București. Toamna anului 2038. Era mijlocul lunii octombrie când Teatrul Național din capitală a realizat un nou record, complet ieșit din tipare. Era prima oară după Marea Revoluție din 1989, mai exact după Trilogia lui Andrei Șerban din 1990, când Teatrul Național a avut parte de un număr istoric de spectatori, veniți din toate colțurile țării, precum și din alte state europene. Biletele s-au cumpărat imediat ce au fost puse în vânzare, iar în ziua cu pricina mii de oameni s-au adunat în Piața Universității ca să ia cu asalt clădirea teatrului și să poată participa la ceea ce urma să fie cel mai important eveniment al anului: o conferință cum nu se mai văzuse.
Jandarmii și polițiștii împânziseră piața și formaseră culoare de acces pe unde spectatorii puteau intra numai după o verificare temeinică. Serviciile secrete și SPP-ul fuseseră distribuite și își făceau datoria în toate colțurile pieței, precum și în clădirea teatrului. Ultimele etaje ale Hotelului Capital – fost Hotel Intercontinental, fost Grand Hotel Bucharest – erau ocupate de STS, care amenajase posturi de comandă la ultimele trei niveluri.
Ambasada Statelor Unite începuse acțiunea de pregătire cu o lună înaintea evenimentului, făcând tot posibilul să profite și să exploateze la maximum seara și invitatul ei, care era și cetățean american. Punctul culminant urma să fie extragerea pentru Loteria Vizelor, ce avea să se desfășoare la finalul evenimentului.
Ambasada Japoniei nu era nici ea mai prejos și își începuse pregătirile cu două luni înainte, având în vedere că moderatoarea conferinței avea să fie chiar Excelența Sa, Sabina Yamamoto, o personalitate de prim rang în cultura niponă. Universitățile de top aveau pregătite în foaierul teatrului standuri cu burse pentru tinerii români, comisia pentru concursul de cosplay cu personaje din anime și manga urma să premieze participanții cu excursii în Țara Soarelui Răsare, iar o parte din orchestra gagaku a Casei Regale urma să deschidă seara.
Teama de o intervenție hibridă a Rusiei era foarte mare, mai ales fiindcă piața era invadată de protestatari marxiști, care demonstrau împotriva invitatului special. Agenții deghizați în civil erau cu ochii-n patru, în timp ce un elicopter dotat cu StingRay survola Piața Universității și stoca toate codurile IMSI ale telefoanelor mobile.
Haosul era total când ecranele imense montate pe clădirea teatrului au început transmisia din interior. Din boxele fixate pe clădirea teatrului și pe cea a hotelului Capital s-a auzit mai întâi un piuit asurzitor de microfonie, după care o voce răgușită a început să repete: „șase, șapte, șase, șapte, șase, șapte”. O liniște ca de mormânt s-a așternut printre oameni și toată lumea era cu ochii pe ecrane.
Eram în cabina de la lumini când unchiul meu, nea Cici, sufleurul teatrului, a intrat și m-a prins puternic de braț, trăgându-mă afară pe trepte, aproape să-mi rupă mâna. Mi-a făcut semn să tac și m-a pus în rândul șase, pe locul șapte, după care s-a făcut nevăzut printre mulțimea de oameni. Aveam optișpe ani pe atunci; eram doar un puști care visa să devină scriitor. Mă aflam la eveniment, la fel ca toată lumea, ca să-mi aflu destinul și, mai ales, Vocea.
Un sunet puternic de gong s-a auzit și lumea a încremenit. Toate locurile erau ocupate, la fel și scările și culoarele din sala mare a teatrului. Era ora șapte fix când o muzică bizară japoneză a început să se audă din boxe. Părea ireală și suspendată undeva în afara timpului. Mai întâi s-a auzit ceva ca un oboi, apoi niște flaute și o percuție ascuțită, după care s-a auzit un instrument cu corzi parcă înfundate și lovite de cineva, urmat de alte instrumente cu corzi și percuții. O voce de femeie a început să spună cu glas litanic:
— Închideți ochii și respirați adânc de trei ori. Veți începe călătoria inimii. Fie ca drumul vostru să fie lin și să vă aflați Vocea. Puneți-vă mâinile pe genunchi, cu palmele în sus. Umerii sunt relaxați, tălpile sunt din ce în ce mai grele. Ne aflăm cu toții aici și acum. Vă dorim călătorie plăcută!
Cortina s-a ridicat. Scena era inundată de fum și de lumini difuze, albăstrui. Totul părea ca înaintea răsăritului, când lumea e cuprinsă de o altă lume, nevăzută și magică. Când fumul s-a risipit, muzicienii japonezi au apărut ca din ceață. O orchestră întreagă de muzică gagaku, formată din șaisprezece muzicieni, era dispusă simetric pe scenă, în jurul unei canapele și al unui fotoliu aflate în centru, pe un covor roșu.
Muzicienii au încetinit tempo-ul până când s-au oprit deodată, ca un suflu tăiat. O muzică stridentă și atemporală de hichiriki, acompaniată de un sho, a început să se audă de pe scenă. Atmosfera era parcă electrică, iar vocea de femeie s-a auzit puternic în boxe:
— Doamnelor și domnilor, din Japonia, moderatoarea conferinței din această seară: Excelența Sa, Sabina Yamamoto, Director Regional UNESCO pentru Asia–Pacific, la Tokyo, și consilier cultural al Casei Imperiale a Japoniei! Iar alături de noi, invitatul nostru de onoare, din California: Michael Buzea!
O tobă puternică a început să se audă când scriitorul Michael Buzea și-a făcut apariția pe scenă, însoțit de Excelența Sa, Sabina Yamamoto. Toată lumea s-a ridicat și a început să aplaude. Unii chiuiau în extaz, în timp ce câțiva tineri au leșinat. Orchestra a început să cânte din toate instrumentele. Michael și Sabina au mers braț la braț, încet, fără grabă, pe covorul roșu, până au ajuns în centrul scenei și s-au așezat, el pe canapea, iar ea în fotoliu. Ecranele și panourile electrice din spatele scenei și din lateral s-au aprins, afișând coperta noii cărți a lui Michael Buzea, „67”.
Muzica s-a oprit treptat, dar publicul încă aplauda. Totul a durat poate șase sau șapte minute, până ce oamenii s-au potolit și s-au așezat la locurile lor. Sabina Yamamoto era, probabil, cea mai mare realizare a maestrului Michael Buzea, care o îndrumase să publice primul ei roman, aflat atunci la a 15-a ediție și tradus în douăzeci și trei de limbi. Moderatoarea a făcut cu mâna către public și a ridicat microfonul.
— Bună seara, România! Bună seara, București! Bună seara, dragi oaspeți și invitați! Îi salut călduros pe Excelența Sa, domnul Gheorghe Popescu, ministrul de Externe al României; pe domnul Gheorghe Iacob, ministrul Culturii; pe Excelența Sa, domnul Rick Martin, ambasadorul Statelor Unite; precum și pe Excelența Sa, domnul Takeshi Saito, ambasadorul Japoniei în România. Bună seara, doamnelor și domnilor! Ne bucurăm să ne aflăm aici cu cel mai important scriitor al momentului, Michael Buzea. După cum bine știți, va fi o discuție liberă, după care vom primi întrebări chiar de la dumneavoastră. Bună seara, Michael!
— Bună seara, Sabina!
— Michael, în primul rând: cum este să te întorci după atâția ani în România, chiar în București?
— Este extraordinar! Mă bucur să mă aflu aici și să văd atâția oameni care vor să scrie și să-și găsească Vocea.
— Este minunat, mai ales că ai venit cu noua ta carte, proaspăt tradusă în limba română. Cum te simți la 67 de ani?
— Mă simt ca la 23, deci mai bine ca niciodată.
— Arăți foarte bine și te voi întreba mai târziu care este secretul. Cum merge ferma ta din California?
— Merge foarte bine. Primesc scriitoare și scriitori din toată lumea. După cum știi, lista de așteptare era foarte lungă. Aveam practic locurile rezervate pe următorii trei ani, așa că vara aceasta am reușit să extindem domeniul cu încă zece hectare.
— Excelent! Mă bucur! Cum reușești să le faci pe toate, Michael?
— Trebuie să mărturisesc faptul că am o familie și o echipă extraordinară, care mă ajută enorm. Am dezvoltat și școala de pregătire pentru cadre, iar acum avem un număr din ce în ce mai mare de instructori care predau la Fermă metoda „Michael Buzea”©.
— Ultima oară cred că ne-am întâlnit acum aproape jumătate de an, nu-i așa?
— Da. În data de șapte septembrie, anul trecut.
— Exact! Mă uimești întotdeauna cu memoria ta, o să te întreb și despre asta un pic mai târziu. Țin minte că aveai un număr record de 67 de scriitoare și scriitori care au debutat sub îndrumarea ta și au luat premii, precum și aproape 200 de oameni care au publicat mai multe cărți după metoda ta.
— Da, așa este. Sunt acum 235 de cursanți și cursante care și-au găsit Vocea și au publicat după metoda mea.
— Excelent! Apropo de metodă, știu că ai avut și multe critici în presa internațională legate de metodele tale, considerate de unii ca fiind extreme. Poți să ne vorbești despre asta?
— Da. Criticile sunt, în primul rând, bune. Cel mai rău lucru este să nu se vorbească despre tine. Metoda mea poate părea extremă, din exterior, dar cum time is money rezultatele se văd foarte bine într-un timp cât mai scurt.
— Unii te-au acuzat că folosești metode neortodoxe.
— Din afară, lucrurile pot părea ciudate uneori, dar orice metodă care ține de creativitate necesită, din punctul meu de vedere, o muncă disciplinată și intensivă, unde presiunea psihologică trebuie să existe.
— Practic, să înțeleg că e nevoie de distrugerea ego-ului?
— Da, așa e. Totul este ca formatarea unui computer, ca o ștergere completă, care face loc pentru ceva nou și proaspăt, adică pentru Voce. Fiecare trebuie să-și găsească vocea proprie. Fiecare are ceva special, iar eu îl ajut ca acest lucru să se manifeste.
— Vorbește-ne despre fermă, despre sistemul tău de muncă și despre laborator.
— Munca este ceva esențial. Scrisul este tot muncă, dar ține și de alte resorturi, și de aceea la Fermă oamenii muncesc și fizic. La Bloom Ranch avem o fermă de animale, cu vaci, cai și oi și capre. Mai avem un teren agricol de patru sute de hectare și o livadă de o sută cincizeci de hectare. În mare, cultivăm avocado și citrice, dar și lavandă, orz, grâu, porumb și hamei. Avem și o microberărie artizanală, unde producem berea Vocea, folosită în sesiunile noastre de beer yoga. Munca fizică liniștește mintea și lasă loc pentru inspirație. Apoi avem laboratorul, cu medici și personal de specialitate, unde cursanții noștri, în funcție de nivel, sunt integrați într-un program de extindere a conștiinței, în cadrul căruia experimentează cu diferite substanțe psihedelice, complet legale în statul California. Pe lângă centrul de yoga, avem, după cum știi, și templul de meditație Zen, unde predau și eu zazen, koan-uri și țin seshin-uri, împreună cu călugării invitați de la mănăstirea Eiheiji din Japonia, fapt pentru care îți sunt recunoscător până în ziua de azi, Sabina.
— Mă bucur că am putut să te ajut! Îmi amintesc cu drag de inaugurarea templului Zen. Spune-ne, te rog: de ce este Vocea atât de importantă?
— Vocea este cel mai important lucru. Eu îmi doresc ca fiecare să-și găsească ceea ce îl face unic și diferit de ceilalți. Fiecare are ceva special, un secret pe care îl poartă ascuns în sine, ca pe o comoară prețioasă, iar menirea mea este să descopăr această comoară, să o scot la iveală și să o fac să se manifeste.
— Crezi că fiecare om poate scrie?
— Da! Cred cu tărie acest lucru. Fiecare om poate scrie, iar singura condiție este să își dorească foarte mult și să-și descopere Vocea.
— Cât poate dura ca cineva să-și găsească Vocea?
— Acest lucru poate dura oricât: de la trei zile, la trei săptămâni și până la trei luni sau trei ani. Depinde de fiecare în parte și de munca lui cu sine însuși.
— Ai avut oameni care au stat mai mult de trei ani la Fermă?
— Cel mai lung proces a fost de trei ani, trei luni, trei zile și trei ore.
— Dar în tot acest timp, oamenii au dus o viață normală la Fermă?
— Da. Au folosit metodele de scriere creativă, au muncit, au meditat. Unii chiar s-au căsătorit în cadrul Fermei. După cum știi, avem și un program matrimonial pentru cursanți, prin care găsim cele mai bune compatibilități.
— Cum găsiți aceste compatibilități?
— Este foarte simplu: după stilul de scriere. Oamenii care scriu în stiluri asemănătoare sunt compatibili. Mai avem și alte metode, dar principala este după tipul de scriere.
— Excelent! Vorbește-ne, Michael, despre ultima ta carte, „67”, și de ce este atât de importantă?
— „67” este o celebrare în 67 de capitole, care tratează cele 67 de puncte-cheie din viața mea, care, odată deschise, aduc Vocea în viața fiecăruia. Ce vreau să transmit prin această carte este de fapt o stare de spirit, dincolo de cuvinte. Cartea este una, iar limbajul ei rațional este altceva. Eu cred cu tărie că un om, orice om, odată ce are deschiderea necesară, va simți această carte.
— Chiar dacă nu o va înțelege?
— Exact! Chiar dacă nu o va înțelege, dar va dormi cu ea sub pernă. Această carte îi va transmite fiecărui cititor un mesaj, iar mesajul acela îi va descoperi Vocea.
— Ce este Vocea, Michael?
Michael a zâmbit la această întrebare. A pus degetul arătător la gură, apoi și-a acoperit foarte scurt ochii cu ambele palme, apoi urechile, după care și-a pus palma dreaptă pe cap, iar pe cea stângă undeva sub stomac, pe hara, și a început să le frece în sens invers acelor de ceasornic. Publicul era uluit și imita același gest. Toată lumea era cu palma dreaptă pe creștetul capului și cu cea stângă peste stomac. Atunci, Michael a făcut un semn către orchestra de gagaku, care a început în forță un cântec vechi, din perioada Edo. Luminile de pe scenă au scăzut în intensitate, iar fumul a inundat toată Sala Mare a Teatrului Național din București.
În același timp, ceva straniu s-a petrecut. Oamenii din sală, rând pe rând, unul după altul, au început să tușească puternic. După puțin timp, toată lumea tușea și se sufoca. Câteva împușcături s-au auzit din holul teatrului. Oamenii au început să strige panicați. Agenții de pază fugeau de colo-colo pe marginea sălii, tușind, dar fumul era deja împrăștiat peste tot și nu se mai vedea nimic. Era o ceață atât de mare, încât nu se mai vedea la mai mult de un metru în față.
S-au mai auzit câteva focuri de armă și un grup de oameni, cu lumini cu infraroșu pe caschete, a pătruns în Sala Mare. În mai puțin de un minut au acaparat scena și au blocat toate intrările. Zgomotul era asurzitor. Lumea țipa și se foia. Unii se ascundeau după scaune, în timp ce alții se călcau în picioare.
Excelența Sa, SabinaYamamoto, era în brațele lui Michael Buzea și părea că-i șoptește ceva la ureche. Muzicienii japonezi stăteau cu toții nemișcați în zazen, cu ochii pe jumătate închiși și cu palmele așezate pe picioarele împreunate în lotus.
Un grup de oameni înarmați cu mitraliere Sig Sauer s-a urcat pe scenă, l-au înconjurat pe scriitor și i-au făcut semn Sabinei să plece înspre public. Două explozii puternice s-au auzit din spatele sălii de teatru. Un fum alb a inundat spațiul. Dintr-odată, s-au aprins toate reflectoarele Sălii Mari, iar ceața s-a risipit cu totul în cateva clipe. Oamenii au putut respira ușurați. Fumul a dispărut complet. Un bărbat scund, îmbrăcat în kaki, purtând pe cap a bască imprimată cu steaua roșie, a luat microfonul în mână și a scos o foaie de hârtie din buzunar. Era cel mai scund din grupul de cinci oameni mascați de pe scenă și singurul care nu purta cagulă.
— Vă rugăm să stați pe loc! Stați pe loc! Nu vă mișcați! Faceți liniște! Nimeni nu mișcă! Nimeni nu va păți nimic! Vă asigurăm de acest lucru! Rămâneți pe locurile voastre! Suntem Frontul de Salvare Marxist din România. Clădirea se află în mâinile noastre. Voi citi manifestul nostru acum!
Opriți această competiție a morții! Acest vânzător de iluzii, pe numele lui Michael Buzea, a falimentat și a distrus nenumărate familii din România. Mii de adolescenți și tineri au căzut pradă iluziilor vândute de acest imperialist! Mici producători, agricultori, meșteșugari și antreprenori independenți au fost ruinați, pentru că și-au abandonat afacerile și au investit totul în promisiunile mincinoase ale acestui individ. Mulți dintre ei au ajuns dependenți de substanțele narcotice furnizate în cadrul experimentelor din laboratoarele Fermei, pierzându-și complet discernământul și libertatea. Mii de familii și-au vândut locuințele, au făcut împrumuturi și nenumărate sacrificii ca să învețe scrisul sub îndrumarea acestui mincinos, care promovează valorile sistemului capitalist și vinde, sub diferite denumiri, forme de capital cultural, păcălind oamenii cu metode obscure și mistice, în timp ce îi exploatează și îi pune la muncă neremunerată, abuzându-i în toate formele posibile. Mii de tineri din România au ajuns să muncească pe gratis la ferma lui din California. Mii de români, dorind să devină scriitori, au ajuns oameni ai străzii. S-au destrămat familii, s-au produs divorțuri, iar oameni de omenie și-au pierdut tot ce aveau mai bun, în așteptarea acelei Voci obscure, care să-i facă unici și speciali, într-un sistem în care nu există nimic unic, ci doar consum, exploatare și minciună!
La finalul manifestului, bărbatul scund de pe scenă a început să tremure din toate încheieturile. Doi dintre mascați au alergat spre el și l-au prins de brațe, încercând să-l stabilizeze. Cu ultimele puteri, și-a apropiat microfonul de gură și, cu vocea tremurândă, a continuat:
— Mai mult decât atât, acest criminal cultural este anchetat pentru trafic de persoane, spălare de bani și colaboraționism cu puteri străine, ostile intereselor României! Din acest moment, clădirea Teatrului Național se află sub controlul nostru.Cerem autorităților române și americane să se supună următoarelor revendicări:
1. Sechestrarea imediată a întregii averi a criminalului imperialist Michael Buzea.
2. Restituirea sumelor de bani tuturor celor păgubiți, precum și acordarea de locuințe gratuite familiilor afectate.
3. Oprirea definitivă a activității Fermei din California și repatrierea tuturor românilor ținuți acolo în sclavie modernă.
4. Demararea unei anchete internaționale împotriva complicilor săi din instituțiile culturale ale României și Statelor Unite.
5. Reorientarea culturii române pe baze marxiste, în slujba poporului și nu a capitalului!
Bărbatul s-a sprijinit de unul dintre mascați, cu fața plină de transpirație. Picioarele îi tremurau. A încercat de câteva ori să mai vorbească, dar nu mai putea. Cu un ultim efort, a izbucnit:
— Dacă revendicările noastre nu vor fi îndeplinite până mâine dimineață, la ora 08:00, ne asumăm toate consecințele! Nu ne este frică! Poporul este…
A început să se înece în propriile cuvinte. A mai strigat, răgușit:
— Revoluția Culturală! Marele Salt Înainte!
După care s-a prăbușit la pământ, ținându-și capul în mâini. A început să strige și să se vaite. Mascații se învârteau haotic în jurul lui.
— What the fuck, bro? Ce are? a strigat unul dintre ei, mai tânăr.
Bărbatul scund continua să se zbată. Sala fierbea de rumoare. Michael Buzea îl privea zâmbind, cu o ciudată compasiune.
Într-o izbucnire neașteptată, bărbatul s-a ridicat și a început să țopăie în extaz, strigând:
— Vocea! Vocea!
Unul dintre mascați, un bărbat în vârstă cu barbă, și-a dat jos cagula, a dat cu ea de pământ, a înjurat printre dinți și a strigat către ceilalți:
— Dați-i repede ceva de scris!
— Ce? a strigat șocat unul dintre ceilalți.
— N-auzi? Dă-i omului ceva de scris!
Michael Buzea își netezea mustața și bărbuța, trecându-și degetele de sus în jos, cu un ritm lent și constant. Cineva din primul rând a ridicat o mână:
— Am eu un caiet! Vi-l dau acum!
A aruncat un caiet A4 și un pix spre scenă. Bărbatul scund s-a liniștit brusc. A apucat caietul și a început să scrie cu o viteză năucitoare. Era complet absorbit și scria ca în transă, foaie după foaie, fără să se oprească.
Bărbosul a luat microfonul și a vorbit cu vocea frântă:
— Manifestul este transmis în direct la toate televiziunile. Listele complete cu toți românii păgubiți au fost publicate! Ăăă… printre ei se află și fiica mea, scriitoarea Lavinia Popa. Lavinia, vino acasă! Tati te-a iertat și te așteaptă! Mami la fel! Mami nu mai e supărată pe tine, chiar dacă au râs toți vecinii de ea! Noi n-am înțeles de ce a trebuit să scrii despre noi, nici ce-ai vrut să spui în romanul tău, dar te-am iertat. Suntem părinții tăi și te iubim! Te așteptăm acasă de Crăciun. Teatrul Național va rămâne sub controlul nostru. Îl așteptăm pe Președintele României. Dorim ca toți acești tineri și toate familiile păgubite să primească locuințe gratuite. Dorim ca statul român, împreună cu cel american, să pună sechestru pe averea lui Michael Buzea și să împartă banii în mod egal familiilor păgubite din România. Încheiem transmisia și așteptăm răspunsul autorităților până mâine, la ora 7 dimineața. Nu… până mâine la ora 9!
Vă rugăm să rămâneți pe locurile dumneavoastră.Toată lumea va primi în curând o masă caldă, apă și un sac de dormit. De asemenea, aveți voie să folosiți doar toaletele de la etaj. Vă dorim poftă bună și… somn ușor!
Abia în acea clipă au coborât în rapel oamenii colonelului Movsar Barayev, comandatul celei de-a 67-a semibrigăzi din Legiunea Străină a NATO. Transfixoarele lor au neutralizat pe loc echipa Frontului Marxist, dar nu și pe mărunțelul care scria, în transă, în caietul A4, și care fusese acoperit de Michael Buzea cu propriul său trup. Când totul s-a încheiat, acesta a rostit la microfon:
— Îmi pare rău că nu i-am putut salva pe toți.
