Y, protagonistul peliculei lui Nadav Lapid, este interpretat de Ariel Bronz, artist performativ, actor și activist de origine ucraineană. Y duce o viață demotivantă – trăiește incertitudinea fiecărei zile, ca o căpușă în interiorul unei celule salutare – în ciuda preocupărilor sale artistice: este un compozitor ratat de jazz ce se crede special în misiunea care i se oferă, de a imagina un imn pentru noul stat Israel. Alături de soția sa, Yasmin (Efrat Dor), se prostituează de câte ori i se oferă ocazia pentru a putea plăti bona și pentru a supraviețui de la o zi la alta. Cei doi devin spectre ale unei umanități în derivă. Formează un cuplu disfuncțional, aducând alinare celor care îi plătesc pentru câteva momente de desfătare, privilegii ale celor ce se pot decupla de la istoria imediată, continuându-și viața cum cred de cuviință. Plăcerea ori consolarea într-o țară care sângerează merg în tandem cu indiferența și cu indisponibilitatea de a înțelege sfârșitul unei ere.
O apariție stranie, preluând atributele corului antic în amplul monolog din a doua parte a peliculei lui Lapid este Leah, interpretată de actrița de origine israeliană Naama Preis, cunoscută mai ales pentru rolul din God of the piano (2019). Leah este fosta iubită a lui Y. În calitatea sa de interpret de război, Leah a cunoscut forme înnebunitoare de cruzime.
Satiră antinihilistă, Yes (ebr. Ken) este un film copleșitor, foarte puternic discursiv, pe alocuri ultragiant vizual, un film obligatoriu de văzut, fiindcă repune în discuție antinomii morale și afective: de la încrederea în armată la ce înseamnă responsabilitatea individuală, ce e datoria, ce înseamnă iubirea, care e rolul banilor, ce e demnitatea, cât costă o viață de om, lansând, deopotrivă, multe alte întrebări. Când Y. capătă responsabilitatea de a pune pe note un nou imn național al statului Israel, se simte îndreptățit să devină salvatorul lumii; nu rămâne decât un aed-clovn, acceptă umilințele din partea celor bogați și puternici. Zbătându-se să trăiască de la o zi la alta, într-un oraș prosper, luminos, în care oamenii au încă iluzia păcii, Y se supune multor umilințe: se prostituează, suge urechile unei bogătane, se lasă înecat în băutură, linge cizmele unui oligarh rus.
Muzica și dansul fuzionează într-o dimensiune haotică, dar electrizantă. Y și Yasmin se completează perfect, mișcările lor obsesive, violente sau tandru-unduitoare nu fac decât să sporească tușele groase ale lumii pe care o descriu prin gesturi și cuvinte sufocate. Dialogurile se radicalizează, secvențele tot mai dure intensifică Răul care nu poate fi oprit nici prin remușcări, nici prin promisiuni. Lipsit de fluiditatea narativă, filmul regizorului israelian curge într-un soi de vârtej amețitor, delirant, sfâșietor. Excesele eroilor se hrănesc din austeritatea vieții, dar și din iminența devoratoare a războiului, cum ar fi, de pildă, apariția delirantă a unui bloc-turn (metaforă a reconstrucției și a paradisului urban) la începutul unei orgii. Apoi, mișcările bruște de cameră, aproape epileptice, năucitoare fagocitează echilibrul, și așa fragil, al unei lumi care continuă să jubileze, să se desfete și care, privită de la o oarecare distanță, generează o stridentă stare de greață. E un film de la care nu poți ieși decât învins.
Multe dintre replicile personajelor sunt teatrale („Curajul e să spui: Da. Da. Da. Da”; „Există doar două cuvinte pe lume: da și nu”, „Supunerea înseamnă fericire”), căpătând o accentuată dimensiune orwelliană. Personajele vorbesc puțin (la un moment dat, Yasmin spune că „nicăieri nu e mai rău decât acasă”), dând impresia unor automatisme tarate, fiindcă a spune „da” la tot pasul devine definiția supunerii oarbe în fața puterii.
În mod surprinzător, deși sunt, la rândul lor, traumatizați de evenimentele de pe 7 octombrie, continuu înfricoșați de realitatea-tăvălug și împotriva războiului din Gaza, cei doi soți nu fac decât să profite, iar și iar, de pe urma afacerilor murdare cu armament, să se bucure de firimiturile care ajung la ei dinspre masa bogaților, să contemple o bogăție indecentă, revoltătoare, ceea ce are ca efect pierderea propriilor repere morale.
Compus din trei secvențe majore (Viața bună, Drumul și Noaptea), filmul lui Nadav Lapid este tulburător prin efectul de dezumanizare: granița este cețoasă, suficient de aproape să îți poți imagina desfășurarea continuă a apocalipsei, o călătorie la capătul lumii, din care nu ieși reînnoit, ci distrus. În plus, întregul film este bruiat de hiperrealism, de stranietatea scenelor, de violența imaginilor și a intervențiilor care te masacrează (monologul lui Leah din mașină, în timp ce conduce prin zonele accidentate, căutând Muntele Iubirii), oscilare grosolană între moralitate și desfrâu, între loialitate și război, între dragoste și indiferență.
