La început a fost o chestie inofensivă, o scandare prostească. Cei de la Urban Academy High School au fost primii care au strigat „6 – 7”, la meciurile de baschet și prin cantină. Sunt convins că o făceau și-n clase, în timpul orelor. De la ei te poți aștepta la orice. Erau până la urmă cei mai slabi din complexul JREC. Doar Junior High Annex și Manhattan International erau sub ei, dar pe ăia nu-i poți compara: una era școală pentru autiști, iar cealaltă pentru imigranți, și mulți dintre cei înscriși acolo vorbeau pocit engleza.
Mă rog, la Julia Richman Education Complex sunt fix 6 școli, iar eu aveam ce aveam cu cei de la Urban Academy, pentru că erau cu toții niște măgari. Se credeau speciali doar fiindcă li se permitea să mănânce în timpul orelor, să vorbească profesorilor la per tu și să se certe cu îndrumătorii. Nici măcar nu aveau același sistem de evaluare ca noi restul, dar asta conta mai puțin. Își închipuiau că sunt deosebiți pentru că studiază netradițional, dar erau cei mai previzibili cretini pe care-i poți întâlni. Dacă, de exemplu, îți plăcea de vreo fată din clasa lor erau în stare să te umilească în fața ei iar și iar. Nu oboseau niciodată.
Cu Mia tocmai de-aia nu vorbeam la școală. Mă abțineam cu greu și sufeream, pentru că atunci când nu era cu mine aveam impresia că se întreține cu golanii de la ea din grupă. Nici când mergea acasă nu era mai bine, că locuia tocmai la naiba, în Queens, la capătul liniei 7, în zona căreia-i zicea Flushing Meadows: un loc deprimant, cu un parc lipit de autostradă, unde toți copacii erau prăfuiți și pleoștiți, iar băncile erau pline de spanioliți ce strigau mamacita fiecărei gagici care trecea pe lângă ei.
Singurul lucru bun care exista în Flushing Meadows era stadionul celor de la Mets și că se ținea acolo turneul de tenis, dar Mia n-avea treabă cu sporturile. Poate doar dacă ar fi devenit trend pe TikTok, ca tâmpenia asta cu 6 – 7.
Când i-am spus Miei că, deși părea o chestie copilăroasă, avea potențial să devină ceva periculos, mi-a zis că sunt nebun, că văd simboluri peste tot și că îmi imaginez deosebitul chiar și acolo unde nu există nimic. Bine, mi-a zis asta după ce am remarcat că suntem un cuplu potrivit. De fapt, i-am zis că arătăm minunat împreună. Ăsta a fost cuvântul care a făcut-o să râdă. Chiar dacă a râs într-un mod ironic, tot m-am bucurat de gropițele care i s-au format în obraji.
În ziua aia am condus-o până la metrou, la Grand Central, că era o zi frumoasă de toamnă și avea chef de o plimbare. Toamna e cel mai frumos anotimp din New York.
Vara te topești în Manhattan, și dacă vrei să ieși cu vreo fată într-un restaurant sau cafenea, chiar și la bibliotecă, îngheți de frig. Toate localurile și mijloacele de transport în comun bagă aer condiționat în disperare. Oricum, dacă te plimbi, îți transpiră palma ca dracu’ și nu poți să apuci o fată de mână fără să te temi că o să fie dezgustată. Singurul lucru fain la vară e că fetele umblă aproape dezbrăcate, cu pantaloni scurți și maieuri minuscule ori cu rochii mini, mini de tot. Dar când ești îndrăgostit parcă nu-ți mai vine să te uiți după altele. Adică, te uiți, dar nu cu aceeași plăcere. Cel puțin mie asta mi s-a întâmplat de când am cunoscut-o pe Mia.
În ziua aia, după ce ne-am despărțit la Grand Central, a trebuit să iau linia 6, să mă întorc în Upper Manhattan, unde locuiesc. Stau la câțiva metri de școală, dar dacă sunt însoțit de o fată frumoasă, îmi place să mă plimb 20 de străzi ca s-o conduc la metrou.
Am luat deci linia 6 spre casă, iar ea linia 7 spre capătul lumii și, chiar dacă astea erau cele mai infecte linii de metrou din tot orașul, m-am gândit că era o asociere de cifre care îi plăcea Miei. Mai ales că, de când cu petrecerea aia blestemată, trendul 6 – 7 îi intrase pe sub piele.
Atunci a început totul. Lumea nu mai identifica „six – seven” cu piesa lui Skrilla sau cu jucătorul ăla de baschet De Mello sau De Niro, cum l-o fi chemat, nu știu exact, că eu sunt pasionat de baseball. Nu mai era despre străzile din Philadelphia sau Chicago, era doar despre New York, și mai ales despre JREC.
Ar fi putut să fie vorba despre orice altă școală, dar era vorba de noi fiindcă JREC e situată fix pe 67th street, iar profesorii au fost întotdeauna permisivi cu scandările, considerând că aveam un motiv în plus să ne identificăm cu aceste numere.
Ideea e că atunci când Oxford Dictionary a ales „6 – 7” drept cuvântul anului, s-a dat o petrecere ad-hoc la care au participat mulți elevi. Nu toți, că suntem vreo 1800 în total și picii de la școala elementară n-au fost. Nici eu, dar am văzut totul pe TikTok, contribuind la cele peste 20 de milioane de vizualizări.
Apoi a urmat tâmpenia asta cu formatul găștilor, Six Crews și Seven Crews, de parcă și-au luat numele din manualul de matematică. Deși suna stupid, pornirile lor erau și mai stupide: blocau holurile școlii, îi îngrămădeau pe unii în toalete, îi provocau să aleagă un număr. Se filmau încontinuu, erai mereu printre live-uri și flash-uri.
Un elev de la Urban Academy (de unde altundeva?!) s-a postat în fața profei de științe și, chiar dacă nu a atins-o, s-a prefăcut că-i evaluează sânii, că-i cântărește, ca și cum ar fi într-o balanță. Când a strigat „6 – 7”, ceilalți s-au prăpădit de râs. După aceea te împiedicai pe coridor de tot felul de cretini care imitau același gest în fața elevelor.
Din cine știe ce motiv lipsit de însemnătate religioasă ori de vreo formă de simbolism, 6 a devenit al pierzătorilor, iar 7 era numărul celor populari. Inepțiile pe care erau capabili să le facă unii ca să treacă dintr-o tabără în alta s-au răspândit ca mucegaiul.
A fost readusă în prim-plan provocarea cu Benadryl. Erai luat în seamă doar dacă înghițeai 7 pastile. Trebuia să o faci tacticos: adică să bei 6 pastile deodată, apoi pe cea de-a 7-a să o iei ca pe o pilulă eliberatoare. O arătai în fața camerei, apoi o dădeai pe gât, prefăcându-te că atingi Nirvana, Valhalla sau mai știu eu ce. Ideea e că Benadrylul, dacă iei destul, te face să halucinezi. Sau să ajungi la spital. Pentru unii, e la fel de distractiv.
Oricum, cea mai mare tâmpenie, care a ajuns la știri – și-mi amintesc că reporterul a numit-o „o chestie tribală” (doar un tip de la FOX News ar fi putut să-i spună așa) – era să faci subway surfing. Adică să sari de pe un vagon pe altul în timp ce trenul era în mișcare. Preferabil de pe vagonul al 6-lea pe cel de-al 7-lea.
Nu-ți mai venea să mergi la metrou, care era oricum împuțit și plin de ciudați, dar acum era de-a dreptul infestat de teribiliști, de disperați care nu mai știau ce să facă ca să fie în centrul atenției. Două fete au murit și, deși nu erau din școala noastră, poliția a stat mai bine de o săptămână și a păzit complexul Julia Richman, pentru că toată lumea identifica trendul cu noi.
În urma acelei întâmplări, unii au crezut că mișcarea o să se domolească, însă nu s-a întâmplat așa. Dintr-o dată a devenit cool să fii 6, doar ca să fii provocat, să trebuiască să-ți dovedești curajul. Să fii 7 era plictisitor.
Lucrul ăsta a creat și mai mult haos. Chiar și pe mine m-a derutat, mai ales că într-o zi, când m-am despărțit de Mia sub constelațiile pictate din Grand Central, s-a apropiat de mine și am avut senzația că o să mă sărute. Chiar dacă visam la moment de ceva timp, am sfârșit sărutându-i una dintre gropițe – pe cea stângă, mai exact. Buzele mele i-au atins ușor colțul gurii fix când mi-a zis că „sunt așa un șase…” și, sincer, nu am știut dacă e de bine sau de rău. Era totuși prima oară când s-a întins spre un sărut și tot gândindu-mă cum mă vedea, loser sau cool, am început să îngân „6 – 7”, ca un dement.
Cu fetele nu știi niciodată unde te afli, pe cuvânt că nu poți să știi. Te fac să-ți pierzi mințile, identitatea, să rătăcești. Așa se face că, în loc să urc străzile, am urcat bulevardele și abia când am ajuns pe Avenue of the Americas, care e 6th Avenue, mi-am dat seama unde sunt și că eram pe punctul să fac una dintre grozăvii, adică să traversez spre 7th Ave când traficul ar fi fost cel mai intens.
Chiar dacă mașinile din New York sunt obișnuite să frâneze brusc, pentru că e plin de nebuni, fie ei șoferi, pietoni sau bicicliști, tot riști să te lovească una, să-ți rupă vreun picior ori vreo mână, sau, și mai rău, să te arunce în aer câțiva metri sau să te prindă vreun autobuz dedesubt, cum am văzut că s-a întâmplat în fața mea.
E ultimul lucru pe care mi-l amintesc. Apoi cică am leșinat, iar când mi-am revenit, am repetat încontinuu „6 – 7”, de au fost nevoiți să mă sedeze.
Tot ce văd în jur sunt cifrele astea blestemate: în etajul și numărul salonului de spital, în frecvența cardiacă care apare pe monitorul de lângă pat, până și-n ecusonul doctorului, care și-a silabisit numele să fie sigur că-l înțeleg, sau să se asigure c-am numărat toate literele păcătoase care-l formau.
Sunt într-un roller-coaster în care mi-am dat seama c-am urcat abia când a început s-o ia la vale, iar partea nasoală e că, indiferent dacă țip de amuzament sau de teroare, până nu se oprește mașinăria de tot, n-am cum să cobor.
