conversație la „Catedrala” ta din Berceni!” (150).

În mod neașteptat însă, există încă suficientă energie și deschidere pentru cititul de cărți, în orice variantă ar fi ele, ca o alternanță la instantaneitatea textelor de pe ecrane; există și speranța că efortul lui Gutenberg mai are ecouri și azi, așa cum sugerează discret și Paul Auster: „dacă o carte putea avea asemenea efect asupra inimii, minţii şi celor mai intime trăiri despre lume [ca romanul Crimă şi pedeapsă], atunci a scrie (n.n. și a citi) romane era fără doar şi poate cel mai bun lucru pe care omul îl putea face în viaţă, pentru că Dostoievski îl învăţase că poveştile inventate puteau trece mult dincolo de simpla plăcere şi divertisment, te puteau transforma cu totul şi pe dinăuntru, şi pe dinafară, te puteau scurta de cap, te puteau opări, îngheţa, dezbrăca în pielea goală şi arunca în calea vânturilor turbate ale universului” (Auster, 2018: 369).

Referințe

Auster, Paul, 2018 (2017), 4 3 2 1 , Bucureşti: Editura Art, Colecţia Musai (trad. Iulia Gorzo)
Eco, Umberto, 1991 (1979), Lector in fabula, București: Editura Univers (trad. Marina Spalas)
McDermid, Val, 2017 (2014), Mănăstirea Northanger, Bucureşti: Editura Litera (trad. Alexandra Florescu)
McGill, Hannah, 2014, ‚Modernity and machinery’, în The 21st-Century Novel, Edinurgh: Edinburgh University Press (pp.29-39)
Nash, Christopher, 1987, World Postmodern Fiction. A Guide, Londra: Longman
Rivers, Wilga, 1977, Formarea deprinderilor de limbă străină, București: Editura Didactică și pedagogică (trad. Eugen P. Noveanu)
Ruști, Doina, 2011, Patru bărbați plus Aurelius, Iași: Polirom
Salinger, J.D., 2002 (1955, 1959), Dulgheri, înălțați grinda acoperișului și Seymour: o prezentare, Iași: Polirom (trad. Antoaneta Ralian)
Simmons, Dan, 2015, A cincea cupă, București: Nemira (trad. Ruxandra Toma)