/

Secolul 21 a început în 1989. Generația Revoluției şi iluziile care azi se răzbună

Discursul politic postcomunist a eșuat în a produce o formă de patriotism democratic, dar acest eșec este unul anunțat: democratizarea fără decomunizare a fost iluzia care a definit tipul nostru de integrare.

297 vizualizări
Citiți în 19 de minute

Duritatea războiului din vecinătate și perspectiva extinderii sale ne-au proiectat în perimetrul sângerosului secol 20. Șocul trăirii unui eveniment deopotrivă istoric și tragic a impus o ieșire din confortul intelectual și a dus la schimbarea ordinii priorităților. Iată că istoria nu numai că nu s-a sfârșit, ci chiar face dramatice salturi înapoi. Asta ne ajută să relativizăm propriile noastre dezamăgiri și crize, dar ne și obligă să ne regândim responsabilitățile individuale și colective: cum re-acționăm? Cât și ce suntem gata să sacrificăm pentru alții sau pentru libertatea noastră?

Răspunsul la aceste întrebări poate fi definitoriu pentru un individ, o generație sau chiar o națiune. Iar răspunsul de azi este rezultatul unui cadru, instituțional și la nivelul culturii politice, construit în anii 1990. Atunci, după spectaculoasa cădere a comunismului, începe secolul în care suntem, atunci începe un ciclu al politicii care azi pare epuizat.

Acest răspuns nu poate fi artificial: tocmai pentru că e o reacție spontană el relevă natura unui organism social și instituțional, valorile acestui organism dincolo de postura publică, de rolul jucat și de masca aleasă. Este deci definitoriu pentru că în fața evenimentului istoric apare o cristalizare a valorilor care contează cu adevărat. Nu cele invocate mecanic, ci acelea care provoacă mobilizare și acțiune colectivă efectivă.

În astfel de momente eficiența instituțională este dependentă de încrederea pe care cetățenii o au în elitele politice. Capacitatea acestora de a comunica este esențială în efortul de a strânge o societate în jurul unor valori resimțite ca fiind comune. În România anului 2022 vedem cum într-un astfel de moment definitoriu ies la suprafață mai degrabă conflictele cu mize mici din interiorul elitei politice, mobilizarea fiind mai mult rezultatul fricii sau al unor gesturi de solidaritate de la nivelul societății civile.

Principalii lideri politici, (re)cunoscând slăbiciunile structurale ale statului român, au reacționat invocând în primul rând umbrela aliaților. Prin gesturi instituționale și de comunicare elitele politice s-au ascuns, ca şi în criza Covid-ului, după alte autorități, în primul rând cele militare. O formă de militarizare atât la nivelul comunicării, cât și la cel al instituțiilor politice și administrativă a fost observată înainte de invazia Ucrainei, însă cu siguranță că războiul din proximitate a justificat și amplificat acest fenomen.

Sigur că nu este ușor să distingem între ceea ce ține de necesitatea apărării naționale într-un moment dramatic și ceea ce este efectul unei forme de de-democratizare a regimului politic. Dar militarizarea ne semnalează o criză a politicului. Recursul la diverse grupuri strategice de propagandă cvasi-militară e semnul eșecului discursului politic propriu-zis.

Criza politicului nu e specifică României și are o multitudine de cauze. Aici doresc să plec de la decalajul între momentul începutului tranziției, moment privilegiat al politicului care dădea un sens întregii societăți, și aparentul cvasi-faliment al politicului de acum. Contrastul cu anii 1990 este cu atât mai semnificativ cu cât unele dezbateri de atunci revin în actualitate: și atunci pericolul din Est era o temă majoră a dezbaterii publice, și atunci existența unei culturi politice ceaușiste se făcea simțită chiar în profunzimea instituțiilor statului.

Reacția instituțională la drama Ucrainei, dincolo de discursul oficial pro-atlantist, a fost semnificativ decalată față de, spre exemplu, reacția Poloniei, al cărei entuziasm pro-ucrainian a fost privit cu scepticism la București. Explicația istoriei e total nesatisfăcătoare dacă știm istoria frontierei poloneze de Est. Mai probabilă e persistența în cazul statului român a unei inerții în raport cu național-comunismul originar. Iar acesta nu e singurul raționament care ne duce spre ideea eșecului tranziției de a converti la democrație statul în dimensiunea culturii sale instituționale. Supraviețuirea acestui național-comunism rezidual ne amintește de problema profunzimii asumării valorilor europene. Dar la peste 30 ani de la căderea comunismului, pare că nu mai putem vorbi numai despre ruinele radioactive lăsate de acesta. Adevărul este că discursul politic postcomunist a eșuat în a produce o formă de patriotism democratic, așa că, în momente de criză, o parte din recuzita naționalismului ceaușist este re-utilizată pe scena publică. Dar acest eșec este unul anunțat: democratizarea fără decomunizare a fost iluzia care a definit tipul nostru de integrare.

Generația  Revoluției și renunțarea la decomunizare

Generațiile apar ca rezultat al unui context istoric, evenimentele majore își pun amprenta și dau o identitate tare numai acelor generații care au fost formate de suflul unui astfel de eveniment. O generație evident că nu este omogenă, dar temele care o preocupă sunt comune, există un spirit și un stil care poate fi recunoscut.

Trebuie pentru început operată o distincție între generația Revoluției din decembrie 1989 și generația tranziției. Prima a fost definită de șocul emoțional, speranțele și temerile născute de evenimentul căderii comunismului. A doua s-a format în perioada anilor 1990 și începutul anilor 2000, s-a născut politic într-un cadru în care clivajele politice și culturale erau deja definite. Generația tranziției a simțit dramatismul social al schimbărilor economice fără a avea un orizont de speranță altul decât cel dat de generația Revoluției: democratizare, integrare etc. Cele două generații au multe repere comune, dar relația cu aceste repere mobilizatoare e diferită, generația Revoluției fiind cea creatoare de sens pentru ambele.

Generația Revoluției este pe cât de numeroasă, pe atât de diversă. Vârsta nu e nici unicul, nici măcar cel mai important element de apartenență. Importantă este relația cu ruptura de la sfârșitul lui 1989. Pentru această generație Revoluția e o realitate, una trăită în comun. În plus, căderea lui Ceaușescu și a comunismului sunt trăite ca fenomene miraculoase. Iar martorii vor să amplifice consecințele miracolului. Astfel spiritul acestei generații se va forma în încercarea de a „continua Revoluția”, de a amplifica ruptura cu ceaușismul și comunismul.

Mijloacele rupturii nu erau însă evidente de la început. Confiscarea spațiului public de către televiziune și a puterii de către FSN au produs confuzie și mai ales au deschis calea unei competiții între diverse temeri: temerea de radicalism și violență, temerea de deturnarea sensului revoltei românilor. De aici au rezultat mai multe opțiuni politice.

Clivajul politic s-a construit în jurul a ceea ce putea să însemne legitimitatea produsă de momentul decembrie 1989. Cei care își asumă puterea încearcă să definească Revoluția ca pe o revoltă anticeaușistă: ieșirea din comunism presupunea o formă de socialism cu față umană al cărui constructor-șef era Ion Iliescu. Opoziția față de această interpretare și față de Iliescu apare simultan cu preluarea puterii de către Iliescu. Pe 22 decembrie, în piața din fața sediului CC al PCR se strigă „fără comuniști” și „jos comunismul” chiar atunci când CFSN-ul își anunța existența și componența. Practic în acele ore se degajă tema în jurul căreia se va construi pluralismul anilor 1990: raportarea la trecutul comunist, la oamenii, instituțiile și cultura politică a regimului care căzuse, dar ai cărui vectori se relegitimează tocmai prin executarea lui Ceaușescu și preluarea stindardului revoluționar.

Inițial Ion Iliescu a fost eroul politic improbabil al momentului revoluționar. Dar discursul său anti-anticomunist nu era compatibil cu asumarea unei legitimități revoluționare: fie Revoluția exista și era creatoare de legitimitate politică, atunci prin definiție era anti-comunistă, fie era numai o revoltă anticeaușistă, atunci legitimitatea lui Ion Iliescu venea din altă parte, venea chiar din faptul că era susținut de elita fostului regim.

Postcomunismul românesc este la nivel statal rezultatul dominării pe care Ion Iliescu și apropiații săi o exercită asupra tuturor instituțiilor politice, militare și economice în primii șapte ani ai tranziției. Dar la nivelul culturii politice și la cel al memoriei trecutului recent situația este inversată. Opoziția civică și politică, cea din stradă și din mediul universitar, din ziare și din mediul cultural, construiesc o realitate ideologică care se definește în contrast cu discursul iliescian. Treptat întreaga generație a Revoluției adoptă discursul opoziției, chiar dacă rămâne diversă. Cel mai semnificativ moment este cel din 1992, atunci când în plin congres FSN sunt preluate cântece și sloganurile anti-Iliescu din timpul fenomenului Piața Universității. Nu toți deveniseră anticomuniști, departe de asta, dar anticomunismul devenise discursul prin care se putea lua distanță în mod credibil față de democrația originală iliesciană.

Partea anticomunistă a generației Revoluției și cea să spunem anticomunisto-sceptică, dar care treptat devine anti-Iliescu, au în comun încrederea în capacitatea politicului de a crea realitate. Tocmai pentru că au Revoluția ca element formator au și sentimentul că trăiesc un timp istoric, că au șansa, la nivel colectiv, dar și la nivel individual, să schimbe realitatea. Pentru această generație perioada postcomunistă înseamnă o cursă cât mai departe de totalitarismul comunist, cât mai departe de condiționările ideologice și geopolitice ale acestuia. Orientarea prooccidentală era fațeta logică a anticomunismului democratic și a raportării critice la regimul Iliescu. Acesta se grăbise să semneze faimosul tratat cu URSS care ne lăsa într-o formă inerțială de vasalitate. Politicul părea cheia, căci el ne permitea să apăsăm pe pedala de accelerație: către Europa,  către prosperitate, către democrație autentică.

Nu era deci doar o fugă de un trecut și de un prezent politic detestate, ci exista o direcție, un Bine. Un Bine desenat și susținut de universitari prestigioși și oameni de cultură, de disidenți și foști deținuţi politici, de oameni politici dintre care s-a desprins net Corneliu Coposu. Conflictul între inerție și setea de schimbare devine un conflict între stat și societatea civilă, un conflict între Răul (post)comunist și un Bine sperat. Cultura politică a opoziției din primii șapte ani ai tranziției e de dreapta, dar are multe din caracteristicile stângii occidentale: e vag revoluționar-utopică, maniheistă, se simte titulara sensului istoriei. Era însă o stângă vaccinată de Utopia cu majusculă. Modelul occidental era un cadru poate idealizat, dar bine determinat: Europa nu era o utopie, ci o realitate.

Generația Revoluției preia puterea la sfârșitul lui 1996, își impune programul de reformă economică și cel al integrării euro-atlantice, domină societatea civilă și dezbaterea culturală. Totuși exercitarea puterii are un preț: renunțarea la decomunizarea structurilor statale. Acestea joacă jocul integrării instituționale, dar se adâncesc în ceea ce știau mai bine să facă: tactica duplicității. Nimic nu este asumat până la capăt pentru că jocul este totdeauna la două capete.

Victoria din 2000 a cuplului Ion Iliescu-Vadim Tudor și natura regimului Adrian Năstase au semnalat înfrângerea politică definitivă a generației Revoluției, deși avataruri ale sale au încercat să se afirme ulterior. Renunțarea la decomunizare a fost posibilă pentru că decomunizarea nu fusese clar definită. A rămas un orizont de așteptare pe fundalul căruia se vor acumula multe din frustrările pe care societatea le va avea în raport cu statul.

Generația Revoluției și cea a tranziției continuă să regrete momentul ratat al decomunizării. Nu vom ști niciodată care ar fi fost consecințele, spre exemplu, ale unei lustrații rezonabile. Ce știm însă este că trăim în consecințele existenței unui contrast între cultura instituțională care a rezultat din absența decomunizării la nivel statal și cultura dominantă la nivelul societății civile. Acest contrast, deopotrivă cu falimentul politicului amintit mai sus, sunt cumulativ elemente explicative ale neîncrederii cronice a românilor în stat. O neîncredere care subliniază un deficit democratic la fel de cronic, ambele fiind vulnerabilități majore în actualul context geopolitic.

Lăsați un comentariu

Your email address will not be published.

Cele mai recente din „Anchete”

Nu subestimaţi ursul

O națiune se naște în glorie. Cel puțin asta ne sugerează istoricii naționaliști ai ultimelor două