Maramureșul: Ars poetica lui Dan Ioan Dinescu

Dan Ioan Dinescu calibrează memorabil spațiul și timpul Maramure­șului arhaic în fotografie. Cu Maramureș începe și se desăvârșește întreaga sa creație fotografică. E ars poetica sa. Mai mult decât orice alt proiect documen­tar pe care l-a semnat, fotografia făcută în cei peste 45 de ani în care a străbătut ținutul din nordul țării poate fi considerată, așa cum mărturisește, „un act de iubire”.

Este cel mai vast proiect din fotografia autohtonă, ca întindere și consistență, dedicat unei singure regiuni. Nicio altă zonă a țării nu a fost atât de intens și atent documentată. Pe oriunde îl poartă drumurile, foto­graful se întoarce mereu la Maramureș ca la o matcă spirituală care-l împlinește și definește cel mai bine pentru că acolo își găsește neîncetat seva și liniștea creatoare.

Fotografiile sale au efectul unei coborâri în timp și capătă determinări proustiene, declanșând o serie de reverii (in)voluntare în special despre viața și aroma Maramureșului de odinioară. Cadrele ies din optica îngustă a per­cepției tradiționaliste a fotografiei care caută doar să redea fidel realitatea.

La Dan Dinescu, imaginile devin „locuibile” și implică o relație afectivă cu oamenii și locurile fotografiate. Îl interesează ontologic subiectul din fața sa, viața lui, habitudinile, traseul social, iar Timpul îi devine aliat, căci Maramureșul nu se desensibilizează aproape deloc în cadrele sale.

Scurtă biografie

Născut în 1940 la București, cu studii universitare în Construcții și postuniversitare de Teatru și Film, Dan Dinescu, om și artist, nu face parte „din tagma celor care țipă”, nota Aurel Mihailopol în paginile revis­tei Fotografia, recunoscând fără dubii, încă de atunci, amprenta autenticității „în mijlocul atâtor anodini și artificiali”. Într-un articol comparativ în care punea fața-n față fotografia lui Aurel Mihailopol cu cea a lui Dan Dinescu, Suzana Holan identifica și ea în aceeași revistă preocuparea lui Dan Dinescu pentru căutarea „rezonanțelor emoționale ale imaginilor cotidiene”. Are expoziții personale în România, Franța, Germania și multe cărți publicate, printre ele: The Wooden Architecture of Maramures (1997), Le Maramures pays du bois (2006), Transylvania (2007), Memoria unui loc – Satul Breb din Maramureș (2008), The discreet charm of Bucharest (2009), Oameni și locuri dragi, Maramureș (2016) etc.

În anii de școală (1947 – 1957), Dan Dinescu și-a petrecut vacanțele la bunici, într-un sat din Argeș. Experiențele de atunci, umblatul desculț, dormitul în fân, scăldatul în pârâu au culminat cu improvizarea primului său laborator foto, amenajat într-un butoi. Pasiunea pentru fotografie l-a determinat în timp să renunțe la profesia pentru care s-a pregătit și să-și caute un loc de muncă potrivit noii sale preocupări.

Axis Mundi

„În 1975 am ajuns în satul Ieud, pe Valea Izei, și m-am împrietenit cu un om mai în vârstă, care se ocupa cu cioplitul crucilor de lemn. Acest om minunat a insistat să ne vedem an de an; i-am cunoscut vecinii, rudele, prietenii…”, își amintește Dan Dinescu. Așa a început odiseea sa cu Maramureșul. Acolo l-a întâlnit pentru prima dată și pe fotograful japonez Mya Kosei, ajuns în zonă în anii 1972-1973, care considera ținutul din nordul țării drept „axis mundi”.

La Dan Dinescu avem în față o fotografie umanistă centrată pe om, pe relația lui cu mediul înconjurător și cu vremurile încă supuse riturilor vechi. Timpul pare să mai aibă răbdare cu oamenii. Ici și colo însă amănunte aproape neobservabile vin să confirme că lumea maramureșeană a intrat într-un proces lent, dar ireversibil de schimbare: în loc de opinci zărim încălțăminte potrivit noilor conjuncturi. Lumea modernă trece de pragul ușii, dar rânduielile de bază ale locului rămân încă pentru o vreme neatinse. Minunată rămâne în acest sens sinusoida turmei de oi care-și urmează loial stăpânul printre coline.

Ochiul, ca extensie a inimii

Ca și construcție a imaginii, Dan Ioan Dinescu este genul de fotograf care nu pare să lase nimic la întâmplare și a cărui fotografie o poți lua ca model. Nu uită să distribuie foarte atent elementele în cadru, cele formale, dar și cele retorice, împletind uneori în aceeași scenă hazul și drama. Ca de exemplu în ironia dulce-amară cu oaia care-și urmează cuminte stăpâna ce toarce din fuior, care fuior are ca sursă tocmai bogăția nestemată a oiței, blana, imagine rămasă adânc întipărită pe retină.

Nu e de mirare atunci că Maramureșul său este lipsit de geometria rece și impersonală a unui plan dinainte stabilit, respectat cu strictețe. Nu e deloc o abordare intelectualistă, ci dimpotrivă. Nu ochiul alege cadrul, ci inima. Ochiul este doar o extensie a inimii. Cu toate acestea, compoziția, de exemplu, socotită a fi o preocupare formală precisă, nu suferă niciun moment indiferent că este vorba despre peisaje, portrete sau cadre generale cu mai multe puncte de interes.

E un exercițiu dobândit în timp care nu-i consumă resursele, drept urmare se poate concentra pe latura emoțională a imaginii, pe fiorul întâmplării. Ca în imaginea cu femeia bătrână cu sapa pe umăr surprinsă într-o margine de uliță. Într-un alt cadru, venind din sensuri opuse pe o uliță de sat, un mânz, cu capul plecat și el parcă de oboseală, se intersectează cu o femeie în opinci întorcându-se de la munca pămân­tului: om și cal, viețuind împreună în aceeași paradigmă, într-un cadru simbolic pentru Maramureșul arhaic.

Senzualitatea imaginii

Dincolo de orice aspecte care țin de hermeneutica imaginii, Dan Dinescu acordă o extrem de mare importanță laturii emotive a lucrărilor sale: „îmblânzește” cadrul în beneficiul unei energii și a unei capacități „sen­zuale” a imaginii. E o hipertrofie procedurală, o reacție, altfel, instinctuală a personalității sale.

În tot acest răstimp, nu sunt vizibile transformări foarte mari în cadrele sale și pentru că fotograful n-a căutat în mod explicit acest lucru. El este interesat de permanențele Maramureșului, de eternitatea sa. Dan Dinescu rămâne astfel aproape de matca tradițională a locului, de poveștile oamenilor, de chipurile lor, de obiceiurile zonei, căutând nemi­jlocit contactul cu subiecții.

Majoritatea celor portretizați privesc direct în aparat, solid așezați în firea lor pentru a mai ști și să pozeze, să fie altceva decât sunt. De aici și naturalețea personajelor închipuite pe peliculă. Portretele sale nu au măști, iar caracterul lor transpare cu ușurință pe chip. E o lume aproape revolută care mai subzistă astăzi doar în comunitățile mici din zonele izolate ale regiunii.

Imersiune în timp și schimbări

Chiar dacă schimbările în comunitate nu sunt atât de evidente și atât de rapid preluate față de alte zone ale țării, modernitatea se stre­coară pe alocuri în viața oamenilor. Este cazul imaginii cu femeia care toarce veselă din fuior într-o încăpere eminamente construită și decorată tradițional, dar în care, pe masă, își găsesc locul două simboluri ale tim­purilor prezente: un televizor și un telefon mobil.

Vâltoarea din satul Breb a rămas numai în fotografie. Nu de mult dispărută din locul știut, o simplă instalație de industrie țărănească, acționată de apă, înseamnă eliminarea unui segment de spațiu social ce aparținea, în exclusivitate, femeilor. Schimbarea își are rădăcinile în stra­turile profunde ale locuirii. La pălincărie (horincie), tăria (sau apa) nu se mai păstrează în butoaie sau căzi de lemn, ci în cele de plastic. Iar la măsuriș, proprietarii de turme de oi poartă blugi. Lucrurile par și sunt firești câtă vreme totul intră sub incidența timpului implacabil, neatent la destinele mărunte ale supușilor.

Calitatea de imersiune în timp a cadrelor sale te fac să retrăiești trecutul nu ca succesiune cronologică, ci ca durată, precum o curgere. Și ca asociere senzorială cu diferite momente ale vieții. Dan Dinescu recuperează trecutul și readuce (in)voluntar în prim-planul conștiinței istoria individuală și colectivă a unui timp și a unui ținut anume.

Culoarea

Nu putem vorbi despre arta fotografică a lui Dan Dinescu fără să amintim câte ceva și despre imaginile sale color, din care aici avem doar coperta revistei. Culoarea în cadrele sale este foarte bine strunită, în spe­cial în cazul portretelor individuale sau de grup și a peisajelor. Exponențială pentru fotografia de peisaj din zonă este imaginea cu Biserica din Ieud, a cărei siluetă răsare dimineața printre cețuri, deasupra caselor. Iar portretul de grup surprinzând o familie din Ferești cu mem­bri din mai multe generații și nou-născutul în centrul imaginii aduce cu un veritabil tablou biblic, cu o lumină și o cromatică impecabile.

Indiscutabil, culoarea sporește calitățile vizuale ale imaginilor și devine un reper deseori, dirijând atenția în fotografie. Nuanțele, satura­ția și strălucirea sunt atent controlate, iar acest lucru determină de multe ori construcția cadrului.

Maramureșul lui Dan Dinescu este în același timp o experiență senzorială puternică și un document incontestabil de antropologie culturală. Lecturarea atentă a imaginilor sale e deopotrivă o bucurie a sufletului, o explorare a sinelui și o provocare a minții. O imagine de ansamblu a unei lumi având propria sa identitate.

„Impregnată de taina frumuseții și a simplității, o lume mai trăiește încă în imaginile unui trecut nu foarte îndepărtat și se caută în cele ale prezentului. Firescul momentelor surprinse, al gesturilor și al chipurilor, subtilitatea culorilor materiei vegetale, proaspătă sau fanată, pun accente dominante în discursul vizual. Substanța viului în natură și substanța vieții oamenilor se întrepătrund benefic, înnobilate mereu de lumina schimbătoare”, notează Ana Bârcă în postfața cărții Oameni și locuri dragi. Maramureș (2016).

O lume poetică deschisă

Dan Dinescu este, fără nicio urmă de îndoială, unul dintre seniorii fotografiei românești. Și nu e vorba despre vârsta imaginii, ci despre eleganța și valoarea lucrărilor sale. Fotograful stimulează permanent un dialog vizual și emoțional cu cadrele sale, lăsându-ne la vedere o lume poetică deschisă.