Tot ceea ce nu se mai înscrie în canoane mucegăite, chiar dacă șlefuite și rebotezate de o generație școlită în Occident, vine, ca într-un coșmar recurent, din nou dinspre Europa. Printr-o perioadă asemănătoare am trecut în urmă cu vreo cincisprezece ani. Știam că istoria se repetă, dar nu credeam că la distanțe în timp atît de mici. E adevărat că, din cînd în cînd, și Uniunea trece parcă prin crize psihotice ce pot da naștere aritmiilor sociale, de la iliberalism și suveranism la naționalismul negru pentru care această apartenență este sinonimă cu avortarea identității naționale. Drept urmare, traversăm un interval istoric marcat de o sinistră confuzie terminologică, caracterizat de o morbidă stagnare în granițele de abur ale unor concepte preluate din realitatea și gîndirea secolului trecut, în care toxine ideologice și culturale sunt răspîndite cu o fireștenie halucinantă.
Hai să pornim de la premisa că nimic nu e întîmplător, fără rost sau accidental în istorie. Chiar dacă, atunci cînd se petrec lucrurile, contemporaneitatea nu le pricepe pe deplin. Apoi vine buna așezare în timp și totul pare să se limpezească. Însă această limpezire e cu neputință cîtă vreme rămînem blocați într-o ariditate terminologică care, pînă la capăt, nu mai spune nimic. Trăim, am putea bănui, angoasa de a regîndi lumea: pricepi atît cît ești capabil să exprimi, evaluezi în funcție de limbajul pe care îl porți cu tine. Cu oricîtă bunăvoință ne-am judeca, încă nu am ieșit din umbra bipolarităților stînga-dreapta, fascism-comunism, conservatorism-progresism, globalism-suveranism etc. Le-am nuanțat, le-am fardat, le-am rebotezat, dar matricea a rămas aceeași, cu toate că realitatea nu mai e nici pe departe cea a veacului trecut. Și nu pandemia ori războiul au schimbat lumea (umanitatea a mai cunoscut și pandemii, și războaie), ci naivitatea generală. Convingerea noastră puerilă că asemenea lucruri nu mai sunt cu putință i-au deschis rănile care ne uimesc acum. Pentru că, repet, continuăm să înțelegem lumea în termeni pe care aceasta, astăzi, nu îi mai recunoaște.
Avem un singur lucru de făcut. Ori regîndim lumea, ori îi acceptăm agonia – mirați, naivi și inutili.
