Cu Cornel Hlupina intrăm pe teritoriul fotografului extrem de discret atunci când vine vorba despre recunoașterea capacităților sale. În fapt, are tot dreptul să stea laolaltă cu oricare alt nume din fotografia de stradă autohtonă și nu numai. Fondul său funciar însă îl face mai puțin vizibil decât pe alții. Ceea ce este o nedreptate.
Fotografiază din 1986, cu o pauză de aproape 20 de ani după 1992. Membru fondator al PhotoTeam (2010), cel mai longeviv și unul dintre cele mai consistente grupuri fotografice din România ultimelor decenii, activ și astăzi. În 21 decembrie 1989 scapă cu fața curată și aparatul intact, dar cu filmul voalat, în timp ce documenta revolta maselor. A doua zi intră în sediul CC al PCR dându-se drept fotoreporter și filmează de pe una dintre camerele carului de televiziune. Umblă alte două zile pe sub zidurile din centrul Bucureștiului, de teama lunetiștilor, până i se termină filmele. Este co-autor al albumului „Un cincinal pe stradă” (2017).
Fotografiază destul de puțin, câteva ore pe săptămână de plimbare pe străzi, când viața cotidiană îi permite un răgaz. Declanșează atunci când în cadru se mișcă ceva, iar acel ceva e de cele mai multe ori omul și acțiunile sale. Se simte mai atras de fotografia alb-negru pentru un soi de magie a ei, pentru că te conduce mai repede, grafic, către mesajul pe care vrei să-l expui, și pentru că o consideră mai expresivă decât fotografia color.
Tributar în mare parte al Formei, potrivit propriilor mărturisiri, dar neuitând să extragă din context înțelesuri revelatorii (Omul și Timpul, de exemplu), Cornel Hlupina vine în paginile revistei Familia cu un portofoliu incluzând unele dintre cele mai reprezentative imagini de stradă ale sale. Candide, neplanificate, naturale. Dacă ar fi să alcătuim un portret rezumativ și extrem de concis al său, am putea spune: fotograf discret și așezat, foarte aproape de fotografia de stradă autentică; un clasic. La fotograful bucureștean, forma nu schimbă, prin sine, o realitate. N-o falsifică și nici n-o alterează, dimpotrivă, o intensifică. Forma se asociază natural fondului și capătă organicitate aproape fără să atragă atenția.
Omul este epicentrul în jurul căruia se întrețes toate poveștile străzii la Cornel Hlupina. De la el se răspândesc, ca-ntr-o veritabilă pânză de păianjen, toate firele narațiunii. Iar narațiunea pune întotdeauna individul în context cu timpul său. Un zeitgeist cât se poate de veritabil. Fotograful coboară în cotidian și se bazează structural pe evenimentele străzii, pe aleatoriu; nu apasă prea mult pe sentimentalism și metaforă.
Imaginea evoluează de la subiectiv la obiectiv, de la individual la general, iar vocea narativă se obiectivează treptat. Folosește juxtapunerile, dar nu abuzează de ele; evită sagețile și indicatoarele stradale căci, majoritatea, sunt artificiale și goale de conținut și nu te duc decât arareori strict dincolo de recunoașterea lor vizuală. Se ferește și de portretele a căror „poveste” trebuie mai apoi adăugată în Photoshop. Personajele sale sunt oameni obișnuiți, surprinși în situații reale, pe lângă care treci în fiecare zi. Conjunctura în care acestea sunt ilustrate, în schimb, e cea care declanșează povestea.
Pentru Cornel Hlupina, marea provocare rămâne lumea cotidiană, prozaică, a locului comun, cea din care poate selecta și extrage neobișnuitul, nevăzutul. „Adevăratul mister al lumii este vizibilul, nu invizibilul”, cum spunea odinioară Oscar Wilde. Fotografiile sale le găsiți pe sau pe pagina sa personală de Facebook.
