Odată cu Vacanța romană, Gregory Peck, Audrey Hepburn, Eddie Albert au devenit nemuritori. Pelicula lui Wyler, la fel ca alte filme „estivale” din același an – cum ar fi, de pildă, O vară cu Monica/Sommaren med Monika (în regia lui Ingmar Bergman) sau Les vacances de monsieur Hulot (în regia lui Jacques Tati) – are ceva inefabil, cu totul seducător, hipnotic, în deplină armonie cu o lume ireversibil legată de o altă ordine a lucrurilor, de un calm aparte.
Scenariștii Vacanței romane – Dalton Trumbo, Ian McLellan Hunter, John Dighton – au scos la iveală grația eroinei, monumentalitatea urbană a Romei, concentrarea dialogurilor și forța vitală a unui prezent-trecut care capătă, iată, la mai bine de șapte decenii distanță, o lumină insolită.
Acțiunea este antrenantă, vioaie, peisajele urbane, atinse de strălucirea mierie a amiezii, sporesc frumusețea dialogului dintre Joe Bradley (interpretat de carismaticul și nonșalantul Gregory Peck) și tânăra prințesă Ann (al cărei rol este interpretat de Audrey Hepburn). Lumini aproape paradisiace străbat până la noi, încărcate de fericirea grea, definitivă a protagoniștilor, tot așa cum și ziua aleasă la întâmplare le tutelase regimul diurn, căutarea frisonantă a aventurii, explorarea celor mai palpitante ramuri ale existenței.
Publicul contemporan poate rămâne fermecat de atât de multe elemente spectaculoase, aproape desăvârșite. În Vacanța romană, Audrey Hepburn se tunde – iar scena este reală, nicidecum o cascadorie – secvența fiind filmată dintr-o bucată, pentru a da autenticitate momentului, electrizând, astfel, publicul cu ingenuitatea, delicatețea, cu eleganța și energia eroinei.
Vestimentația protagoniștilor, realizată de Edith Head (onorată, de altfel, cu Oscar), panoramează perfect călătoria eroilor prin Roma anilor ’50. Deși filmul este alb-negru, se degajă o energie hipnotică generată de chimia perfectă dintre protagoniști. Locurile prin care trec personajele sunt redescoperite de privirea curioasă, tandră, a privitorilor care află cum să trăiască în deplină libertate, cum să se bucure, cum să privească suferința, cum să fie recunoscători pentru darul prieteniei și să își urmeze instinctele, să încalce reguli, să iubească insolitul, să aprecieze prezentul, cu toate lucirile sale iluzorii.
Talia grațioasă a actriței, fericirea care i se poate citi pe chip, vestimentația simplă, gracilitatea eroinei amplifică impresia de volatilitate, aparența de eroină a unui basm din care, în mod bizar, vrea să se extragă. Nu e lipsit de relevanță că Audrey Hepburn a făcut balet ani la rândul, chiar și în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial.
Pelicula din 1953 a regizorului american William Wyler a primit 11 nominalizări la Oscar și a câștigat trei dintre ele, pentru cea mai bună actriță în rol principal (Audrey Hepburn), pentru cel mai bun scenariu (semnat de Dalton Trumbo, Ian McLellan Hunter, John Dighton) și pentru cele mai bune costume (Edith Head). La mai bine de 70 de ani de la lansare, Roman Holiday își păstrează o inocență întreținută de delicatețea eroilor, de locurile magice pe care le traversează, căpătând o aură fermecătoare, indelebilă.
William Wyler a regizat numeroase filme, dintre care, cele mai cunoscute și apreciate sunt: Dodsworth (1936), Dead End (1937), Jezebel (1938), Wuthering Heights (1939), The Letter (1940), The Best Years of Our Lives (1946), Roman Holiday (1953), Friendly Persuasion (1956), Ben-Hur (1959), Funny Girl (1968), Alături de John Ford și de Orson Welles, Griffith, DeMille, Frank Capra, Howard Hawks, Alfred Hitchcock ori Stanley Kubrick, William Wyler este considerat unul dintre cei mai influenți și talentați regizori americani.
