Cînd am gîndit, prin ianuarie, acest grupaj, Capriciile începutului de secol, nu aveam cum bănui că el va apărea într-un timp în care participăm cu toții la un soi de operațiune specială de tatonare a abisului. Luasem în calcul – într-o înșirare de tot incompletă și gîfîită – demagogia unei globalizări deocamdată eșuate, decepțiile unității europene, răzvrătirile apucăturilor unei gîndiri de stînga care devine totmai violentă, cu previziunea sumbră că Europa va glisa dinspre o societate liberală către una dominată nu de vechiul comunism ideologic ci de unul al solidarității (unul de tip pandemic), modul straniu în care populația unei părți a continentului preferă, la alegeri, variante iliberale de conducere și o democrație aproximativă, felul în care mișcări antirasiste construiesc de fapt un nou tip de rasism, compromiterea sistematică a creștinismului, străduințele programatice de a-l trece într-o sferă a ușurătății ființei dublate de eșecul (programat și el?) rezolvării problemelor imigrației, ratare care a dus la apariția unor enclave nu doar non-creștine și chiar non-europene în multe state ale Europei etc. etc. Mă întrebam, pe urmele altora, se-nțelege, dacă asistăm într-adevăr la un boicot din interior al Europei, la o „stranie sinucidere”, în condițiile în care, cum observa oarecine, de ani buni nu pare să fie satisfacție mai mare pentru gînditorii europeni decît aceea de a semna, cu fast și pe multe pagini, actul de deces al Europei.
Ce mai rămâne din toate acestea acum, când noi zguduiri tectonice – ideatice și existențiale – ni se furișează parșiv în minte și în suflet? Habar nu am. Sub amenințarea nucleară pînă și cuvîntul capricii capătă o paloare bolnăvicioasă. Un reprezentant al stîngii leniniste declara, în urmă cu cîteva luni, referindu-se la cu totul altceva, că Europa, pentru a-și reveni, are nevoie de o spaimă sănătoasă. E drept: istoria mare își vede de treabă și cu ajutorul nebunilor. Frica are o dimensiune terapeutică uneori. Poate asasina micimile, frivolitățile, răzvrătirile de bufoni, recuperînd dintre umbre memoria și, odată cu ea, valorile esențiale. Pare, azi, că nu mai știm încotro ne îndreptăm și că nu mai pricepem nici măcar de unde venim. E ori nu e așa? Urmează cinci (încercări de) răspunsuri, mult diferite între ele, la reașezările, deloc fermecătoare, ale lumii acestui început de secol.
