O lume de cuvinte

Degetele înnegrite de la nucile încă verzi, curățate pentru dulceață sau de la foile de 
tutun înșirate pe sfoară, în vânt, aduc miros de război, nu de pace. Vremea lupului, 
între miezul nopții și ora trei, când auzi larma celor ce nu au ajuns încă acasă și câinii 
de prin curți aduși aproape de nebunie – un film alb-negru văzut în reluare de 10 ori // 
de 30 de ori // de 100 de ori: personaje recompuse din caroserii colorate, alergări prin 
metropole depopulate, prin păduri deșertificate ori pe fundul oceanelor în care se adună, 
de la an la an, depozite uriașe, din America Latină până în Noua Zeelandă. 
Uite narvalul, Lucas, uite pisica de mare. 
Uite-l pe Nero ori motanul tărcat al vecinilor. 
Uite grădina de crizanteme și măslinii umbroși. 
Uite-i pe cei doi bătrâni care vă caută din priviri pe amândoi, alergând înspre voi cu 
brațele pline de snopi de orz și de soare. Îngerul de plastic luminează difuz camera scundă. 
Pentru câteva secunde, visul de aseară inundă încăperea: trei câini intră în casă și îmi înșfacă 
mâna până la umăr.
Și când te joci cu Buni-Buni, dimineața e plină de complicități și o lumină extraterestră 
ne aruncă pe toți înapoi în trecut. 
Din marfarul galben, orașul pare departe, departe, bufnițele polare și morsele și 
focile și urșii ninși pe gene din cărțile de colorat rămân departe. Osiile scrâșnesc, oasele 
cresc cu durere, carpienele, metacarpienele, tarsienele, metatarsienele, cele trei-patru 
vertebre suplimentare se unesc în osul sacru, dinții cresc, creierul crește. Fiecare imagine, 
un sâmbure nou de viață ca niște solzi delicați, întorși spre interior, pene fosforescente și 
cercuri de sare și rouă lăsate la intrare, pe casa scării, pe pereții jupuiți de la fiecare etaj – 
coborând și urcând cu motocicleta mov ori cu tricicleta de jucărie și cum Micul Prinț în malteză 
ori în italiană te face mereu să râzi fiindcă pare diferit, iar mersul cu sania în prima zăpadă, 
să plângi în hohote. Ori cum îți lași capul pe brațul meu și strigi ușor „mmummy” ca un pui 
de mafiot napolitan. Zulufii de argonaut, nasul mic, apoi aruncarea directă la unșpe metri a 
celor mai neobișnuite obiecte: avioane militare, plăcuțe metalice, socotitoarea de lemn, lego 
și puzzle și albume de familie și mersul în parc, pescărușii albaștri, și câinii, da, câinii, și porumbul 
fiert și mingile mici – ai învățat să desfaci fermoare, să scoți fulgii din perne ca apoi să privim 
cum ninge în sufragerie, răsucești cheia în ușă, tragi de bocanci sau intri în papucii roz, ne iei de 
mână și ne arăți stelele și uneori, doar uneori, când adormim fiecare cum putem, spun doar atât, 
șoptit, ca nu cumva să te pierd, din nou și din nou: „Clipă, stai!” 

(19 noiembrie 2024 – 24 iunie 2025, București)