Îi observă lipsa abia după ce ajunge în camera de hotel, despachetează și face duș. Se simte sleită de puteri, amețită și are senzația că urmează să se întâmple ceva rău. Soțul ei îi vorbește în continuare despre avantajele și dezavantajele mașinilor hibrid și electrice, compară prețuri și îi recită fișe tehnice. A început monologul când au plecat de acasă și nu a epuizat subiectul în cele două ore de drum. Îi caută inutil privirea, înainte să-l întrebe dacă nu a văzut-o. Bărbatul nu știe, dar o consolează fără tragere de inimă; nu-i place să fie întrerupt:
— O găsim, nu-ți face griji. În cel mai rău caz, cumpărăm alta.
— Alta? Ai văzut tu așa ceva în țara asta? Am adus-o din România, știi bine. Cum de am atâta ghinion tocmai în ultima zi a anului?
— Când ai văzut-o ultima dată?
Nu e sigură, parcă a zărit-o în cabina de duș. Sau, poate, asta s-a întâmplat în altă zi? Cu certitudine o avea când a plecat de acasă, nu se desparte de ea niciodată, chiar dacă prietenii găsesc obiceiul ăsta cam primitiv pentru cineva care a imigrat cu atâția ani în urmă. Soțul pornește lanterna telefonului și intră în cabina de duș îmbrăcat. Studiază gresia închisă la culoare, gura de scurgere, colțurile în care mai băltește apa, după care se dă bătut.
— Acolo nu e. Hai să ne uităm prin bagaje! dă el comanda.
— Of! M-am uitat deja. Am răscolit și patul.
— Pe jos ai căutat?
Fără să îi aștepte răspunsul, se așază în patru labe și scanează cu meticulozitate camera, de la ușă până la geam, iluminând cu telefonul zonele întunecate: e din metal, ar trebui să sclipească. Pipăie pe sub pat: e colțuroasă, degetele ar trebui să i se agațe în ea.
— Nu știu unde s-o mai caut. Ce vrei să facem? Vezi? De asta am renunțat la a mea, îi spune el cu speranță.
Tac amândoi o vreme, el butonează telefonul, ea își freacă vârful nasului cu degetul arătător.
— Hai să întrebăm la recepție, propune ea. Poate știu ei unde găsim o lismanta sau ceva asemănător.
Se îmbracă din câteva mișcări, verificând buzunarul fiecărui obiect de îmbrăcăminte. Soțul e deja la ușă.
— N-ai uitat nimic? o tachinează cu ochii în telefon.
— Ei, chiar nu te poți abține? pufnește ea. Mergem?
— Da, nu stăteam degeaba, să știi. Căutam un magazin care să vândă lismante. Dar n-am găsit nimic.
Coboară separat la recepție – el, cu liftul, ea, pe scări. Ajunge înaintea lui și se apropie de pupitrul recepționerului. E altul decât cel care i-a cazat – recepționerul cel bun, l-a botezat ea – și care nu i-a întrebat de unde sunt. Se înfășoară mai strâns în paltonul larg, își drege vocea și îi explică bărbatului ce a pierdut și ce caută. Ar putea să cumpere un astfel de obiect? Bărbatul ezită, își scarpină barba lungă și o roagă să repete denumirea. Tot nu știe, n-a auzit în viața lui de așa ceva, poate se numește altfel? Ea îi mulțumește și nu insistă. O fi din cauza accentului, n-ar fi prima dată când nu se face înțeleasă.
— Am văzut un chioșc de ziare chiar în fața hotelului. Hai să întrebăm acolo, îi sugerează el de cum îi vede fața dezamăgită. Dar, înainte să ieșim, nu vrei să-i sunăm pe ai noștri? E aproape miezul nopții la ei.
Ea e de acord, dar îl roagă să fie convorbiri scurte. Ar vrea să iasă în oraș, să-și găsească lismanta, să vadă oameni, să bea o cafea, să mănânce.
— La mulți ani, dragilor! începe el din fața bradului artificial al hotelului, atunci când pe ecran se zăresc fețele obosite ale părinților ei.
Ea preferă să-și lase soțul să conducă discuția. Ai ei sunt întotdeauna mai blajini de față cu el, le e jenă să-i facă reproșuri sau să întrebe când se mută înapoi acasă.
— La mulți ani, mama! La mulți ani, tata! Multă sănătate și să aveți un An Nou mai bun! Și poate facem împreună următorul revelion.
Părinții mormăie urările de sezon și zâmbesc crispați. Ar vrea să încheie conversația mai repede și să uite cum trece timpul, însă li se pare că fiica lor nu e suficient de entuziasmată și vor să știe ce s-a întâmplat. Ei îi dau lacrimile și lasă ochii în jos, iar el se lansează într-o explicație inutilă:
— Ofelia și-a pierdut lismanta. De fapt, nu credem că a pierdut-o, probabil a rătăcit-o. Sau a lăsat-o acasă, nu am exclus nici varianta asta.
— Lismanta primită de la noi? exclamă mama, neputându-și reține dezamăgirea, și le povestește din nou istoria obiectului, cum a ajuns în familia lor, câte generații l-au primit în grijă, fără să-l piardă, tocmai pentru a-l putea da mai departe. Valul de reproșuri se încheie cu avertismentul-sentință venit din partea tatălui:
— Noi vă dorim tot binele din lume, dar nu știu cum vă puteți aștepta la un an bun în condițiile astea.
— Poate o găsiți, totuși, adaugă mama împăciuitor și cele două cupluri se despart abrupt.
Absența lismantei face ca răcoarea de afară să i se pară de nesuportat; tremură: de nervi, de oboseală și de frig. Soțul o prinde pe după umeri și o trage spre el. Speră că ea nu a observat că nu mai e nimeni la chioșcul de ziare.
Un bărbat pe bicicletă târăște după el un container de gunoi și taie intersecția peste o gură de aerisire din care ies aburi, ca în orice film de Hollywood. Miroase a umezeală râncedă. La câteva luni după ce s-a mutat în noua țară, o prietenă a întrebat-o cum e să trăiască într-un serial american, iar ea i-a explicat că e vorba, totuși, despre viața ei, nu despre o peliculă glamour. Asta se întâmpla în urmă cu zece ani, când America era doar o etapă din viața ei, căreia plănuia să îi dedice doi-trei ani, hai, patru-cinci, după care urma să se întoarcă acasă cu o mulțime de fotografii și povești. Apoi țara uriașă, stranie și plină de contradicții i s-a strecurat în vene, ca un parazit, și a crescut în ea necontrolat. It grows on you,așa e expresia, ca în povestirea lui Stephen King, deși pentru ea tot procesul ăsta era foarte intim.
— Tu cât ne mai vezi trăind pe continentul ăsta? vine din senin întrebarea ei, ca de fiecare dată când vrea să-și rupă șirul gândurilor.
— Hm, nu știu, încă o vreme, cel puțin. Daʼ ce-ți veni tocmai în seara asta? Vrei să plecăm din cauza lismantei?
— Nu i-ai auzit pe ai mei? Apropourile cu întorsul acasă?
— Nu au fost chiar aluzii, au fost direcți… Auzi, nu mai bine îi convingem pe ei să se mute aici? Măcar de dragul serviciilor medicale, dacă nu din alt motiv.
— Taică-meu nu crede în așa ceva. De fiecare dată când vine vorba de doctori și spitale, îmi povestește de așa-numitele zone albastre, acolo s-ar muta el. Știi ce-s alea?
— Da, regiunile în care oamenii trăiesc peste 100 de ani. Dar nu e adevărat. Am citit de curând un articol despre asta și zicea autorul că mitul longevității e fals, că de fapt indivizii ăia nu trăiesc mult, că nici nu se știe cât trăiesc.
— Cum adică?
— Păi, e, mai degrabă, o problemă de lipsă a unor arhive sau de date înregistrate incorect. De exemplu, se credea despre un tip că a trăit 105 ani și s-a aflat pe urmă că murise la 64 de ani și că nimeni nu i-a înregistrat moartea.
— Ei, na! Crezi tot ce citești. Mai bine hai să căutăm un magazin deschis. Chiar nu vreau să mă prindă miezul nopții fără lismanta.
El nu mai rostește nimic, pipăie rapid buzunarul drept al hainei, o trage înspre el și o ia de braț; ea își strânge și mai tare cordonul paltonului. Se opresc în fața unei prăvălii care promite că vinde câte-n lună și-n stele: Bobʼs Everything. În mijlocul încăperii principale, ancorat de tavan cu lanțuri groase, atârnă un trunchi de copac, pe care sunt prinse cu ace de gămălie fotografii ale clienților.
— Sunt toți cei care au găsit în magazinul meu exact ceea ce căutau, le explică bărbatul înalt din spatele tejghelei. La mine e simplu, clienții intră, îmi arată obiectele de care vor să se despartă, apoi îmi spun ce își doresc. Iar eu îi ajut să își împlinească visul, sau un procent din el, în funcție de ce au de oferit. Înțelegeți?
— Da, noi căutăm o lismanta. Aveți așa ceva? întreabă soțul.
Vânzătorul se încruntă și îl studiază din cap până în picioare:
— Cred că dumneavoastră nu aveți nevoie de așa ceva, domnule, sau mă înșel?
— Da, lismanta e pentru soția mea, aprobă el și duce instinctiv mâna la buzunarul drept.
— Așadar, aveți ce căutăm noi? scurtează femeia discuția. Ne grăbim, avem o rezervare la restaurant și se face târziu.
— Nu știu sigur, draga mea doamnă, spuneți-mi mai întâi ce aveți de dat la schimb.
— Nu am nimic de dat. Dacă aveți o lismanta, o plătim și gata.
— Din păcate, așa ceva nu e posibil, draga mea doamnă. Trebuie să renunțați la ceva de-al dumneavoastră, ca să primiți un obiect atât de important.
— Îmi pare rău, chiar nu am nimic de dat. Hai să mergem! se răstește la soțul ei, care își ține mâna în buzunarul drept. Ce țară de nebuni, bombăne ca pentru ea și își freacă ușor vârful nasului, de îndată ce ușa cu clopoței a magazinului se închide în urma lor. Ce să-i fi dat?
— Auzi, n-ai vrea să mergem să vedem artificiile? Putem căuta și mâine o lismanta, dacă ții așa de mult la ea. Tradiția cere să o ai în prima zi a anului, nu? propune el reconciliant în timp ce adună de pe farfurie ultimele îmbucături din desert. S-ar putea să găsim una la magazinul Muzeului de Artă, ce zici? Și ne facem un obicei nou, doar al nostru.
Ea dă din cap aprobator și privește în gol. I-au rămas în minte cuvintele vânzătorului. Când s-a mutat, a renunțat la familie, la slujbă, la casă, la obiecte și tabieturi, dar nu de dragul lui, ci pentru a fi altcineva, pentru a se reinventa, cum i-a spus aceeași prietenă. S-a schimbat atât cât a trebuit, nici mai mult, nici mai puțin. Bilanțurile i se par acum incomode; lucrurile curg simplu, începe o nouă zi, face ce are de făcut, supraviețuiește, apoi vine o altă zi și o ia de la capăt. Iar acum un străin oarecare îi cere încă un sacrificiu. Să renunțe și la lismanta?
Restaurantul miroase a săpun: s-a gătit cu cilantro. La mesele de două persoane, cupluri de diferite vârste, îmbrăcate festiv – doamnele cu rochii sclipitoare, bărbații cu cămăși și sacouri –, au comandat feluri de mâncare pe care nu le consumă de obicei, din care iau cu precauție înghițituri mici, pe care le spală cu vin roșu. Vorbesc tare, ca și cum povestea fiecărei perechi ar fi cea mai importantă. Ea trage cu urechea, cum face de obicei, până când flecăreala comesenilor o obosește. El nu pare incomodat deloc, dimpotrivă, verva celorlalți îl transformă într-un limbut. În plus, e și mai americanizat decât ea, a renunțat de mult la superstițiile est-europene, iar asta e casa lui acum, locul unde pui capul pe pernă seara. Dar ea nu mai poate și îi propune să plece, să hoinărească o vreme pe străzi, apoi să vadă artificiile. În fond, e seara de revelion și asta e tradiția locului.
La câțiva metri de ieșirea din restaurant, trotuarul e blocat de un grup de oameni ai străzii, care s-au instalat confortabil, pentru o ședere de durată: corturi lipite unul de altul, căsuțe improvizate din carton, iar în fața lor, scaune pliante, fotolii, un loveseat.
— Vă putem ajuta cu ceva? întreabă unul dintre bărbații din cercul format în dreptul cortului kaki.
— Nu, se grăbește soțul să răspundă, suntem doar în trecere.
— Ca noi toți, my friend, continuă bărbatul știrb. Suntem cu toții în trecere pe acest pământ. Numai că eu nu vorbeam cu tine. Pe doamna ta o întrebam dacă are nevoie de ceva, insistă și se apropie de ea atât de mult, încât mirosul rânced o face să închidă ochii.
— Nu te teme, milady, n-am treabă cu tine. Poate chiar o să te ajut. Spune-mi, ce cauți, de fapt?
Femeia ezită, se luptă cu impulsul de a o lua la fugă sau de a striga după ajutor. Își amintește apoi că nu mai are nimic la care să poată renunța și întreabă cu o voce moale:
— Aveam un obiect care mi-era foarte drag. Nu-l mai găsesc, cred că l-am pierdut. Se numește lismanta. Nu are cine știe ce valoare, dar e importantă pentru mine. Căutam un magazin care să vândă așa ceva.
— Hm, nu știu ce e aia, n-am auzit de ea. Încercați la Bobʼs Everything. Tipul ăla vinde toate obiectele din lume.
— Da, am fost deja acolo, e primul magazin care ne-a ieșit în cale. Dar nu a auzit nici el de lismanta, intervine soțul.
— Ei, acum ce să-ți fac, milady, ești cam pretențioasă. Ar trebui să te mulțumești cu ce ai, adaugă bărbatul cu un rânjet și se întoarce spre soț.
— Informația asta vă costă 20 de dolari.
— Ce informație? Că nu ne folosește la nimic. Ți-am spus că am fost deja acolo și că nu aveau ce ne trebuie nouă.
— Eu ți-am furnizat o informație prețioasă. Nu e vina mea că nu știi ce să faci cu ea, insistă bărbatul.
Fața i se încruntă și oasele maxilarului se încordează. Colegii de tabără îi înconjoară din trei părți, cercul din jurul lor se micșorează și un miros sufocant li se lipește de nări.
— Hai, Grig, dă-i banii și să plecăm de aici, spune femeia făcând eforturi să fie calmă.
— Chiar așa, Grig, cum ar fi să-mi dai banii și să te cari? o imită omul străzii.
Soțul ezită, vrea să dea impresia că e o decizie pe care o cântărește bine, și scoate o bancnotă din portmoneu.
— Înainte să ți-o dau, vreau să îmi promiți că nu o cheltuiești pe droguri. Sau pe băutură.
— Adică să-ți dau socoteală pentru banii mei? Daʼ cine ești tu? Ești de la IRS? îl persiflează bărbatul fără dinți și îi smulge din mână hârtia verzui.
Soțul își ia soția de mână și dă să se întoarcă, însă mișcările îi sunt lente și piciorul stâng nu se mută destul de repede din calea salivei care țâșnește din gura bărbatului fără dinți, ca o ploaie de artificii.
— Vă așteptam, îi întâmpină zâmbitor recepționerul cel bun. Mi-a spus colegul meu că aveți nevoie de ajutor.
— Da, îi răspunde ea cu cel mai larg zâmbet de care e în stare. Căutăm o lismanta. Aveți idee ce e?
— Nu sunt sigur, dar, dacă mi-o schițați aici, pe hârtie, poate mă prind.
Femeia apucă foaia cu ezitare, desenează ceva în centrul paginii albe, hașurează peste, apoi creionează un obiect inegal, cu multe unghiuri ascuțite în partea de jos a paginii, în dreptul căruia scrie cu majuscule LISMANTA.
— Cam așa ar trebui să arate.
Recepționerul studiază cu atenție desenul. Într-un final, își ridică ochii de pe foaia mâzgălită, caută printr-unul dintre sertare și scoate un obiect lucios.
— Cred că asta e ceea ce căutați, nu-i așa? o întreabă și își freacă vârful nasului.
Ochii ei strălucesc, nici nu e nevoie să îi răspundă.
— Nu mă mir că v-a fost atât de greu să o găsiți, știți, noi, aici, îi zicem manlista, îi explică recepționerul privindu-l fix pe soțul ei, care îndeasă mai bine în buzunarul drept un obiect colțuros.
