Născut în Bosnia-Herțegovina ca parte din Imperiul Austro-Ungar, vorbitor de slovenă și germană, scriind în limba sîrbo-croată despre Bosnia din perioada ocupației otomane, Ivo Andrić (1892-1975) a fost premiat în 1961 cu Nobelul literar, devenind primul scriitor balcanic căruia i s-a acordat această distincție. Cu toate astea, după disoluția Iugoslaviei, bosniacii i-au respins opera din cauza unei presupuse atitudini anti-musulmane, și nici croații nu s-au grăbit să-l adopte în propria literatură; sîrbii, în schimb, l-au îmbrățișat cu totul și i-au cinstit memoria cu toate onorurile (a trăit și este îngropat la Belgrad).
Deși cea mai cunoscută carte a lui este romanul E un pod peste Drina (tradus pentru prima dată în română, în 1962, din franceză, de Gellu Naum), Ivo Andrić a publicat șase volume de povestiri. În ultimii doi ani, la Editura Polirom au apărut două dintre acestea: Povestea cu elefantul vizirului (reeditare) și Povestiri din singurătate, astfel că, odată cu această nouă traducere de la Editura Cartier, o selecție din povestirile scrise în perioada 1914-1964, începem să avem, cît de cît, o imagine a prozei scurte a celui cel mai citit și mai tradus scriitor iugoslav, văzut ca „un cronicar înțelept al spațiului Balcanic” de traducătoarea Octavia Nedelcu (autoarea unui substanțial studiu introductiv, a cronologiei vieții și activității și a bibliografiei traducerilor românești din opera scriitorului, toate foarte utile).
Cele nouăsprezece proze sînt variabile ca întindere și ca abordare. Elegante ca frazare, avînd un aer vag nostalgic și un ritm lent, unele sînt povestiri în ramă, altele sînt confesiuni meditative sau de atmosferă, toate alcătuind însă o galerie vintage de personaje din Balcanii începutului secolului trecut (proze ca „Vecinii”, „Floarea roșie” și cea titulară sînt remarcabile prin personajele conturate).
Încep cu două proze care ies însă din cadrul iugoslav. În „O zi la Roma” un subofițer rezervist din Mostar, călător ca voluntar și curier prin marile orașe ale Europei, ajunge într-un local din Roma unde se îmbată și face scandal, monologînd cu voce tare despre politica momentului. Tot despre o beție de pomină este vorba și într-o proză caragialeană petrecută într-„O noapte la Alhambra”, faimosul cabaret bucureștean din Interbelic (Ivo Andrić a activat la București, în anul 1922, ca înalt funcționar la Consulatul General al Regatului Sîrbilor, Croaților și Slovenilor), unde un grup de afaceriști din Balcani schimbă impresii despre birocrația românească, beau și dansează, însoțiți de femei, pe muzică de jazz (cîntată de negri) și pe muzică lăutărească (cîntată de țigani): „Ai nimerit prost să faci afaceri cu românii. Și eu am venit aici pentru două-trei zile, să ridicăm niște șlepuri sechestrate, și uite că au trecut trei luni de cînd sînt în continuare la București. Am venit cu pălărie de paie și costum alb și, iată, în curînd se apropie Crăciunul. Ești trimis de la o instituție la alta. Am învățat și românește de nevoie. Așa a pățit-o și el (mi-l arată pe individul de la Banca de Export, un bărbat uriaș, cu mustăți sucite și cu cap turtit). Ne pierdem vremea pe la ministere și ne întrecem în minciuni cu avocații, iar seara o petrecem în aceste case ale pierzaniei.”
Proza „Trunchiul de om”, unul dintre vîrfurile volumului, este singulară, fiind o povestire în povestire de tip voyeurist, desprinsă parcă din O mie și una de nopți, spusă de un călugăr franciscan surghiunit în Asia Mică, unde a avut șansa să vadă cu ochii lui un pașă otoman mutilat de o siriancă răzbunătoare (nu dezvălui mai mult pentru a nu strica plăcerea lecturii).
Celelalte povestiri remarcabile ale cărții se ocupă de conflictele etnice din Balcanii de altădată În „Copiii”, cea mai dramatică dintre povestiri, o gașcă de băieți bosniaci își construiesc niște arme albe artizanale și descind în mahalaua evreiască să-i schilodească pe copiii evrei. Reușesc să încolțească un băiat evreu și sînt pregătiți să-l linșeze, doar că unul dintre atacatori este novice și ceea ce ar trebui să fie „botezul de foc”, ritualul de acceptare în gașcă, se transformă într-un act de pierdere a inocenței, un rit de trecere într-o lume „necunoscută, tulburătoare și cumplită în care-ți pui pielea pe băț, dai și primești lovituri, urăști și jubilezi, cazi și învingi”.
În fine, poate cea mai memorabilă povestire este „Chilimul”, avînd în centrul simbolic al unei povești de război din Sarajevo un covor furat de un soldat austriac din casa unor turci și vîndut pentru băutură unei familii de creștini. Bătrîna familiei, voce a rațiunii, se opune participării la acest troc care are reverberații nebănuite o generație mai tîrziu.
