Bășinoteca domnului Santiago Mendoza – Revista de cultură FAMILIA

Szoboszlai Peter

Născut în 1916 la Kaposvar, într-o familie de profesori, a dovedit încă din prima copilărie o înclinație spre studiul bășinilor. La doi ani, așezat pe olița de porțelan cu doi îngeri desenați pe ea, lăsa să i se ridice printre piciorușele grăsuțe câte una care-i scăpa, apoi o arunca dintr-o mână în alta, gângurind în eoliană și urmărindu-i prin aer plutirea, pentru ca, în cele din urmă, scoțând un țipăt victorios, să o pocnească între palme și să-i sufle franjurii rămășițelor spre bona care venea scârbită spre el: „Lófasz a seggedbe!” La patru ani, alerga prin curtea bunicilor din Kalocsa după găini și rațe, ca să le spargă bășinile cu o sulă furată din atelierul de cizmărie al unchiului său, Huba. Fiindcă tatăl lui, care preda istoria și era specialist în medievistică, îi remarcase interesul deosebit în domeniu, la nouă ani Peter putea să recite lista tuturor bășinilor cunoscute ale regilor Ungariei, de la primele conservate, cele ale lui Tacksony, până la cele ale lui Andrei al III-lea Venețianul, și se oprise aici, fiindcă încurca mereu două bășini verzi ale lui Roland Borșa cu două de aproape aceeași culoare ale lui Ladislau Kán al II-lea, păstrate aproape intacte. Avea să le încurce la fel și mai târziu, după vârsta de 19 ani, când începuse deja la Viena studii de bășinologie cu profesoara Elsa Straub, întâmplător descendentă din Coloman Cărturarul, dar în 1939, tânăr locotenent încartiruit la Zalău, lucrurile i se limpezeau, în fine, în minte, odată cu explicațiile auzite în pat de la Astrid Bercovici, o pistruiată autodidactă a cărei piele avea gust de gutui. De la ea primise, într-o după-amiază de toamnă, mierie și primele lecții de cules de bășini, după o veche metodă neomologată academic, însă transmisă de generații în familia Straub încă de la Rabbi Meir Leibuș Malbim. Odată războiul terminat, Peter a început să predea istoria la școala Fazekas Mihály, iar în 1949, la scurt timp după ce își susținea doctoratul cu teza Două decenii de stabilitate în lumina severă a bășinilor lui Ladislau cel Sfânt, avea să obțină un post la Universitatea Eötvös Loránd. În 1952 înființa în cadrul Facultății de Istorie catedra de bășinologie medievală, în 1953 înființa Școala Națională Maghiară de Culegători de Bășini Dmitri Ceapaev, tot în 1953 înființa Institutul de Bășinologie Revoluționară Lajos Batthyány, pentru ca, la sfârșitul lui 1956, deși nu participase la mișcările de stradă, să cadă în dizgrația autorităților, care considerau că bășinile lui li se urcaseră la cap studenților într-un mod intolerabil.

Eleni Papageorgiou

Născută în mai 1924, în satul Anafonitria, a avut până la cinci-șase ani o copilărie senină și din care nu-și mai amintește nimic, sub soarele Mării Ionice. Atunci, la vârsta când copiii din alte părți ale lumii se duceau pentru prima dată la școală, a început să colinde împrejurimile satului împreună cu cele trei capre ale familiei, Athena, Afrodita și Hera. Fire contemplativă, Eleni stătea în cea mai mare parte a timpului întinsă pe spate, cu mâinile sub ceafă, urmărind alunecarea fuioarelor de nori, însă nu uita să se ridice din când în când într-un cot, ca să se asigure că zeițele pe care trebuia să le supravegheze nu dispăruseră. Iar, când se mai întâmpla să dispară, Eleni urma dâra bășinicilor pe care le lăsau în spatele lor, de fiecare dată când își întindeau gâtul să ajungă la câte-o buruiană abia ițită dintre pietre ori la câte-o ramură încărcată de muguri. Ca să strângă la un loc toate căprițele, trebuia să le și strige pe nume, iar ca să le strige trebuia să știe a cui era dâra de bășini pe care-o urmărea pe coclauri, fiindcă, de exemplu, Hera nu s-ar fi întors nici moartă dacă, apropiindu-se de ea după ce fugise, Eleni ar fi strigat-o pe numele de Afrodita, nici invers, și nici Athena n-ar fi băgat-o pe Eleni în seamă, dacă nu i-ar fi spus pe numele ei. Așadar, după puțină vreme a fost nevoită să știe, în timp ce hălăduia prin Zakynthos, că ale Athenei erau ascuțite, că ale Afroditei erau preponderent movalii cu tente de roz, iar ale Herei, indiferent de culoare sau formă, ceva mai mari, aproape duble față de ale Athenei. Când împlinise deja 12 ani, acest dar al lui Eleni, care ei i se părea destul de firesc, a fost remarcat de unul dintre călugării din apropiere, acesta i-a vorbit despre el starețului, iar starețul i-a cerut tatălui ei să i-o încredințeze, pentru a ajuta la întocmirea unei mici bășinoteci din producția perioadei din postul Paștilor a taicilor de la mănăstirea Anafonitria. Cum exersase ani de zile pe capre, catalogarea bășinilor celor șaisprezece călugări a fost floare la ureche pentru Eleni, așa că a terminat-o în doar câteva zile. Tot ce avea de făcut era să-l observe puțin pe fiecare, apoi, însoțită de unul dintre ei, care știa să le culeagă, să identifice a cui era fiecare bășină ce plutea între zidurile de piatră ale mănăstirii și avea să plutească, dacă nu era clasată îndată, doar până în ajunul Învierii Mîntuitorului, fiindcă altfel ar fi fost risipită în brizele subțiri ale Eladei și ar fi fost pierdută pe veci. Odată postul Paștelui terminat, fiindcă începuse să se ducă vestea în lumea Greciei că la Anafonitria nu ratase nici o bășină, a fost împrumutată mănăstirii Hosios Lukas, apoi mănăstirii Daphni, apoi a ajuns inevitabil să lucreze chiar pentru Arhiepiscopia Atenei. În pofida rezervelor multor capete însemnate ale Bisericii de Răsărit, dat fiind că era parte femeiască, a beneficiat de substanțiala și înțeleapta protecție a lui Damaschin Papandreou și a fost călăuzită să aprofundeze studiile de bășinologie creștin-ortodoxă, apoi pe cele de bășinologie universală și comparată și să scrie la doar 28 de ani un studiu intitulat Evoluția complexității muzicale pe drumul de la Cartagina la Milano în partiturile de bășini interpretate de Augustin din Hipona. Inevitabil remarcată apoi de anturajul lui Pius Dodecimus și făcând parte, fără să știe, dintr-un plan de apropiere a bisericilor creștine de Răsărit și Apus, a ajuns vreme de trei ani în Sfânta Bășinotecă a Vaticanului, unde a coordonat un grup de lucru al cărui scop era clasificarea după miros, culoare și dimensiuni a bășinilor din tribunalele Inchiziției spaniole dintre 1478 și 1502. Natură esențialmente mediteraneană, după perioada romană Eleni se stabilise în Spania, unde în prezent era șefă de cabinet în cadrul Departamentului de Bășinologie Bască. Din păcate, nu urmase de-a lungul vieții nici un curs de culegător de bășini.

Evander Papageorgiou

Data de 6 septembrie 1931, din actele sale, nu indică ziua când s-a născut, ci pe aceea când Eleni l-a găsit într-o ladă de lemn călăfătuită cu smoală și aruncată de valuri pe plaja Sfogio, unde ea fusese nevoită să o urmeze pe Afrodita. L-a dus cu chiu cu vai până acasă și, fiindcă tatăl său își luase deja adio de la ideea că o să aibă și un băiat și a vrut să-l declare al lui, autoritățile din Zakynthos n-au avut nimic împotrivă, în pofida evidenței că pielea lui Evander avea aceeași culoare ca a lădiței de abanos în care fusese găsit. Avea cinci ani și tocmai începuse să-și însoțească sora și să învețe și el deosebirile dintre bășinile Athenei și ale Afroditei, când Eleni a fost chemată la mănăstire, la taici. Rămas singur în sat, odată cu plecările ei tot mai dese prin arhipelag, a dezvoltat o abordare a bășinilor cu totul diferită de cea a surorii sale mai mari. Dacă ea era contemplativ-comparativă și putea petrece ore în șir cu doar două bășini, Evander a devenit agitat, nerăbdător, gata oricând să sară de la una la alta, să le observe pe toate în trecere, fără să studieze nici una în profunzime. Însă această aparentă deficiență i-a oferit mereu posibilitatea unei mult mai mari deschideri decât cea a lui Eleni, a unui orizont de observație mai larg, mai divers. Fiindcă voia mereu și mereu s-o impresioneze, în timpul uneia dintre plecările ei a învățat de la un englez bătrân, care se stabilise în Katastari, să culeagă bășini și, chiar dacă sir Neville nu putea să-i elibereze un atestat, asta nu însemna că Evander, la nici 9 ani, era mai puțin priceput decât orice absolvent al Școlii de Culegători Muratoglu din Essex. În ultima vacanță pe care Eleni o petrecuse pe insulă, imediat după izbucnirea războiului, îi culesese chiar ei două – una liliachie, scăpată imediat ce sosise, în timp ce întorcea pe partea cealaltă salteaua din patul în care dormise înainte să plece prin mănăstiri, iar a doua, albă complet și de consistența spumei de mare, după ce mâncase o strachină de zer de la Demetra, singura capră a familiei rămasă în viață. În vremea războiului, deși copil, sau poate tocmai de aceea, fusese pentru MI6 de un neprețuit ajutor care, din rațiuni de stat, nu putea fi dezvăluit, însă era mai mult decât cert că așa se întâmplase, dat fiind că Evander încă păstra în vila lui din Madagascar o bășină a lui Stewart Menzies, pe care i-o smulsese la a doua și ultima lor întrevedere. Nimeni nu știa ce făcuse vreo doi ani după aceea, însă pe la mijlocul lui 1949 deja deținea o companie care se ocupa de culegerea și transportul bășinilor exclusiviste din Indochina în Regatul Unit, pentru ca, la începutul anilor ’50, să fie deja principalul furnizor flatular al lui Aristotle Onassis, încă de dinainte ca acesta să ajungă în Monaco. Prin intermediul lui îl cunoscuse și pe Salman bin Abdulaziz al-Saud, de care, dată fiind vârsta lor apropiată, avea să-l lege o apropiată prietenie, precum și un discret interes pecuniar întemeiat pe culegerea bășinilor sfinte ale pelerinilor care se strângeau an de an la Ka’ba, în Dhū al-hijja. Doar nebunia unui proiect nemaivăzut ar fi putut să-l convingă pe Evander să lucreze pentru Santiago Mendoza, dat fiind că la mai puțin de 30 de ani, deși și-ar fi permis să dețină cea mai exclusivistă colecție de bășini, prefera ascetic să le păstreze doar pe cele culese manu propria de la Menzies și de la Eleni.

Jakub Kaczmarek

Descendent al unei familii nobiliare din Lvov care în ultimele două secole ajunsese treptat la sapă de lemn, avusese totuși norocul să părăsească Polonia pe 28 iunie 1939, cu două luni înainte să fie ocupată de armata germană. Se părea că, sătulă de terci și de bătăile încasate nu atât de la soț, cât de la socrul ei, Alicja îl luase într-o noapte pe micul Jakub și, cu banii puși deoparte în precedenții trei ani, ajunsese după zece zile la Trieste, de unde se îmbarcase pe MS Vulcania, către New York. Urmau să se stabilească, mamă și fiu, la Chicago, la fratele mai mare al Alicjei, Maciej, care, după ce rămăsese văduv, abia reușea să trăiască din mica băcănie pe care o deținea, împreună cu fiicele lui, Zuzanna și Zofia, prima de șase, iar a doua de patru ani. Jakub împlinise doar nouă luni pe atunci, așa că e de la sine înțeles că avea să ajungă răsfățatul familiei. La șase ani se strecura de trei ori pe săptămână noaptea în patul Zuzanei, ca să modeleze între palme piroști din bășinile ei. La șapte ani o urmărea dimineața până la școală pe Zofia, ca să picteze buline pe bășinile ei anxioase de dinaintea orelor de biologie. La opt ani scrijelea chiar în timpul sfintei slujbe cruci pe bășinile scăpate duminica de mama sa, Alicja, în Biserica Sfânta Treime. La zece ani, observându-i vocația, Maciej îl înscria ca ucenic la Școala Profesională a Bășiniștilor, de unde, peste trei ani, avea să fie transferat la Liceul Bășinologic Modern, unde, la nici cincisprezece ani, se remarca la nivel național în cadrul concursului de Bășinometrie Aplicată și Practică. La nouăsprezece ani, Jakub era deja recunoscut drept cel mai bun bășinometrist de pe toată Coasta de Est a Statelor Unite, precum și din Quebec și Ontario, și abia prididea să răspundă atât comenzilor de măsurare a bășinilor de la companiile private, cât și de la administrația federală. Măsurase deja, în cadrul unui concurs organizat la o petrecere dintr-un extrem de discret resort din California, bășinile lui Hank de Deuce, John F. Kennedy, Hedy Lamarr, David Rockefeller, Lauren Bacall și Stephen Humphrey Bogart, care avea pe atunci doar 10 ani și pe care, în pofida rugăminților gazdei, Jakub nu-l lăsase să câștige doar fiindcă era copil și o proclamase învingătoare pe Hedy Lamarr. Măsurase, de asemenea, în cadrul unui program secret, bășinile lui J. Robert Oppenheimer. Mai măsurase, în cadrul unui program și mai secret, și bășinile lui Chen Ning Yang și ale lui Tsung-Dao Lee. Însă toate acestea le făcea doar pentru bani, doar pentru supraviețuire, fiindcă adevărata lui pasiune era să culeagă pe ascuns de la fiecare dintre celebrități măcar o bășină, pe care, în garajul său din Waterbury, Connecticut, să o împodobească, adâncind în consistența ei motive folclorice poloneze cu o foarte fină daltă confecționată de un bătrân bășinofil ucrainean. Deși abia ieșit din adolescență, Jakub era însurat și avea un fiu, Jacek, ceea ce nu-l împiedica să facă de două ori pe lună, sub pretextul unor diferite comenzi de pe întregul teritoriu al Statelor Unite, deplasări la Durham, în North Carolina, unde trăia o intensă și ilicită poveste de dragoste cu verișoara sa, Zofia.

Ichiro Hasegawa

Născut în 1894 în orașul Fukuoka din provincia Kyushu, într-o veche familie de bășiniști. Despre Kaito, primul care obținuse titlul de bășinist oficial al orașului, se spunea că el îi invocase pe zeii care scufundaseră flota mongolă cu șapte secole înainte, chiar dacă nimeni nu văzuse vreodată documente oficiale care să ateste legenda. Însă, indiferent dacă era adevărată ori nu, cert e că Ichiro avea în urma lui câteva generații de bășiniști și, așa cum fiecare nivel al unei pagode, sprijinindu-se pe cel precedent, se ridică mai aproape de cer, fiecare dintre ele devenise mai rafinată decât cea precedentă. Astfel, dacă în secolul al XVI-lea Haruto putea să o identifice dintre o mie de alte bășini pe singura provenită din descompunerea alimentelor consumate într-o livadă de cireși, în secolul al XVIII-lea Aoi ar fi putut să spună inclusiv câte frunze de ceai consumase bășitorul cu o oră înainte să se bășească, iar despre Ichiro, cel care avea să încheie dinastia Hasegawa, să umble zvonul că putea să citească în mirosul bășinilor nu doar trecutul alimentar al familiei bășitorului pentru cinci generații, dar și viitorul insulei pe care acesta locuiește, pe o rază de 150 de km. De altfel, unii credeau că aici se afla și motivul pentru care el părăsise definitiv Kyushu pe 9 aprilie 1945, cu exact patru luni înainte de căderea lui Fat Man, însă adevăratul motiv putea să fie la fel de bine faptul că Luigi De Santis, ultima mare dragoste a lui Ichiro, plecase cu trei săptămâni înainte spre Europa. Stabiliți amândoi la Avignon, unde Luigi avea o mătușă, Gemma, de două ori proscriși în anii imediat ulteriori sfârșitului de război, pe de o parte ca nedemne rămășițe ale Puterilor Axei, pe de alta ca improbabil cuplu de invertiți într-o fostă capitală a papalității, la sfârșitul anilor ’50 încă trăiau în semiclandestinitate, din veniturile obținute exclusiv și neregulat de Ichiro, ca bașinomant într-un minuscul spațiu comercial de la parterul unei clădiri de pe Rue de la Bonneterie. Veneau adeseori la el matroane din vechea burghezie a Europei sfâșiate de Tratatul de la Versailles, veneau și matroane care nu înțelegeau nimic din urmările Conferinței de Pace de la Paris, iar Ichiro, senin, impasibil, glacial în precizie, le dezvăluia contra unor sume relativ modeste fie un orizont în care le pândea cancerul și uitarea, fie viitoarele cotații la bursă ale brânzei de capră, ale postavului și cărbunelui, fie căsătoriile fiicelor lor cu ofițeri ai celei de A Patra Republici. Însă nici măcar Luigi, și cu atât mai puțin Gemma, care avea să se săvârșească din viață în 1954, nu aveau nici cea mai mică idee despre cealaltă categorie de clienți ai lui Ichiro, despre cei care îl vizitau numai în diminețile de duminică, atunci când pretindea că se dedă unui viciu solitar la hipodrom, în schimb analiza bășinile pe care, etanșeizate în recipiente de oțel, i le lăsau în buncărul din subsolul aceluiași imobil din Rue de la Bonneterie reprezentanți ai lui Nikolai Bulganin sau ai lui Zhou Enlai sau ai lui Robert Schuman sau, ceva mai târziu, ai lui Paul Finet și chiar Ingvar Kamprad și Friedrich Flick. Așa încât, fără ca măcar să și-o fi propus, la mijlocul celui de-al șaptelea deceniu de viață Ichiro era nu doar cel mai apreciat și influent bășinomant din Europa, dar și deținătorul unei bășinoteci numai de el știute, care, odată revelate, ar fi făcut ca, prin comparație, un război nuclear mondial în a doua jumătate a secolului al XX-lea să pară un accident tragic, dar pasager.