O națiune se naște în glorie. Cel puțin asta ne sugerează istoricii naționaliști ai ultimelor două secole. Piața Eroilor din Budapesta este o reprezentare clasică a genului. Proiectată în 1896 pentru a aniversa o mie de ani de la cucerirea teritoriului pe care s-a întemeiat regatul maghiar, Piața Eroilor este un spațiu solemn, marcat de statuile celor mai importanți regi din istoria maghiară.
Așa că înțelegeți mirarea subsemnatului atunci când am descoperit un stat care s-a născut printr-un anunț publicat în ziar.
Nu, nu este o glumă. Afacerea s-a petrecut cu adevărat. La 1 septembrie 2001. În acea zi un student, pe numele său Jason Sorens, a postat un articol în The Libertarian Enterprise, o publicație online de nișă. Textul pornea de la observația – corectă – că libertarienii au eșuat în a concura candidații și partidele tradiționale în arena politică. Nici un candidat libertarian nu a trecut de pragul de un procent. Deci șansele ca libertarienii să preia controlul Casei Albe sau al Congresului, în viitorul apropiat, sunt nule.
Așa că Sorens a venit cu o idee. Ce-ar fi ca libertarienii să se adune într-un singur loc? Astfel, concentrându-se într-un singur oraș sau stat, ei vor putea, cu timpul, să devină o majoritate și să preia astfel puterea prin alegeri libere. Moment în care ei vor putea să pună în practică programul libertarian.
Așa s-a născut ideea Proiectului Statului Liber (Free State Project). În mintea lui Sorens și a susținătorilor săi era vorba chiar de un stat nou. Articolul lui Sorens menționează în repetate rânduri perspectiva „secesiunii” de Statele Unite ale Americii.
În scurt timp, oamenii s-au organizat. Au deschis un site (www.fsp.org) și au început să facă o listă cu cei care ar fi dispuși să se mute în viitoarea utopie libertariană. În prezent, Proiectul Statului Liber susține că are 19.998 de semnături ale unor indivizi care sunt dispuși să facă această mișcare.
Planul era ingenios. În istoria americană au existat mai multe episoade când o minoritate a migrat, efectiv, într-un teritoriu pe care apoi l-a putut modela politic. Mormonii sunt un astfel de exemplu. Problema era unde anume s-ar putea înființa acest nucleu de anarhie ultra-liberală în condițiile Americii contemporane.
În 2003 și această problemă a fost rezolvată. Evident, prin vot. A fost utilizată o metodă avansată (Minimax Condorcet), iar câștigător a fost statul New Hampshire. Un stat suficient de mic pentru ca migrația libertarienilor să se traducă în efecte politice. Un loc care avea deja o tradiție a guvernării minimale. Motto-ul statului este „Trăiește liber sau mori!” (Live Free or Die!).
Următorul pas a fost alegerea unei localități anume care să primească afluxul de libertarieni. Zarul s-a oprit în dreptul orășelului Grafton (populație în anul 2000 – 1138 de locuitori). Încet-încet, numărul libertarienilor din New Hampshire a crescut. Conform site-ului Proiectului Statului Liber, în prezent s-au mutat acolo 6232 de libertarieni. 45 dintre aceștia au fost aleși (la diferite date) în legislativul din Concord (capitala statului). Sorens se putea felicita pentru că rezolvase problema „coordonării acțiunii colective”. Judecând după anunțurile de pe site-ul de Internet al Statului Liber, treburile mergeau ca pe roate.
Sau cel puțin așa părea. Asta până ce a intrat în scenă ursul.
În sociologie există o noțiune, aceea de „efect pervers”. În știința strategiei militare, avem conceptul de „ceață a războiului”. Clausewitz susținea că orice plan de luptă, oricât de bine ar fi pus pe hârtie, devine irelevant după primul contact cu inamicul. În ringul de box, Mike Tyson observa, la obiect: „Fiecare are un plan până ce primește un pumn în gură”.
În New Hampshire, planul sofisticat al libertarienilor a fost dat peste cap de un urs negru. Dihania a apărut în 2012 și a atacat un om.
De atunci au mai fost încă două atacuri la om, unul în Grafton și altul prin împrejurimi. Ceea ce e ciudat, pentru că, în mod normal, ursul negru american nu atacă omul. Ceva trebuie să se fi întâmplat acolo care a precipitat un război între specii.
Pentru a înțelege ce anume, să revenim la influxul de libertarieni în Grafton. Pe măsură ce s-au stabilit (fără să îi întrebe pe localnici), ei au devenit o forță importantă în consiliul local. Prima lor țintă: tăierea bugetelor serviciilor publice. S-a ajuns la ședințe de consiliu în care șeriful local se plângea că nu mai are benzină pentru mașina de poliție.
Personaje dintre cele mai pitorești au devenit cetățeni ai urbei. Unul propăvăduia „canibalismul consensual”, legalizarea duelurilor și a traficului de organe. Altul avea în program… interzicerea circumciziei. (Cum se potrivește asta cu ideologia libertariană nu am reușit să înțeleg). Alții fugeau de plata taxelor din statul de origine. Unii trăiau în corturi sau în containere. Mulți erau înarmați.
Întregul oraș începea să arate ca o versiune post-apocaliptică a festivalului de la Woodstock. În Grafton, care devenise un Nou Ierusalim, fiecare trăia în legea lui. Ceea ce însemna, practic vorbind, că urbea se sufoca în gunoaie.
Urșii negri sunt renumiți pentru simțul mirosului. Și pentru inteligența lor. Așa că nu le-a luat mult timp să înțeleagă că Statul Liber devenise, pentru ei, o oportunitate extraordinară. O nouă nișă ecologică, plină de resurse. În nici două decenii, populația de urși negri din zonă s-a dublat. Creaturile au început să se plimbe prin oraș, să intre în curți și să răstoarne tomberoane. În lipsa unui răspuns ferm al autorităților, fiecare dintre locuitori a reacționat după cum l-a tăiat capul. Unii s-au dus să împuște urșii (ilegal, desigur). Alții au pus piper în gunoi. Alții le-au dat de mâncare. Mai toți au început să se ferească din calea lighioanelor.
Este momentul în care Proiectul Statului Liber a început să piardă din elan. Cel puțin în Grafton, unde majoritatea cetățenilor par să fi găsit un motiv solid pentru a justifica intervenția Statului. Ursul. Aceasta este istoria, scurtă, a măririi și a decăderii Statului Liber, primul proiect libertarian al secolului XXI.
Povestea noastră mai are un post-scriptum. Sub semnul ursului s-au mai adunat, în istoria politică, forțele reacțiunii. În 1846, un grup de imigranți americani din California (pe atunci un teritoriu care era o provincie a Mexicului, sub numele de Alta California) s-au răzvrătit și au declarat o republică independentă. Pe steagul acesteia figura un urs. Un grizzly – ceva mai feroce decât fratele său din New Hampshire, ales ca simbol al rezistenței fără compromisuri. Republica aceasta a rezistat doar 25 de zile, dar ea a dat semnalul pentru desprinderea teritoriului de Mexic, în 1850. Astăzi avem statul California, cu ursul pe drapel.
Povestea nu are un final fericit pentru urs. Capitala Elveției este orașul Berna. Conform legendei, numele cetății vine de la ursul pe care întemeietorul său, Bertchtold al V-lea, duce de Zähringen, l-a vânat pe acele pământuri, pe la finele secolului al XII-lea. Berna a fost atât de mândră de acest mit al originii sale încât a așezat un urs negru pe stema sa heraldică. Din secolul al XVI-lea, orașul ține urși într-un țarc special (Bärengraben).
Elvețienii știu ceva despre libertate și despre democrație. Sistemul lor de guvernare este considerat de specialiști ca fiind o versiune de „democrație directă”, în care poporul decide el însuși, prin referendum, peste capul guvernanților, ce legi sunt adoptate sau respinse. Cetățenii elveţieni sunt înarmați până în dinți.
Poporul din câteva cantoane s-a confruntat și el cu ursul. Dihania, un mascul tânăr, se plimba între Elveția, Italia și Austria, sfidând granițele naționale, ca un adevărat libertarian. A fugărit câțiva turiști și a mâncat din gunoi. Suspectez că în clinica Elveție, acesta din urmă a fost păcatul care i-a pecetluit soarta. Ziarele au cerut sânge. Ca urmare, în 2013 a fost împușcat M-13, singurul urs din Confederația Elvețiană. Dar legea a rămas favorabilă ursului, care este declarat oficial drept „animal protejat”. Bănuiesc că vom mai auzi despre creatura aceasta. Grănicerii confederației stau la pândă, în caz că mai apare vreunul, atras de mireasma libertății.
