Cercetătorul se afla la capătul a peste patruzeci de ani de muncă intensă, timp în care nu evitase niciun efort. În cei mai bine de patruzeci de ani, de când își începuse munca de cercetare, își ratase chiar și viața personală, s-ar putea zice. În acest timp pătrunsese în toate marile biblioteci ale lumii, inclusiv în Library of Congress din America, în British Library din Regatul Unit, dar și în Biblioteca Națională a Chinei. Cunoscuse și provocase la dialog pe mai toți marii fizicieni ai lumii, pe biochimiști, pe cercetătorii în domeniile cele mai diverse. Acum, avea în față lucrarea sa, rodul muncii sale, erau peste patru sute de pagini în care se afla secretul pe care omenirea îl aștepta, fără să fie convinsă totuși că așa ceva chiar există. Trecu ca un fascicul cu privirea peste pagina de gardă pe care scria cu litere îngroșate: Teoria spațiu-timp, bază a teleportării materiei (The Space-Time Theory, the Basis of Matter Teleportation).
Trebuia, acum, să anunțe oficial că ajunsese la capătul cercetărilor, să explice bazele teoriei sale, să depună întregul rezultat al teoriei sale la Academia Mondială a Științelor (The World Academy of Sciences – TWAS), care își avea sediul la Trieste, în Italia, și care finanțase, în parte, cercetările. Aceasta s-ar fi ocupat, apoi, pentru punerea în practică a ideilor adunate într-o viață, a calculelor care comprimară timpul și spațiul în câteva formule, pe care Albert Einstein doar le intuise, fără să le dea de capăt. Lumea întreagă aștepta acest moment, Rețeaua Globală a Academiilor de Știință (InterAcademy Partnership – IAP) era pregătită să sprijine punerea în practică a ideilor din Teoria spațiu-timp, bază a teleportării materiei (The Space-Time Theory, the Basis of Matter Teleportation).
Încercaseră și alții să ajungă la un finiș cu cercetările, dar rătăciseră pe drum. Marii oameni de știință, chiar cei din Silicon Valley, se recunoscură învinși. Au fost multe tentative de spionare a cercetărilor sale, numai că lucrase fragmentar, unitatea se afla în mintea sa, nimeni nu se descurca numai cu o parte a studiului. Nici Inteligența Artificială nu reușise să dea de capăt studiului său, chiar dacă fuseseră create programe de piratare a rezultatelor sale. Ultimii ani lucrase ca și cum ar fi fost sub stare de asediu. Era ca în transă, nu mai știa dacă visează ce lucrează sau că lucrează ca să dea coerență unui vis. Era convins că Dumnezeu îi insuflase ideile, lucru care contrariase pe mulți dintre cercetătorii agnostici, care vedeau materia ca pe o marfă de origine necunoscută. Dar, o marfă.
De asta, nu a fost ușoară munca sa, viața sa, dimpotrivă, peste tot a întâlnit neîncredere și chiar multe piedici, puse din prostie sau din invidie sau din interes. Au încercat reprezentanți politici sau ai forurilor științifice internaționale să-l intimideze, să-l șantajeze, să-l califice chiar nebun. Dar nu a fost atent la aceste atacuri, le-a considerat piedici care, de fapt, îl mobilizau și mai tare.
Ideea inițială, ca o formă de intuiție fără nicio bază științifică, îi venise după ce se căsătorise și chiar era în călătoria de nuntă, undeva în zona Vulcanilor Noroioși. În față era cerul spuzit cu stele, așchii dintr-o lună care se târa grea de lumină pe cer. I-a explicat soției sale, frumoasa Adela, despre ceea ce avea în minte, despre limitele imaginației care trebuiau să intre în rezonanță cu limitele cercetării științifice. După ce au ajuns acasă, după alte câteva asemenea mărturisiri greu de urmărit cu gândul, Adela a ajuns la concluzia că nu pare să fie întreg la minte și l-a părăsit. O vreme a regretat-o, apoi dragostea s-a estompat în timp. Chiar a uitat-o, deși a mai întâlnit-o de câteva ori pe stradă sau la evenimente publice, era căsătorită, avea copii. Se îngrășase nemăsurat, avea pungi sub ochi, avea o nemulțumire întipărită pe chip ca o mască greu de scos. Probabil că așa evolua lumea, el părăsise calea aceasta bătătorită de milioane și milioane de oameni, generație după generație. El mergea pe drumul lui.
Locuia într-un bloc oarecare dintr-un cartier destul de eterogen ca populație. Vecinii de bloc îl considerau un ratat iremediabil, uita să își achite contribuțiile lunare, îi lipeau bilețele pe ușă, i le puneau în cutia poștală. Cum pleca în lungi perioade de studiu, la bibliotecile mari ale lumii, de multe ori când revenea acasă găsea fie gazul, fie curentul, fie internetul oprite, fiindcă nu-și achitase facturile curente. Îi era destul de greu, mai apoi, să remedieze aceste opriri fortuite. Ca să nu mai aibă aceste neplăceri, i se oferise un apartament de două camere în sediul unui institut de cercetare al Academiei, unde își stabilise cartierul general pentru finalizarea lucrărilor. Simțea că este spionat, își parolase intrările în apartament, își parolase computerele pe care lucra.
Își pierduse prietenii pe drum, avusese câțiva în adolescență, apoi la facultate, cu unii împărtășise ideile de bază ale studiului său, dar nimeni nu părea să-l fi luat în serios. Devenise subiect de anecdote între ei, puneau pe seama lui toate episoadele de buimac pe care le-ar fi avut un cercetător cu capul în nori. El nu se considera, totuși, un om cu capul în nori, asta este altă chestiune. Dar, se știe, nu suntem ceea ce suntem, suntem ceea ce își închipuie ceilalți, din jur, că suntem. Cine avansase ideea aceasta? Un francez, parcă. Cei care îl cunoscuseră, prin diverse locuri prin care studiase, puseseră în seama lui o mulțime de anecdote care mai erau atribuite și altora. Se spunea că nu suporta ciorapii, îi considera incomozi, lucru neadevărat. Cel care nu suporta ciorapii era, de fapt, Albert Einstein. Alții spuneau că picase examenele de matematică și de fizică la școală, deoarece stilul său de rezolvare a problemelor era prea creativ. De fapt, anecdota circulase, mai devreme, în contul lui Werner Heisenberg, fondatorul principiului incertitudinii, el fusese un elev care nu se remarcase prin ceva special. Nu a dat niciodată vreo replică acestor lucruri, părea să nu le înțeleagă, dar nici să-l atingă.
Nu avea copii, Adela se oprise la timp, deși dacă ar fi avut un copil, atunci, în acel an cât fuseseră împreună, poate că alta ar fi fost viața sa. Uneori tresărea când auzea glasuri vesele de copii, ca niște clinchete de clopoței, deși de cele mai multe ori îl scoteau din răbdări, erau prea zgomotoși.
Călătorise în toată lumea, dar nu văzuse lumea.
Nu văzuse niciunul din marile muzee ale lumii, deși în tinerețe își propusese să vadă, cu program, tot ce ar fi putut să fie frumusețe în artă. Atâta doar, în munca sa de cercetare a ajuns să studieze Capela Sixtină, opera lui Michelangelo, în care a găsit câteva argumente pentru lucrarea sa. În celebra scenă a Creației lui Adam, Dumnezeu este prezentat ca fiind aproape de același nivel cu omul, atingerea dintre degetele lor simbolizând transferul divin al vieții și intelectului. Acest transfer el l-a interpretat ca transferul timp–spațiu, baza teoriei sale despre transferul materiei în spațiu și timp. Apoi, tot în Creația lui Adam, unii istorici de artă au remarcat că forma în care este pictat Dumnezeu și suita sa seamănă izbitor cu o secțiune transversală a creierului uman. Această analogie subtilă ar demonstra că omul se mișcă în interiorul imaginației divine, loc care permite și cele mai îndrăznețe proiecții. Visează, imaginează-ți și fă ce vrei!, conchise el. Oricum, l-a suspectat pe Michelangelo că a știut mai multe decât a pictat, decât a spus prin pictură, uneori dădea dreptate celor care avansau ideea originii nepământene a artistului.
Avea un accentuat simț muzical, i se spusese în anii de școală, dar acum descoperise că nu fusese în viața lui la vreun concert important. Simțul muzical îl ajutase în cercetările sale, materia însăși are o vibrație tonală, care determină transferul ei, așa cum se transferă sunetul prin spațiu-timp. În fizica modernă s-a descoperit că materia este compusă din particule care vibrează la nivel cuantic. Teoria stringurilor, de exemplu, propune că particulele fundamentale ale universului sunt mici corzi care vibrează în diverse moduri, generând astfel proprietăți precum masa și energia. La nivel microscopic, moleculele și atomii emit vibrații caracteristice, detectabile prin tehnici precum spectroscopia. Unii cercetători au transformat aceste vibrații în sunete muzicale. De exemplu, proteinele din corp pot fi traduse în compoziții muzicale, fiecare structură chimică având propriul său cântec. Dar numai îndrăgostiții aud sunetele pielii celui sau celei de alături. Da, și el auzise sunetul materiei, vibrase la acel sunet, dar nu rămăsese cu mai nimic în minte și în inimă din marea muzică a lumii.
În dimineața aceasta și-a dat seama că uitase să plătească abonamentul la telefonia mobilă, i s-a suspendat rețeaua și nu a reușit să dea un telefon, să anunțe ora la care va ajunge la Academie pentru conferința de presă. Noroc că l-au sunat cei de la Academie, cărora le-a spus și de faptul că nu îi funcționa telefonul, pentru apeluri, așa că au intervenit ei și au remediat situația.
Tot în dimineața asta, a parcat mașina în fața unei spălătorii, de unde trebuia să își ridice cămășile date la curățat, la întoarcere a găsit-o cu o roată blocată. A fost penibil să sune serviciul de deblocare a roților, să explice că are o conferință de presă, că se grăbește. Cei doi angajați ai firmei au venit în jumătate de oră, unul i-a suflat fumul unei țigări proaste în nas.
Da, Teoria spațiu-timpului, bază a transferului materiei…
Nu, nu, omenirea asta nu merită rezultatul muncii lui făcută vreme de patruzeci de ani, fără nicio concesie pentru sine. Munca sa îi luase tot din ce ar fi trebuit să aibă, să fie… Mai mult, lumea nu îi ierta nicio ezitare, nicio greșeală.
Da, Teoria spațiu-timpului, bază a…
S-a privit în oglinda pe care o neglijase de multă vreme și s-a panicat puțin. Nu îl recunoștea pe cel din oglindă. Oare teoria sa despre spațiu-timp se proiectase chiar asupra propriei persoane? Se transportase pe sine într-un alt trup, într-o altă lume? Și totuși, cine era el ca să pretindă să cunoască, să atingă cu mintea ceea ce doar lui Dumnezeu îi era la îndemână?
A luat prima pagină din lucrare, cea de gardă, și i-a dat foc. Foaia a ars, unduindu-se, ca și cum ar fi răspuns unei muzici imperceptibile.
Apoi a luat a doua pagină.
Apoi a început să ia pagini la întâmplare, să le ardă, o făcea metodic, privea cu oarecare melancolie flăcările care se topeau repede, fără să scoată fum. A ajuns la ultima pagină, a privit peste text, peste calcule și a oftat. Apoi a deschis computerul, care era extrem de securizat cu parole sofisticate, a căutat în baza de date și a dat delete folderului care se numea Teoria spațiu-timpului…
A intrat în coșul de gunoi al computerului și a șters și de acolo, cu gesturi oarecum febrile, de parcă ar fi făcut o faptă necuvenită.
A sunat telefonul, a privit pe ecran: îl căutau de la Consiliul Internațional pentru Știință (International Science Council – ISC), erau cei care programaseră și organizaseră conferința de presă. Îl așteptau reprezentanții forurilor științifice de la marile institute de cercetare din lume, presa, lumea academică.
Nu, nu avea ce să le comunice.
A ieșit pe holul blocului, a căutat o ieșire de serviciu. A găsit-o.
Pe când cobora scările, s-a întâlnit cu o femeie de serviciu care l-a apostrofat că această cale de acces este doar pentru personalul administrativ, pentru situații de urgență. Și-a cerut iertare, dar nu a stat să o mai asculte.
Amețitule!, a mai auzit el din urmă glasul vag furios al femeii.
A ieșit în stradă. Soarele de mai dăduse un impuls florilor de cireș japonez din grădina ornamentală, un miros amărui se simțea în aer. Tresări. Acesta era și mirosul materiei transferate în spațiu-timp, care îi rămăsese în nări, în memorie, de la primul experiment reușit, în Laboratorul Național Fermilab (Fermi National Accelerator Laboratory) din Illinois, specializat în fizica particulelor. O, da! Dar mirosul amărui al florilor de cireș japonez îi trezi în memorie și parfumul Adelei din acea seară în care îi povestise despre ceea ce avea el în minte, despre limitele imaginației care trebuiau să intre în rezonanță cu limitele cercetării științifice ca să poată să înțeleagă interferența spațiu-timp. Poate că parfumul acela îi declanșase toată aventura cercetărilor științifice care au urmat!? Adela. Îi era greu acum să spună dacă era numele unei femei sau numele unei constelații. Mai avea vreo importanță?
Se strecură printre două care de reportaj care veniseră să transmită de la fața locului conferința sa de presă, în care ar fi trebuit să anunțe…! Să anunțe, da! Să anunțe ce? Era așa de ușor, încât dacă ar fi sărit în sus, așa cum o făcea ștrengărește, când era copil, atracția gravitațională nu ar mai fi acționat asupra sa și ar fi început să plutească.
Apoi își dădu seama, brusc, că îi este foame.
Piatra Neamț, 6-7 ianuarie 2025
