Horea Preja nu este fotograf de meserie, a dobândit acces la fotografie în timp, ca autodidact, cum sunt mulți dintre cei care navighează astăzi în zona artelor vizuale. Sensibilitatea sa funciară pentru frumos l-a adus aici, via Universitatea Politehnică și Facultatea de Muzică, ambele în Timișoara. S-a lipit de fotografie prin 1994, cu un Zenit 11 pe film, trecând pe digital abia în 2008. Se minuna mult la acea vreme de poetica imaginii din filmele lui Andrei Tarkovski, acesta fiind resortul care l-a împins definitiv către fotografie.
Din anul 1998, participă la numeroase expoziții personale și colective, apare în publicațiile de profil și obține premii naționale. Organizează workshop-uri, parte dintre ele la Mănăstirea Oașa și Schitul Găbud, alături de o serie de fotografi români recunoscuți, printre ei Silviu Gheție, Vasile Dorolți, Mihai Moiceanu, Oliver Merce, Dragoș Lumpan, dar și străini: Paulos Kozalidis, Nikos Economopoulos, ultimul dintre ei marcant membru Magnum. Este licențiat în Arte și membru al Uniunii Artiștilor Plastici din Deva. Fotografiază deopotrivă color și alb-negru, în funcție de exigențele fiecărui proiect în parte.
Dacă ar fi să delimităm câteva dintre tendințele structurale în preocupările sale artistice din ultimii ani, s-ar putea spune cu certitudine că printre cele mai vizibile, urmărite deseori cu obstinație, sunt: amprenta socială, ideea de concept în imagine și fotografia… poliedrică/polifonică, aproximativ aceeași paradigmă dacă ne gândim la o rădăcină comună.
Ultimul locuitor
Fie că este vorba despre cadre color sau în alb-negru, interesul pentru om și comunitatea în care trăiește, relațiile dintre ei, deopotrivă relațiile dintre membrii comunității și lumea în care vrând-nevrând sunt ancorați, e tema aproape obsedantă a fotografului. Personajele sunt înfățișate în relație cu timpul care desfide orice alinare, implacabil, necruțător de cele mai multe ori. Nu e nimic de înțeles, doar de trăit, în limitele efortului uman: baciul Petru Teleu din proiectul Zona fără semnal, ultimul locuitor din cătunul Copileț, Ținutul Pădurenilor, cântă la fluier pentru a-și alunga tristețea. La 94 de ani, când a murit, cătunul a intrat în istorie: era ultimul locuitor.
Unul din marile beneficii ale organizării workshopurilor de fotografie, mană cerească pentru unii, pierdere de timp pentru alții, este că întâlnești fotografi diferiți ca structură și modalitate de expresie. În decursul multor ani de conexiuni cu unii dintre ei se pot cristaliza principii sănătoase în ceea ce privește abordarea și execuția unor proiecte. Una dintre aceste norme este ca ideea să prevaleze realizării proiectului. E un invizibil, dar indispensabil, fir al Ariadnei. În Zona fără semnal, acesta este evidențierea fără sclipici a vieții membrilor unor comunități izolate din Munții Poiana Ruscă.
O a treia direcție asumată în fotografia lui Horea Preja este poliedrismul cadrelor. Mă refer la faptul că avem în imaginile sale mai multe fațete, mai multe secvențe narative în care amestecă, vorba lui J.L. Borges, „senzația și intuiția, cunoașterea și instinctul”. „Acesta este viitorul fotografiei”, mărturisea fotograful la un moment dat. Sau polifonia, dacă vreți… Când vine vorba despre polifonie, e musai să ne referim în special la cadrele sale color, pentru că acolo Horea Preja are știința de a combina culorile în așa fel încât să răsune muzica. Pentru cineva care a absolvit Facultatea de Muzică e firesc să simtă tonalități diferite de culoare în imagine, așa cum le simte și pe cele de sunet. Sau polisemantismul, într-o interpretare ad-hoc și fără preconcepte a diferitelor sinonimii vizuale și lingvistice. Ceea ce îl interesează pe Horea Preja este narativul, creația și nu tehnica, antinomia cald-rece a cadrelor. Toate subsumate, de cele mai multe ori, temei principale. Și toate cu un plus de informație și o așezare folositoare în context pentru privitor.
Condamnat la frumusețe
Zona fără semnal este un proiect pe care l-a inițiat Asociația „Verde de Banat”, având ca target ajutorarea comunităților izolate din Munții Poiana Ruscă. Horea Preja s-a alăturat cauzei străbătând trei județe: Timiș, Hunedoara și Caraș-Severin. Un areal în care oamenii sunt mai puțin dependenți de telefon, televizor, calculator și alte gadgeturi. În consecință, o altă dinamică și un alt mod de viață, cu o gândire mai simplă, dar mai vie, cu noțiuni clare de bine sau rău. „Bunăoară, cei din lumea digitală nu mai gândesc în concepte de Bine și Rău, axa gândirii lor este «Îmi place și vreau» sau «Nu îmi place și nu mi-l doresc»”, afirmă fotograful.
Într-un interviu realizat de Grigore Roibu pentru Arta Vizuală cu mai bine de zece ani în urmă (2014), acesta afirma că Horea Preja are „harul artistului și disciplina inginerului”. Astăzi, pare că fotograful a renunțat la o din ce în ce mai discutabilă armonie compozițională în detrimentul puterii mesajului. „Nu mai caut imagini estetice, încerc să transmit un gând, o stare, o mărturisire”, declară fotograful. Pentru el, estetica nu mai vine neapărat dintr-o geometrie armonioasă și de bun-gust, ci și din binele lăuntric al mărturisirii. Și una (estetica), și alta (mărturisirea) nu te îndepărtează încă de frumos.
„Gândiți-vă la un om care are meseria de contabil. Ce vede el, săracul? Vede balanțe și bilanțuri, conturi contabile… Trebuie să iasă din sine ca să aibă acces la frumos pentru că profesia nu îl duce acolo. Pentru un fotograf este altceva: dacă se rătăcește și se îndepărtează de frumos, lumea îl va taxa. Deci este condamnat la frumusețe”, punctează fotograful. Despre proiectul său, Horea Preja spune simplu că reprezintă „normalitatea unei lumi care apune”.
